Cristache
Gheorghiu
SINGUR
PRINTRE AMERICANI
Ediția a
II-a
Editura
PASTEL
Caricatura de pe copertă aparține
artistei
Carmen Chiperea
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale
a României
GHEORGHIU, CRISTACHE
Singur printre americani/ Cristache Gheorghiu, ed. a
2-a
Brașov: Pastel 2011
ISBN 978-606-8108-72-8
821.135.1-4
Expresia
Cezar a trecut Rubiconul are putere de simbol pentru că a asociat forțat două
entități de dimensiuni foarte diferite: grandoarea lui Cezar și micimea
Rubiconului. Dacă ar fi să aplic același procedeu, ar trebui ca numelui meu
modest să-i asociez o apă foarte mare. Râurile sunt mult prea mici și chiar
Atlanticul a fost deja trecut de prea multe persoane. Îmi rămâne doar să
folosesc expresia pentru valoarea ei de simbol pentru o mare decizie, cu
mențiunea că decizia este mare pentru mine și nu pentru omenire. Da, pentru
mine și posibilitățile mele financiare, trecerea Atlanticului este o decizie
mai mare chiar decât a lui Cezar. Pe scurt, marea aventură a început.
Mi-ar fi plăcut să vă invit la o
șezătoare. Eu nu sunt scriitor, iar obiectivul meu nu este să fac literatură cu
orice preț, ci să redau sincer impresii din această călătorie, care începe azi
printr-un zbor de la București la New York.
Șederea îndelungată pe scaunul
strâmt al avionului este dificilă, așa că, după câteva ore, starea de șezător
devine senzația dominantă. De aici și titlul. Recunosc că, în aceste condiții,
a nota impresii este și o încercare de umplere a timpului. Îmi propusesem însă,
încă dinainte de a pleca, să-mi notez pe loc impresiile de călătorie pentru că
numai astfel ele sunt cu adevărat
autentice. Nu pot deci decât să stau și să cuget, cum ar zice ardeleanul,
deși ar fi mai eficient să dorm, mai ales că sunt treaz de la două noaptea.
Somnul însă nu vine; rămâne deci prima soluție.
Spre regretul meu, munții Alpi
sunt sub nori. Întinderile de apă sunt preferatele zeilor; acolo pare să fie
mai mult soare. Nu știu dacă este sau nu o coincidență, dar aproape întotdeauna
când am zburat deasupra mărilor sau oceanelor, cerul era senin. Anglia, nici
apă nici continent, etalează o turmă de nori mărunți, asemănători oițelor,
parcă pentru a ne aminti de renumita lână de Shetland. Nu se văd de aici
insulele Shetland, dar nici departe nu sunt. S-au schimbat timpurile: cândva
englezii păstoreau oi, astăzi păstoresc nori. Mai către vest, oițele se
transformă în dinozauri care, treptat, se transformă într-o masă lăptoasă ce ne
lasă fără orice peisaj cât de cât interesant. Un somn bun ar fi soluția ideală,
dacă aș putea să dorm. Sunt însă prea obosit și rămân într-o stare de
supraexcitație. Chiar și vecinul meu de scaun a adormit, probabil obosit de
trăncăneala mea. Este un român plecat în America mai demult și care venise acum
să-și ajute familia. A avut însă ghinionul să-și distrugă într-un accident
mașina de lux pe care tocmai le-o cumpărase. Uitase probabil că stilul de
circulație auto în România este
diferit. Și era tot atât de evident că lipsa de informare, atât a lui
cât și a rudelor lui, făcea ca ajutorul să fie valorificat mult sub
posibilități. Oricum, nu o mașină de lux le trebuia rudelor lui.
Între timp, am depășit Anglia.
Deasupra Irlandei, norii sunt atât de sus, încât chiar în aceste momente ating
aripile avionului ce zboară la 33,000 feet (10.100 metri), altitudine ce tocmai
a fost afișată pe ecranul avionului. Soarele strălucește deasupra noastră cu
toate cele aproape minus 50 de grade Celsius (afară), despre care am fost informați
tot prin intermediul acelui ecran.
Ieri Clinton a fost în Irlanda. Nu
știu dacă mai e și azi. Oricum, cu toate scandalurile cu Monica, acțiunea lui a
rămas acoperită de ceață, la propriu și la figurat. Păcat că este ceață;
altfel, aveam ocazia să mă uit la el de sus. El oricum nu se uită niciodată în
sus. Mai sus decât el nu e nimeni. Poate Hillary
se uită.
Am
depășit Irlanda. Ciudat lucru: Golfstrom-ul și soarele sunt în înțelegere. M-aș
fi așteptat ca un curent de apă caldă ce pătrunde într-o zonă mai rece să
formeze ceață deasupra. Așa îmi explic eu ceața londoneză. Dar, de această
dată, n-a fost să fie. E cât se poate de senin. Nici un nor. Hotărât lucru,
zeii iubesc mai mult apa decât pământul.
Traversăm
oceanul. Frumos, dar plictisitor. Același peisaj sub aceeași aripă de avion. Și
scaunul, care devine din ce în ce mai strâmt... Avionul este un AIRBUS 310, din
cele importate cu mult cântec, acum câțiva ani. Este însă singurul care poate
opera pe marile aeroporturi internaționale și, trebuie să recunosc, serviciile
la bord sunt similare cu cele oferite de compania DELTA cu care am zburat data
trecută, dar care, între timp, s-a retras din România. Nu eram noi, românii, de
talia lor.
Mi-am
amintit de Gara de Nord din București. Un spectacol penibil. Zeci de indivizi
de toate culorile m-au asaltat la coborârea din tren până în stația de taxiuri,
propunând fiecare o cursă mai avantajoasă decât ceilalți concurenți și, mai
ales, față de taxiurile oficiale. Poate că așa și era, dar figurile lor, îmi
inspirau un risc greu de acceptat: să nu ajung niciodată la aeroport, ci în
altă parte și fără bagaje. Oricum, spectacolul era cât se poate de oriental.
Groenlanda, de fapt Greenland,
înseamnă pământ verde. Așa le-a părut ea, verde, celor veniți dintre ghețuri și
au botezat-o astfel. Și totuși, ce ironie! Peste 80% din insulă este permanent
acoperită de ghețuri. Iată ce înseamnă punctul de vedere. Totul este relativ.
Uneori, atunci când sunt obosit,
am tendința să filozofez. Unii colegi, mai răutăcioși, spun că aș avea-o tot
timpul. Ar fi bine, dar nu-i cred. Filozofia își păstrează virginitatea în
ciuda numeroaselor violări, ne asigură Jose Ortega y Gasset, așa că, pentru
filozofie, n-ar exista nici un pericol. Cât despre înclinațiile mele către
astfel de preocupări, ele există doar în sensul etimologic al cuvântului:
iubire (filo) de cunoaștere (sofia). Da, mi-ar plăcea să știu mai multe decât
știu, dar nu cred că pentru atâta lucru ar fi cineva dispus să recunoască în
mine un filozof. Profesioniștii sigur nu, dar vă asigur că nici nu sufăr pentru
atâta lucru.
Sofia mai înseamnă și înțelepciune
așa că, potrivit acestui sens, suntem cu toții filozofi. Cine nu iubește
înțelepciunea? Că nu suntem întotdeauna înțelepți este cu totul altceva. (Lumea
ar fi în acest caz insuportabil de plictisitoare.) Și apoi, ce este înțelepciunea? Se zice că Napoleon ar fi spus că
proștii se ocupă de trecut, înțelepții de prezent și nebunii de viitor. Dacă ar
fi fost puțin nebun, ar fi avut mai mult de câștigat. În brațele Josephinei, ca
să nu mergem mai departe, i-ar fi fost cu siguranță mult mai bine decât în
inima Elenei. Un lucru e cert: avea idei foarte neclare despre înțelepciune. Nu
am la îndemână un adjectiv potrivit pentru cei ce sunt preocupați de prezent,
dar sunt înclinat să cred că mai înțelept este cel care se preocupă de viitor.
Dați-mi voie deci ca, alături de dumneavoastră, să fiu și eu puțin, dacă nu
chiar un filozof, măcar un fan al ei.
De ce am spus că nu mi-aș dori să
fiu considerat filozof? Pentru că, de la Socrate până azi, filozofia a parcurs
drumul complet de la sublim la ridicol. Pe vremea lui, filozofii erau
înțelepții societății, un fel de enciclopediști ale căror cunoștințe acopereau
toate domeniile. Mai întâi, din terenul mare al cunoașterii, s-au desprins rând
pe rând, nu numai științele exacte, ci și cele mai puțin exacte, dar cu domenii
suficient de bine delimitate, științe ce și-au construit mijloace proprii de
investigare, definindu-se astfel ca discipline de sine stătătoare. Filozofiei
i-a rămas din ce în ce mai puțin teren de investigare și, mai grav, din ce în
ce mai puțini oameni dispuși să facă carieră ca filozofi. Cei rămași s-au
străduit la rândul lor ca, după modelul științelor exacte, să-și construiască și ei un limbaj propriu,
dar din păcate, nu pentru a face exprimarea mai clară, ci dimpotrivă. Dacă
Socrate făcea filozofie cu toată lumea și pentru toată lumea, folosind un
limbaj clar, adecvat interlocutorilor, dar punând în discuție probleme
filozofice esențiale, astăzi filozofia este doar o paradă de limbaj, uneori
parcă menită tocmai să ascundă lipsa de conținut sau de idei. Quand un
philosophe nous répond, on ne comprend plus du tout ce quon lui avait
demandé. (André Gide) Consecința o consemnează, printre alții, un român:
autorii de texte filozofice .... sunt mai numeroși astăzi în lume decât
cititorii lor. (Gabriel Liiceanu.)
Ca cititor, prefer eseurile
oamenilor de știință autentici care, cu trecerea anilor, au devenit filozofi
fără să vrea. Ei cel puțin au trecut proba unui intelect superior. Primii
filozofi erau prin definiție și savanții timpului. Majoritatea celor serioși de
mai târziu aveau și ei studii din cele mai serioase. Probabil că asemenea
gânduri îl preocupau și pe Schopenhauer când afirma că cine vrea să facă filozofie
serioasă e bine să adâncească măcar o știință exactă. Ideea nu este deci nouă,
dar se pare că nu convine unora. De ce oare?
Între
timp, la televizorul avionului a început un nou film. Un tip care seamănă cu
Ciorbea (primul ministru al României), se uită la un obiect ciudat,
neidentificat. Obiectul dispare, dar rămâne Ciorbea uitându-se. Dispare
Ciorbea, dar reapare obiectul. Parcă s-ar uita și el, dar nu găsește pe nimeni,
așa că dispare. După un timp, apare un desen animat care râde de noi. Filmul continuă.
Curată neșansă
Oceanul,
privit de sus, cu câțiva norișori pe el, arată exact ca cerul privit de pe
pământ. Aceleași forme, aceleași culori. Iată și un caz în care două obiecte
diferite par identice. Nu e singurul caz. Se mai pot găsi exemple. Și printre
noi, mulți par să fie ceea ce nu sunt.
Continentul
american ne primește cu cer senin. Suntem deasupra Canadei. Este ora 8 seara
acum în România. La televizor tocmai s-a terminat o telenovelă și începe o
alta. Așa e pe plaiurile mioritice: deal, vale, deal, vale, și așa mai departe
la infinit. Nimic nou sub soare. Cam asta e și esența filozofiei lui Blaga
despre români. Să vedem ce nuvelă voi face eu în lumea nouă.
Am ajuns!
O surpriză neplăcută. Valizele mele sunt aproape distruse. După ce am lăudat
TAROM-ul, trebuie să acuz transportul bagajelor. Știu că această activitate a
fost concesionată unei alte societăți, al cărui nume l-am uitat. Proastă
afacere. Cel puțin una dintre valize, ultra-modernă, abia cumpărată cu aproape
un milion de lei, este spartă din cauza manevrelor brutale de manipulare.
Dar, fie
și cu valize deteriorate, mă aflu acum din nou pe pământ american, mai exact pe
betonul aeroportului J.F. Kennedy, unde o voce de chinezoaică anunță ceva ce
greu poți înțelege dacă nu știi dinainte ce vrea să spună. Până la abordarea
marilor probleme, trebuie să mă schimb urgent de hainele de Brașovean, pentru
că în New York sunt în acest moment 31 de grade Celsius.
Chacun a
son défaut où toujours il revient, a zis La Fontaine pe limba lui.
Echivalentul românesc ar fi proverbul cu lupul care revine unde a mai mâncat
odată, dar v-ați fi gândit de ce lup și ce anume ar fi de mâncat peste ocean.
Am vrut doar să spun că este a doua excursie în Statele Unite, așa că, fără să
vreau, fac comparații.
Un alt avion, mai mic, mă va duce
peste câteva ore la Miami. De data aceasta am evitat New York-ul. L-am văzut
data trecută și consider că este suficient. Din vizita precedentă îmi vine acum
în minte prima noapte când, din cauza diferenței de fus orar, nu puteam să dorm
iar, din cauza oboselii, eram incapabil să fac ceva folositor, astfel că
priveam tavanul camerei din Gramercy Park Hotel, unde ajunsesem la recomandarea
vecinului de scaun din avion, un neamț stabilit în USA. După opinia lui nu
trebuia să caut cel mai ieftin hotel, pentru că s-ar putea să mă coste mai
mult, fie chiar și pentru faptul că, fiind probabil la periferie, voi cheltui
mai mult timp și bani pentru transport. Banii, dar și timpul, erau două
criterii importante de apreciere, deci i-am dat dreptate. Gramercy Park Hotel
este destul de ieftin și este situat pe Lexington Avenue, chiar în inima
Manhattan-ului. Atunci, în acea noapte, s-a născut în mine ideea să notez
impresii de călătorie dar, cum orice minune ține trei zile, după ce m-am
obișnuit cu orarul local, dormeam în picioare de oboseală la orice oră.
Însemnarea impresiilor rămânea întotdeauna pentru mai târziu.
Îmi mai
amintesc prima masă, într-un restaurant indian, cu cea mai picantă mâncare ce
am gustat-o vreodată și, bineînțeles, orașul, nu numai cu construcțiile, dar
mai ales cu respirația lui. Da, cred că respirație este termenul potrivit deși,
cu siguranță, el nu spune nimic dacă n-o cunoști. New York-ul are o respirație
aparte. Orașul nu este foarte poluat, din cauză că oceanul îi trimite permanent
o briză de aer curat, dar are un miros și un zgomot de fond specifice. Este
impresionant, pe alocuri chiar frumos, dar aproape nimeni nu-și dorește să
locuiască acolo. Am cunoscut mai târziu mulți americani, de pe întreg teritoriul
Statelor Unite, de la Atlantic la Pacific. Mulți nu văzuseră New York-ul în
viața lor, iar majoritatea nu doreau nici să audă de el. Are o faimă de
ne-invidiat. Americanii obișnuiți sunt oameni pașnici, care nu vor să-și strice
tihna din localitățile liniștite, în care trăiesc, pentru agitația marilor
orașe.
New
York-ul este fascinant o singură dată,
de curiozitate. Este un oraș cu o puternică personalitate, foarte original,
interesant, dar nu este deloc caracteristic pentru Statele Unite în ansamblul
lor. Apoi, față de dimensiunea gigantică a metropolei, în Manhattan, cartierul
pe care îl avem cu toții în vedere atunci când ne gândim la New York, în
Manhattan deci lucrează relativ puțini oameni și locuiesc și mai puțini. După
orele de lucru, cei mai săraci se retrag în cartierele învecinate, cei mai
bogați, cu cât mai bogați cu atât mai departe, iar orașul începe să semene cu
un depozit uriaș de gunoaie materiale și umane, dar care, ca printr-un miracol,
se trezește odată cu ivirea zorilor și redevine proaspăt și plin de viață.
Nimic din toate acestea nu se află în restul teritoriului, iar oamenii, mai
ales oamenii, sunt cât se poate de diferiți. Eu pe ei vreau să-i cunosc.
Și mai e
ceva: regula celor cinci. În conformitate cu această regulă, în turism nu trebuie
să-ți propui mai mult de cinci obiective. Cinci orașe într-o țară, cinci
monumente într-un oraș, cinci tablouri într-un muzeu, etc. Altfel, mulțimea detaliilor va transforma
totul într-un talmeș-balmeș fără cap și coadă, iar timpul se va dovedi insuficient
chiar și pentru un singur obiectiv major.
Dar să
revin în actualitate. Până la decolarea avionului spre Miami am destul timp să
mă bărbieresc și să privesc lumea ce se mișcă de colo-colo. În România sunt la
modă pentru femei, pantofii cu talpă foarte groasă. Spre surprinderea mea, nu
văd pe nimeni aici să poarte așa ceva.
Spiritul practic al americanilor nu se dezminte nici chiar în materie de modă
feminină. O sanda ușoară este cu siguranță mai comodă pe căldură decât acele
încălțări ce par a fi mai curând șenile decât pantofi, excelente ce-i drept
prin zloata iernilor noastre. (Mat târziu, am constatat că asemenea pantofi
poartă lucrătoarele din marile magazine/depozite, cu pardoseala din beton și
aer condiționat, reglat la temperaturi scăzute. Ele își schimbă însă
echipamentul de lucru imediat ce ies afară.) Dacă mă uit bine, constat că nu e
mare diferența în moda de acum trei ani și cea de azi, dar - cum eu sunt
departe de a fi un specialist - e mai bine să mă abțin de la remarci
auto-distrugătoare cum sigur sunt cele din domeniul modei.
Uneori
vocea Chinezoaicei din difuzor pare să cânte. Periculos lucru. Nu pentru că aș
fi eu vre-un Ulise și ea vre-o sirenă, dar la gradul meu de oboseală am multe
șanse să adorm. Sunt mai mult de 24 de ore de când sunt pe drum. Și ce drum...
E mai prudent să mă îndrept spre poarta pentru avionul meu.
Zborul
spre Miami a fost fără amintiri, cu excepția canapelelor ceva mai confortabile
și a perspectivei din avion asupra
zonei Miami, la vreme de seară. O mare de licurici de diferite culori. Este
superb! Era 10 și jumătate seara când am aterizat.
Peregrinările mele prin Florida nu
au depășit aria restrânsă din zona de sud-est a litoralului, mai exact Miami și
Fort Lauderdale, unde am stat. Ele sunt precum Constanța și Mamaia pentru
România, bineînțeles la scara cuvenită: Miami are cam 4 milioane de locuitori,
iar Fort Lauderdale 150 de mii. Nu insist asupra informațiilor cu caracter general, ce se pot găsi în ghiduri
turistice. Ceea ce notez eu sunt impresii și gânduri strict personale.
Din
Florida, mi-a rămas în memorie un sentiment: plăcerea băilor în apa caldă a
oceanului. Pare banal, dar pentru mine nu este. Probabil voi uita multe lucruri
dar nu și senzația ce mi-a rămas în suflet. Trebuie să mărturisesc că plăcerea
înotului în mare a fost una dintre slăbiciunile mele din tinerețe, deși, în
ultimii ani, am neglijat-o. Revenirea la o veche pasiune a fost amplificată de
apa caldă. Aici, înotul nu înseamnă doar încordarea mușchilor ca într-o probă
sportivă, ci trăirea senzației ce te cuprinde atunci când, fie că te lași în
voia valurilor calde ce te împresoară, fie că, dimpotrivă, te faci părtaș cu
apa și te consideri o parte a valului cu care urci și cobori, sau, mai activ,
te folosești de valuri pentru ca să-ți sporești viteza de înaintare, nu pentru
că ar folosi la ceva, ci doar pentru plăcerea jocului. Este una dintre puținele
activități la care participă tot corpul.
Bineînțeles
că în Florida este cald, mai ales în sudul ei, chiar dacă suntem la început de
Septembrie. Ceea ce nu prea se știe este faptul că e și foarte umed. Nori
amenințători vin adesea dinspre ocean, dar de obicei se opresc înainte de țărm.
Oricum, nimeni nu le dă atenție pentru că, în ipoteza că va ploua, ploile sunt
scurte și calde. După câteva minute dispare orice urmă. De mai multe ori s-a
întâmplat ca la ieșirea dintr-un magazin să constat că între timp plouase, dar
acum era din nou senin. Norii circulă cu viteză foarte mare. Atât de mare încât
nu poți face nimic împotriva lor, așa că cel mai simplu e să-i ignori.
Paradoxal,
dar ceea ce m-a deranjat, nu numai în Florida ci peste tot în Statele Unite, nu
a fost nici căldura, nici umiditatea, ci aerul condiționat, reglat la
temperaturi excesiv de scăzute pentru mine. E drept că, fără aer condiționat,
clima ar fi greu de suportat. Ei fac însă nu răcoare, ci frig. Se vede că nu
știu ce însemnă să suferi de frig. Din orice clădire ieșeam înghețat și începea
să-mi curgă nasul. Vânzătorii sunt îmbrăcați cu haine călduroase. Din fericire,
drumul de un minut până la mașină este suficient pentru vindecare. În mașină
însă, același aer condiționat, dar pe care aveam grijă să-l moderez, cu toată
dezaprobarea proprietarului. Pentru ca aprecierile mele să nu fie doar
subiective, iată și o probă concretă. La ieșirea din clădiri, în zilele mai
călduroase și umede, se aburesc ochelarii, așa cum se întâmplă în România în
timpul iernii la intrarea bruscă într-o cameră încălzită. Morala? Dacă mergeți
în sud, luați și ceva călduros de îmbrăcat pentru interior. Și încă ceva;
majoritatea mâncărurilor conțin orez, care constipă. Cu timpul, vă veți adapta,
dar pentru început n-ar strica o traistă cu prune.
Exista
însă și lucruri bune. Spre exemplu, faptul că nu există muște, țânțari și alte
asemenea insecte. Despre curățenie prefer să nu vorbesc, pentru că pot fi
acuzat că exagerez. Nu există termen de comparație decât poate în expresia -
teoretică la noi - ca la farmacie. În realitate este mult mai curat chiar și
în cele mai murdare locuri. Mașinile municipalității circulă permanent. Mă
întreb ce curăță, pentru că nimeni nu face murdărie. E drept, eu am umblat în
partea civilizată a litoralului. Mi s-a spus că există și o altă parte, dar
n-am vizitat-o și, dacă ea există, nu este sesizabilă de aici, așa cum s-ar fi
întâmplat în București, unde orice mahala nu e mahala dacă nu-și trimite
reprezentanții în centrul orașului.
Litoralul
se scaldă într-o atmosferă estivală. El este într-adevăr o zonă turistică, deși
există și oameni care lucrează normal, dar se bucură de privilegiile
litoralului. Pe de altă parte, Florida a fost populată în special după al
doilea război mondial și după războiul din Vietnam, când mulți veterani de
război au venit aici datorită climei și a taxelor mai mici. Aceștia nu lucrează
și constituie un mare procentaj din populația peninsulei.
Nu cred că
americanii l-au citit pe Montaigne care spunea că îi pare suspect orice chip
încruntat, dar știu îi aplică morala: zâmbesc. În consecință, dacă doriți să
vizitați Statele Unite, în special sudul, pregătiți-vă să zâmbiți. Nu pentru că
ați avea motive, ci pentru că așa este politicos. Nu e obligatoriu să vi se
vadă dinții, dacă nu ați fost dotat de la natură cu această calitate, dar e
obligatoriu să vă arătați destins și comunicativ. Nu știu cât este de adevărat,
dar îmi place să cred, și mai ales să afirm ori de câte ori am prilejul, că
poporul român are un suflet deschis, este ospitalier etc. Spre ghinionul lor
însă ei, românii, sunt morocănoși și necomunicativi la prima vedere. Doar
dacă-i cunoști mai bine, constați că sunt cei mai buni oameni de pe suprafața
pământului. Poate că n-o fi tocmai așa, dar americanii sunt sigur invers.
Zâmbetul este prima lor carte de vizită. După aia mai vedem.
Dacă
strada nu este aglomerată, trecătorii se salută și își zâmbesc. La intrarea în
discuție cu oricine, pe lângă un Hi! sau Hello!, cel mai adesea urmează un
How are you?. Este interesant că vechiul Buna ziua englezesc era tot o
întrebare (How do you do?) ce înseamnă în traducere rigidă: Ce faci?, dar la
care se răspundea cu aceeași întrebare. Dacă într-adevăr te interesa sănătatea
cuiva, întrebarea era How are you?. Această întrebare necesită un răspuns
concret: bine, rău etc. Astăzi, How are you? împreună cu o întreagă
conversație ce poate urma, este doar un salut. Totul cu zâmbetul până la
urechi, pentru a arăta tuturor cât de bine iți merge. După ce te înveți cu
stilul, constați că nici nu-i așa rău. Tot zâmbind mereu de dimineață până
seara pentru a-ți dovedi prosperitatea, sfârșești prin a crede că așa și e.
Oricum, strădania lor de a se arăta deschiși și amabili este nu numai
folositoare pentru ei înșiși dar este și un semn de politețe și civism. De ce
să-i necăjești și pe alții cu problemele tale? Din păcate, amabilitatea lor se
termină uneori brusc, prea brusc, chiar înainte să apară interesele, dar asta
este altceva.
Din păcate
pentru mine, nici eu nu prea zâmbesc. Am și defecte mai mari. (Nu îndrăznesc să
sper că ar fi foarte mari, pentru că, nu-i așa,
il n¢appartient
qu¢aux grands
hommes d¢avoir de
grands défauts.) Mai mult chiar, găsesc mai naturală gravitatea decât veselia
pentru condiția noastră de vecini ai vechii Grecii. Poate că mai repede
americanii ar trebui să învețe puțin din adâncimea tragediei grecești. Puțină tristețe nu strică și sunt
convins că viața le oferă și lor din belșug. Dar de ce s-o arăți toată ziua pe
stradă? Doar pentru ca să-i indispui și pe alții?
Sunteți
bărbat și v-a zâmbit o doamnă sau poate o domnișoară drăguță? Nu vă faceți
iluzii. Probabil că ați întârziat cu privirea asupra ei - cine știe de ce - iar
ea v-a interpretat privirea ca o apreciere la adresa propriei ei persoane și,
flatată fiind, v-a mulțumit în acest fel. Poate v-a adresat chiar și un Hi!.
N-a fost decât un salut. Decât să riște impolitețea de a nu saluta un cunoscut
- de care poate că nu-și amintește - e mai simplu și elegant să vă acorde ea un
Hi!, însoțit de nelipsitul zâmbet amabil. Nu costă nimic și creează o
atmosferă plăcută. Dacă insistați însă, s-ar putea să aveți surprize mai puțin
plăcute. Nu pot să-mi imaginez ce li se întâmplă americancelor aflate temporar
într-o țară arabă, unde zâmbetul unei femei este interpretat ca o acceptare la
dorința, fie și ne-exprimată, a arabului de a fi amanta lui. Cu siguranță că
sunt instruite înainte de a se deplasa acolo, dar dacă le scapă?
Dacă
fotografiați pe cineva, românescul zâmbiți, vă rog, se traduce prin cheese,
care înseamnă brânză, dar obligă vorbitorul să pronunțe un iii atât de lung
încât lasă impresia că zâmbește. Astăzi vi se poate propune în același scop
say whiskyyy. Cu intonația corespunzătoare, are același efect și e mai vesel,
dar trebuie depinde de împrejurări, deci atenție!
Într-o zi,
pe plajă, am rugat un necunoscut să se uite la hainele mele în timp ce eu voi
înota. A fost foarte încântat, nu pentru că i-am dat de lucru, ci pentru că
l-am luat în seamă. După înot, am avut cu el o conversație foarte lungă și
prietenească, în timpul căreia mi-a oferit și o bere (fără alcool) din cutia
frigorifică ce o purta cu el. La despărțire mi-a adresat un Good Bye, my
friend!, ce nu suna deloc formal. L-am întâlnit peste două zile și mi-a
dovedit că era realmente bucuros să converseze. Îmi voi aminti întotdeauna cu
plăcere de prietenul meu de pe plajă. Conversația n-a costat nimic. Amândoi
însă am câștigat câteva clipe plăcute. Mare lucru!
Printre recomandările prietenului de pe plajă era și aceea de a
conduce mașina prudent, pentru că în această zonă se întâmplă multe accidente.
Probabil că avea dreptate, dar - cum totul e relativ - era necesar un termen de
comparație. Față de România, circulația americană e ca o poveste frumoasă, cu
copii cuminți, scrisă de cei din echipa colonelului Virgil Vochină de la
poliția rutieră, care face emisiunile educative la televizor. În localități,
străzile nesemaforizate au câte un stop din două în două intersecții, stop la
care bineînțeles că trebuie să oprești. Este imposibil să prinzi viteză între
două asemenea opriri, iar acest ritm
face să-ți dispară orice avânt exagerat. Toate mașinile lor sunt bune și
merg la limita permisă de regulament. În aceste condiții, depășirile sunt rare
pentru că lipsește motivația. Șirul de mașini se deplasează cu viteză uniformă,
parcă ar fi înșirate pe o singură ață care le trage pe toate deodată. Șoferii
sunt calmi, deosebit de politicoși, și incredibil de prudenți. Dacă un pieton
pășește pe carosabil, mașina oprește, chiar dacă are suficient spațiu să
treacă, până când pietonul urcă pe trotuar. Este și un mod politicos de a-i
atrage atenția că locul lui nu este pe carosabil și că deranjează circulația
mașinilor. Dacă prezența pietonilor pe carosabil este inevitabilă, spre exemplu
din cauza unor lucrări pe trotuar, mașinile merg cu o viteză mai mică decât a
pietonilor. Incredibil, nu? Da, dar foarte adevărat. Pe autostrăzi viteza este
limitată la 70 mile/oră. Pe șosele asemănătoare cu ale noastre, adică cu doar
două benzi de circulație, viteza maximă este de 35 mile/oră, iar dacă
șerpuiește printre dealuri sau munți, ea este limitată la 25 mile/oră adică 40
Km/oră. Este riscant s-o depășiți. Americanii n-o fac.
Spuneam
mai devreme că, mai departe de litoral, există și zone mai puțin ospitaliere,
chiar periculoase, în special datorită populației de origine latino-americană.
Într-adevăr, nu numai veteranii de război au populat Florida, ci și mulți
latino-americani din Cuba, dar și din toata America Centrală și de Sud. Ei nu
au fost asimilați încă și unii probabil că nu vor fi niciodată. Aceștia pot fi
realmente periculoși, ca orice persoană ne-adaptată. Nu cei abia veniți. Nu,
aceștia sunt cuminți și doresc să se integreze. Răi sunt cei veniți mai demult,
dar nu au reușit integrarea. Și mai sunt cei din Porto Rico, destul de numeroși
în Florida, datorită poziției geografice. Ei se consideră cetățeni americani,
sau aproape, și au pretenții. Prima pretenție a fost să li se considere
originea spaniolă. Nu se mai spune Porto Rico, ci Puerto Rico. Cu această idee
sunt de acord. Atunci însă când lipsa de civism sau de cultură este ridicată la
rang de virtute, nu mai pot fi de acord. Puerto Rico este o insulă ocupată
inițial de spanioli, folosită intens de americani în timpul celui de al doilea
război mondial datorită poziției ei geografice, și devenită membră a US
commonwealth în 1952. De atunci, orice cetățean al insulei poate intra, ieși
sau locui în USA, după pofta inimii. Nu este încă un stat aidoma celor 50 de
state ce formează SUA, dar cetățenii ei se bucură practic de aceleași drepturi.
Prea multă libertate, atunci când nu are un suport cultural solid, poate fi
dezavantajoasă, pentru că ignoranța produce obrăznicie, lipsă de respect față
de adevăratele valori, dezordine și până la urmă poate degenera chiar și în
comunism. Și totuși, cea mai frumoasă amintire concretă pe care o am din
Florida este un CD cu muzică spaniolă, înregistrată, culmea, în Cuba. E plină
lumea de paradoxuri! Nu știu dacă interpretul este cubanez sau este un disc
pirat.
Preocuparea
pentru practic și confortabil îndepărtează uneori alte criterii. Mi s-a arătat
odată un paralelipiped mare și alb, ce semăna cu un depozit sau o fabrică.
Surprinzătoare pentru mine a fost expresia: uite ce casă frumoasă! Nu era
nimic frumos acolo. Era doar foarte mare și, probabil, confortabilă în
interiorul pe care eu nu-l vedeam. Exteriorul însă nu arăta absolut nici o
preocupare pentru estetică, ca să nu spun că era de-a dreptul urât. În fața
ideii de confort însă, americanul era capabil să-i atribuie orice adjectiv
favorabil, inclusiv pe cel de frumos.
Surprizele
sunt aici și de alte feluri. Personal sunt de acord că puțină lume știe, chiar
și în România, că Die Shone Mullerin nu este un nume propriu, ci titlul
original al ciclului de lieduri Frumoasa Morăriță al lui Schubert, dar nu pot
accepta această lipsă de informare din partea unui cântăreț într-un cor profesional
care rostește cuvintele în original fără să aibă nici cea mai vagă idee despre
înțelesul lor. Nu pot de asemenea să admit că un intelectual, chiar dacă între
timp a devenit pensionar, are în casă mai puțin de zece cărți ce le expune ca
pe bibelouri. Un adevărat intelectual nu este fost sau actual; el este sau nu a
fost niciodată. Iar cel care a prins microbul cititului cărților nu va scăpa
de el niciodată. Mitologia este pentru unii ceva ce oamenii au uitat demult,
iar despre Prometeu, am constatat cu surprindere, cei mai mulți nici nu au
auzit. Asta nu mai este o glumă, ci o tristă realitate, în care nu credeam până
nu m-am convins. Interesant este că nu ei erau în suferință, ci eu care mă
întrebam ce este mai important: să știi să faci dolari, sau să cauți răspunsuri
la întrebări cu Prometeu? Cred astăzi că cel mai important este să-ți pui
întrebări. Adevărurile sunt uneori pe cât de simple, pe atât de îndepărtate,
iar răspunsurile poți să le afli sau nu.
De aceea, nu răspunsul contează atât de mult, pe cât drumul până la el.
Nici măcar Buddha, ca să nu mai vorbim despre Christos, nu au dat soluții de
viață, ci doar căi de mântuire. Căi, adică direcții, drumuri de parcurs.
Dincolo de orice credință, a fi om înseamnă să-ți pui întrebări. Numai cine
n-a gândit îndeajuns are idei perfect limpezi, a zis cândva, o poetesă. Să
trăiești fără dileme mi se pare cel mai inutil lucru cu putință. Chiar că viața
nu ar mai avea nici un sens! Iar unele dintre primele dileme încep cu Prometeu.
Se zice că trebuie să știi de unde
vii, ca să știi încotro te îndrepți. Indiferent în ce credem sau nu credem noi
astăzi, credințele strămoșilor noștri, inclusiv mitologia, fac parte din
istoria noastră, din fondul nostru cultural. Suntem produsul propriei noastre
istorii și nu ne putem nega originea, deci istoria, pentru că ar însemna să ne
negăm pe noi înșine. Suntem consecința faptelor strămoșilor noștri, iar dacă
vrem să luăm decizii corecte, trebuie să cunoaștem aceste fapte, indiferent cum
au fost ele, bune sau rele. Americanii sunt, din păcate, ignoranți nu numai în
privința mitologiei, dar și a religiei.
Așa cum era de așteptat, puțini
dintre americani cunosc termenul alfabet chirilic. Ei știu doar că rușii
folosesc un alfabet diferit, că sunt ortodocși și, ca o consecință, mai cred că
ortodoxismul și alfabetul rusesc au plecat de la Moscova. O eroare mai
grosolană cu greu ar putea fi găsită. În realitate, Chiril s-a născut în
Salonic (Grecia), pe atunci parte a Imperiului Bizantin, și a trăit între 827
și 869. La timpul acela, Rusia nici nu exista. Imperiul Bizantin, în schimb,
era cel mai puternic centru creștin din lume și singura zonă cultivată din
Europa, locul unde, timp de 1000 de ani, s-au păstrat, alături de întunecimile
Evului Mediu occidental, valorile elenismului și ale civilizației romane, până
în zorii Renașterii. Renașterea însăși a fost în mare măsură opera Bizanțului,
pentru că intelectualii din Constantinopole sunt cei care, de frica turcilor,
s-au refugiat în Italia, locul ideal pentru refacerea tradiției antice. Împreună cu fratele său Metodiu, Chiril a
participat la răspândirea Creștinismului în Moravia și Panonia, teritorii în
care se vorbea limba slavă, motiv pentru care a inventat alfabetul ce-i poartă
numele. Pentru Rusia, atât Creștinismul cât și alfabetul chirilic s-au
răspândit de la vest către est. Chiar și mai târziu, cel care a făcut din Kiev
un centru creștin puternic a fost românul Petru Movilă, arhiepiscop-mitropolit
al Chievului, al Galiției și al întregii Rusii, conform titulaturii timpului.
De precizat că, pe atunci, Ucraina inclusiv Kievul aparțineau Poloniei.
Arogarea de către Rusia a rolului de răspândac cultural a început mult mai
târziu și a culminat cu propaganda
stalinistă. Interesant este că ea a
prins tocmai în America, dar e tot atât de adevărat că USA este stat cu o
vechime apropiată de a Rusiei și agreează ideea că istoria omenirii a început
odată cu nașterea lor.
Prietenul
meu din Fort Lauderdale locuiește într-un bloc. Blocurile de locuințe sunt
rarisime în Statele Unite. Aici, oamenii locuiesc în case familiale, iar o casă
adăpostește o singura familie. Dar trebuie să existe și excepții. El, fiind
burlac, a optat pentru o astfel de soluție. Am intrat deci într-un bloc. Dar ce
intrare! Ceva în genul celor de la hotelurile de lux de la noi, în zilele lor
bune. La parter nu sunt apartamente, doar un hol mare și câteva camere cu
utilități: spălătoria (câteva mașini automate de spălat și uscat, mese pentru
călcat, etc.), crematoriul pentru gunoaie, căsuțele poștale individuale, o
cutie pentru depus poșta, și altele asemenea. Totul extrem de curat. Holul avea
două tablouri (reproduceri) dintre care unul foarte frumos, chiar și pentru
gustul meu, care sunt destul de cusurgiu în materie de tablouri, apoi o oglindă
mare, o canapea, două fotolii și o măsuță. În mijloc un covor mare. Evident ușa
blocului stă permanent încuiată. Există un administrator-salariat care are
grijă de toate acestea, duce și aduce poșta, încasează taxele, face curățenie
și mici reparații la instalații.
Un
singur lift ar fi fost suficient, dar - pentru siguranță și confort - existau
două. Într-una din zile, probabil că cineva s-a mutat sau a transportat obiecte
mai mari. Liftul a fost capitonat cu o husă specială pentru a nu fi zgâriat.
Ce-i drept, nici nu avea vre-o zgârietura, deși blocul nu era nou.
Apartamentele au instalații
separate de încălzire (condiționare a aerului) și pentru preparat apa caldă.
Căldura este mai puțin interesantă în Florida, pentru că ea există de la
natură, chiar prea multă. Problema lor este climatizarea aerului, fără de care
viața ar fi mult mai puțin confortabilă și, în consecință, însăși Florida mult
mai puțin populată. Climatizarea însă costă, atât vara cât și iarna. Veniturile
americanului mijlociu nu sunt deloc atât de mari pe cât ne imaginăm noi. De
aceea, suma pe care oamenii sunt dispuși s-o plătească este diferită, în
funcție de veniturile reale ale fiecăruia. Soluția este simplă, și ei o aplică:
instalații individuale. Fiecare apartament cu instalația lui. Și fiecare
locatar o folosește atât cât dorește. Tehnic, soluția ar fi posibilă și la noi,
dar ar încurca o mulțime de oportuniști care își câștigă existența pe seama
disconfortului nostru.
Televiziunea americană transmite
multe filme americane. Un truism, nu? Da, dar nu atât de multe ca televiziunea
română. Da, televiziunea română transmite mai multe filme decât televiziunea
americană. Și mult mai proaste. Cele mai proaste! Explicația este simplă. Nouă,
românilor, ne-au plăcut din-totdeauna basmele, iar filmele americane nu sunt
altceva decât basme moderne. Americanii, mai realiști, vor și altceva. Mare
parte din timp este ocupat de transmisiuni sportive: fotbal american,
baschetbal și, mai ales, baseball. Zeci de ore de baseball. Dar există și
emisiuni bune, unele chiar foarte interesante. Cu totul remarcabile mi s-au
părut dezbaterile publice ale unor chestiuni - chiar intime - dar cu subiecte
de interes general, pentru că se pot întâmpla oricui. Într-o sala plină de
curioși, un moderator aduce două sau mai multe persoane care au ceva de
disputat. Discuțiile pot deveni foarte aprinse, pot degenera chiar în bătaie,
bineînțeles temperată imediat. Cazurile sunt reale și emisiunea poate deveni
de-a dreptul captivantă. Oricui i se poate întâmpla ceva asemănător. Uneori se
transmit în direct procese de la tribunalele locale. Toate sunt adevărate
lecții de viată. Bineînțeles că sunt selectate procesele cu subiecte
promițătoare, multe de divorț. Într-o zi am asistat la un proces de divorț în
care judecătoarea îi muștruluia pe fiecare în parte mai rău ca pe cei mai
odioși criminali. Cred că sărmanii tineri ar fi renunțat bucuroși la intenția
lor de divorț, dacă ar fi știut dinainte ce-i aștepta. Am mai văzut asemenea
transmisii și mai târziu, în alte state americane. Recunosc că pe mine m-au
impresionat profund aceste emisiuni. Am fost curios să aflu care este audiența
lor printre americanii cărora le erau de fapt adresate. Extrem de mare. Era de
așteptat, pentru că sunt emisiuni de câteva ore. Acolo unde totul se măsoară și
se evaluează, unde concurența dintre posturile de televiziune este acerbă, o
emisiune de câteva ore trebuie să fie extrem de atractivă, deci cu o audiență
maximă.
Revenind la filme, am constatat că
multe dintre ele au un caracter juridic. Chiar și printre filmele americane ce
rulează în România, multe au acest caracter, deși scopul lor nu este
întotdeauna prea bine înțeles la noi, unde se reține doar suspansul
subiectului. Există două categorii. Unele se încadrează în același domeniu
educațional ca și emisiunile despre care tocmai am vorbit. De aici, cei dispuși
să încalce legea află că, până la urmă, legea învinge. Este continuarea modernă
a filmelor cu cowboys care aveau și ele în primul rând un rol educativ. Altele
însă, vizează însăși legea fundamentală a statului, constituția. Pentru noi,
românii, asemenea exprimări sună pompos, rigid și fără acoperire. Nu și pentru
americani. Ei cred în constituția lor și în ideea că SUA este un stat
constituțional, adică un stat în care legea de bază, legea din care decurg
toate celelalte, este constituția. Ea nu se schimbă din 25 în 25 de ani, dar,
ca orice lucru făcut de om, nu este perfectă, și deci poate fi îmbunătățită.
Acesta este și scopul unora dintre filmele cu subiecte mai ciudate. Nu, America
nu este o țară a ciudaților. Ei doar dezbat acele situații care sunt la limita
legii, tocmai cu scopul de a îmbunătăți legea.
Cu
bune și cu rele la un loc, în Florida există un singur regret major: plecarea.
Mi s-a întâmplat și mie. Din fericire, odată plecat, alte evenimente îți ocupă timpul, astfel că amintirile se
pierd repede. Nu uit însă că aici am lăsat șase tablouri expuse într-o galerie
de artă, tablouri ce le adusesem din țară, cu speranța că prin vânzarea lor voi
recupera cheltuielile de călătorie. Expunerea tablourilor și stabilirea unor
contacte cu distribuitori americani în vederea exportului de artă românească în
Statele Unite este, de altfel, unul dintre obiectivele concrete al excursiei
mele, evident pe lângă cel turistic pur.
A
fost un zbor scurt, până la Atlanta. Îmi amintesc doar de o tânără ce avea
locul în apropierea mea și care tot timpul a ținut deschis la maximum jetul de
aer rece al instalației de aer condiționat de deasupra capului ei. Părul îi
flutura ca pe timp de furtună. Am apreciat rezistența ei, mai puțin ignoranța.
Asemenea exagerare nu rămâne fără urmări, din păcate prea târziu observabile.
Dacă ajungeți pe acolo, luați-vă pentru orice eventualitate ceva de acoperit
capul. Nu e numai aerul condiționat; mai sunt și ventilatoarele uriașe
amplasate în mijlocul încăperilor și care, pentru un român neantrenat, sunt
boală sigură. Moda șepcilor, fie și purtate copilărește cu cozorocul la spate,
nu este întâmplătoare. Dacă mă gândesc bine, strămoșii noștri purtau iarna
căciulă și vara pălărie. În fotografiile și filmele în care acțiunea se petrece
înainte de război se vede clar că moda la bărbați, în toată Europa occidentală,
era cu pălărie, fie și în plină vară. Am urmărit aceasta idee și nu am văzut
nici măcar un singur bărbat fără pălărie. În toate filmele și fotografiile de
epocă, bărbații purtau pălării. Moda capului descoperit a apărut după război.
Generația mea a fost probabil prima victimă. Există și o explicație: se
generalizaseră automobilele. Paltonul, ca și pălăria, au devenit inutile pentru
cel ce nu are mult de mers pe jos, iar lipsa lor era menită să pună în evidență
faptul că cel în cauză nu era un pieton, ci un om cu stare. Cum orice idee
proastă se generalizează, mă amuză să-i văd azi pe demnitari suportând cu
stoicism viscolul cu capul descoperit în plin viscol, atunci când protocolul îi
obligă să participe la unele ceremonii. De 1 decembrie, Ziua Națională a
României, am chiar o ușoară satisfacție sadică, nu pentru că aș avea ceva cu
demnitarii în general, ci pentru stupiditatea celor ce au fixat data într-un
anotimp nefavorabil.
Aeroportul
din Atlanta pare să fie imens. Ca pasager nu-ți poți da seama decât din
exterior, judecând după numărul avioanelor ce brăzdează cerul. În interior, de
la poarta de intrare și până în sala de unde se ridică bagajele, a fost mai
comod să mergem cu trenul subteran. Am evitat cuvântul metrou, deși în România
el are un înțeles precis. În Statele Unite însă se pot crea confuzii, pentru că
metro este o prescurtare de la metropolitan, adică ceva ce ține de
municipalitate. Nume ca Metropolitan Bus, Train, etc., spun că societatea
respectivă aparține municipalității. În Los Angeles, spre exemplu, Metrou
este numele societății de autobuze. Expresia subway, recomandată de dicționar
pentru Statele Unite, nu este nici ea prea sigură, deoarece tocmai aici, în
Statele Unite, există rețeaua de restaurante cu acest nume, răspândite pe
întreg teritoriul, și cunoscută chiar și de către cei ce nu au văzut trenuri
subterane în viața lor. Subway Train este mai sigur. Nu este singurul caz în
care prescurtările românești nu funcționează. Clasic este cuvântul
blugi, necunoscut oriunde în lume în
afară de România. Originalul blue jeans, unde blue înseamnă albastru, iar
jeans pantaloni a fost prescurtat la noi în mod neadecvat. Se poate spune
jeans, dar în nici un caz blugi, care nu înseamnă nimic. (Îi rog pe
cunoscători să mă ierte pentru această mică lecție de engleză.)
Deci, cu
Georgia On my Mind (sper că vă amintiți de Ray Charles), să pornim la drum.
Cântecul îl am în urechi, nu în minte. În minte o am pe Scarlett OHara din Pe
aripile vântului, iar în nări Savannah. Ultimul este numele săpunului favorit
al soției mele. De fapt, Savannah este un oraș fondat în 1733 de către nu mai
mult de 100 de oameni, iar prin apropiere se află Cherokee Rose, numit și
statul florilor. Într-adevăr, săpunul miroase frumos. Cherokee este numele
unor triburi de indieni și mai este și titlul unei superbe melodii, cântată de
o necunoscută pentru mine: Rita Coolidge.
Georgia a
fost pentru mine plăcută din două motive: este o zonă plăcută prin ea însăși,
dar în special pentru că aici i-am cunoscut pe Bill și pe soția lui Alma, doi
oameni minunați. Amândoi mă așteptau la aeroport și, din prima și până în
ultima clipă cât am stat acolo, principala lor preocupare a fost să se întrebe
ce mi-ar mai trebui mie pentru ca să mă simt bine. Uneori, parcă îmi doream să
fiu mai puțin în atenția lor. Alma, o femeie tăcută - incredibil dar adevărat
își făcea simțită prezența doar din timp în timp, când ne aducea sau făcea ceva
ce dovedea că fusese permanent atentă la tot ce se întâmplase, și găsise o
modalitate de a se face utilă făcându-ne astfel o plăcere. Amândoi sunt grași,
chiar foarte grași, dar surprinzător de mobili. Sunt în aceeași măsură activi
și amabili. Pensionari fiind, nu au mai mult timp liber decât înainte, tocmai
pentru că se angajează benevol în tot felul de activități, mai puțin în
interesul lor, cât din dorința de a fi utili altora. Bineînțeles că ar putea slăbi,
dar pentru asta ar trebui să mănânce mai puțin, ceea ce nu se potrivește deloc
cu modul lor de a privi viața. Mâncatul este pentru ei o plăcere, iar abținerea
de la această plăcere ar fi mai presus de puterile lor. Mănâncă un singur fel.
Dar ce fel
O farfurie întinsă, mare, este umplută până la refuz cu tot felul
de bucate, de la aperitive până la desert. Totul la un loc. Dacă mai trebuie,
se completează și, de obicei, mai trebuie.
Bill are
un Ford Mercury Grand Marquis, adică o mașină destul de puternică, pe care o
conduce însă, ca toți americanii, cu mult calm, încet și sigur. Ziua pot să
scriu în mașină aproape ca la birou. E drept că asfaltul este ca în palmă.
(Ciudată expresie! Palma nu e netedă deloc; asfaltul lor este însă cu adevărat
neted.) Casa, ca majoritatea caselor americane, este din lemn și are cinci
dormitoare (ei numără dormitoarele, nu toate camerele). Este situată pe un
teren de trei acri, amplasat în Marietta, o localitate vecină Atlantei.
Astăzi, Bill și Alma au plecat la
dentist, astfel că eu am rămas singur. Plouă, motiv pentru care m-am mutat de
sub umbrela de soare din curtea din spate, în veranda din față. Este un fel de
a vorbi despre față și spate, pentru că spatele arată ca o fațada principală,
iar fața privește către ceva ce nu știu dacă trebuie să-l numesc pădure sau
parc. Oricum l-aș numi este foarte frumos. Arbori bătrâni alături de alții
tineri, fiecare de altă esență, au efectul unui tablou compus cu multă artă.
Iepurii umblă în jurul casei la fel ca veverițele prin parcurile noastre din
unele stațiuni de odihnă. Există și aici veverițe, cărora Alma le dă de mâncare
ca unor animale domestice. Veranda însă e grozavă. Are cam doi metri lățime și
vre-o zece lungime. Suficient pentru patru șezlonguri, două leagăne plus șevaletul
meu. Pereții din lemn îmi permit să înșir mai multe tablouri, terminate și
neterminate, ceea ce este foarte folositor pentru corecții mai mici sau mai mari. E o adevărată
mini-expoziție. Aerul curat și cald face ca ploaia să pară un accident de
moment, aproape amuzant. Un iepuraș s-a adăpostit de ploaie sub un arbore la
mai puțin de zece metri. Se uită la mine și, curios, nu pare deloc speriat. Din
când în când mușcă puțină iarbă și apoi mestecă câteva minute bune la ea.
Între
timp, ploaia s-a oprit. Aproape că îmi pare rău. Chiar și iepurele a plecat. În
schimb, zeci de păsărele cântă de parcă ar dori să recupereze timpul pierdut. Interesant, dar am auzit și cuci, ceea
ce este foarte curios. Cântecul cucului aparține primăverii. În România, după
Sfântul Ilie, păsările nu mai cântă. Acum suntem deja la sfârșitul lunii
Septembrie iar cântecul păsărilor se aude peste tot.
Prin împrejurimile
Atlantei.
Vârful
dealului pe care ne aflăm acum pare înconjurat de o pădure. Aici, sunt câteva
case foarte elegante, dar de jur împrejur nu se văd decât copaci ce par a fi
seculari. La coborâre, noi și noi case
apar, iar așteptata pădure întârzie. De fapt, casele sunt înconjurate cu multă
vegetație, astfel că misterul se transformă treptat în admirație pentru o zonă
cu adevărat rezidențială. Dacă nu ați ghicit ce e, vă spun eu: este zona
învecinată Atlantei. Am ajuns s-o cunosc datorită lui Bill căruia, se vede că
îi place și lui nu numai s-o privească, dar să se și mândrească cu ea. Are și
de ce. Timp de două săptămâni, cât am stat aici, am parcurs sute de kilometri
în asemenea zone, una mai frumoasă decât alta.
Cei
din Georgia sunt mândri pentru orice. Până ce și dialectul și-l poartă cu
mândrie, deși este greu de înțeles chiar și de către americani. (Vorbesc de parcă
au permanent nasul înfundat, majoritatea vocalelor le transformă într-un e cu
diferite nuanțe, iar consoanele finale nu se mai pronunță. Pentru Atlanta,
încercați un elana cu nasul blocat și consoanele cât mai șterse). Bill însuși
este mândru de accentul lui, pe care și-l cultivă, nu fără interes. De curând,
a intrat în politică și, prin accent, vrea să-și convingă concitadinii că el
este un autentic reprezentat al Georgiei. Tot în acest scop și-a adoptat
porecla redneck (gât roșu), care indică un muncitor, adică om care lucrează
sub cerul liber și are gâtul ars de soare. N-a fost niciodată muncitor, dar
scopul scuză mijloacele, mai ales în politică. Deoarece numerele de
înmatriculare ale mașinilor nu mai sunt obligatorii decât în spate, el și-a pus
în față o placă pe care scrie cu roșu REDNECK. Accentul îl mai cultivă și
pentru că, zice el, oamenii sunt obligați să depună un efort pentru a-l
înțelege și, în acest fel, le menține atenția trează. Un mic șiretlic dintre
multe altele pe care se străduiește să le învețe și să le aplice, uneori cu
succes. Atunci când aveam dificultăți în a-l înțelege, mă liniștea spunându-mi
că, dacă-l înțeleg pe el, voi înțelege orice american. Nu e chiar așa; se poate
și mai rău, dar asta-i altă poveste.
Particularitatea
Atlantei și a zonelor învecinate este preocuparea pentru casă ca atare. Este
posibil, ca european, să fiu subiectiv, dar aici există cea mai mare densitate
de case din cărămidă din America. Oricât își doresc americanii să fie
originali, în sinea lor păstrează un sâmbure de considerație pentru vechea
Europă. Nici nu-i condamn; cum am mai spus, trebuie să știi de unde vii, ca să
știi încotro te îndrepți. E cert că ei au mers mai departe decât europenii. Și
nu poți atunci să nu remarci că, fie chiar și micile case doar cu parter ale
orașelor României, dacă ar fi îngrijite, ar fi de invidiat în Statele Unite. O
casă din cărămidă cu un etaj este deja prea mult pentru americanul obișnuit. O
astfel de casă are de regulă un teren de tenis prin preajmă, piscină și cel
puțin trei hectare de vegetație, deci aparține unui proprietar relativ
înstărit. Casele lor din lemn însă, nu sunt cu nimic mai puțin confortabile.
Dimpotrivă, sunt călduroase iarna, răcoroase vara și, datorită elementelor
prefabricate ușoare au finisaje mult mai bune, ieftine și ușor de realizat.
Nu au
garduri, dar asta nu înseamnă că fiecare trece pe unde vrea. Dimpotrivă,
proprietățile sunt strict respectate. A încălca o proprietate străină este
similar cu săritul gardului la noi, chiar dacă acest gard nu există. Dar
adevărata mândrie a proprietarului este pajiștea din fața casei. Ea, pajiștea,
trebuie îngrijită cu maximă atenție. Practic, nu există pajiște neîngrijită.
Cei mai bogați sau comozi angajează în acest scop pe cineva de specialitate, persoană
sau firmă, dar cei mai mulți se ocupă singuri, trecând stropitul și tăiatul
ierbii printre hobby-urile lor. Efectul este însă același iar rezultatul se
apropie de perfecțiune. Nu există obiecte lăsate în dezordine, rufe la uscat
sau orice altceva de acest gen. Pajiștea și veranda din față sunt cartea de
vizita a proprietarului, iar ordinea este criteriul de apreciere.
Căsuțele
poștale sunt la șosea, suficient de aproape pentru a fi controlate din mașină.
Aș putea fi răutăcios și să mă gândesc că, în România, un camionagiu vesel ar
rade într-o singură cursă toate cutiile de pe o stradă, ceea ce la ei încă nu
s-a întâmplat. Nu pentru că ar fi ei mai civilizați decât noi, ci pentru că
orice copil a crescut cu o asemenea cutie în fața casei, chiar dacă a locuit la
țară, și a învățat s-o respecte pentru utilitatea ei. Nici lui nu i-ar conveni
ca altcineva să-i distrugă cutia lui de acasă. Civilizația se construiește prin
educație, iar educația începe cu cei șapte ani de acasă.
Tipic
pentru spiritul lor practic este modul de folosire al cutiilor poștale. Ele au
o dublă utilizare: atât pentru primit, cât și pentru expediat corespondența.
Fiecare cutie are un steguleț care, atunci când este ridicat, îi indică
factorului poștal că în interior se găsește corespondență de expediat. În acest
mod, cutiile poștale colectoare de la noi și activitatea de colectare nu mai
sunt necesare. Factorul poștal distribuie și colectează corespondența prin
aceleași cutii poștale și în aceeași cursă. Mult mai eficient și mai ieftin.
Oamenii merg la poștă numai pentru operații speciale.
Atlanta
poate fi femininul de la atlant sau, dacă vă place mai mult, de la Atlantic.
Alegerea vă aparține, mai ales că n-am reușit să aflu de ce au ales acest nume. Este un oraș mare, dar fără să impresioneze
prin gigantismele clasice americane. Există câteva clădiri înalte, dar nu
foarte multe și nu foarte mari. Totul pare să păstreze limitele bunului gust.
Poate că este puțin exagerată comparația, dar aș îndrăzni să spun că, în
arhitectură, Atlanta a realizat ceva similar Renașterii europene: după goticul
primilor zgârie nori, a urmat o revenire a formelor după criterii estetice, dar
îmbogățite cu noi valori, extrase din experiența anterioară. Să mă explic.
Denumirea de gotic a căpătat relativ recent conotații pozitive. Ea a fost
inventată de italieni, cu sens peiorativ, în timpul Renașterii, tocmai pentru a
ironiza stilul barbar al Evului Mediu. Goții, Ostrogoții, Vizigoții etc., erau
barbari. Europa aparține culturii grecești, unde omul este măsura tuturor
lucrurilor. Simțul măsurii, al proporțiilor, sunt caracteristicile culturii
grecești. Dominanta goticului este doar înălțimea. Ea ține de barbaria
sfârșitului Evului Mediu, când avântul Europei occidentale părea fără limite.
Renașterea este cea care a adus lucrurile în matca lor normală, și Europa a
redevenit civilizată. Adevărul este că multe monumente gotice sunt grotești.
Astăzi, noi recunoaștem și frumusețile acestui stil, dar apreciem mai mult
proporțiile formelor echilibrate ale Renașterii. Atlanta se străduiește să
realizeze aceeași reașezare pe criterii estetice după prima explozie de
zgârie-nori.
Micul parc
din centrul Atlantei, renumit pentru bomba care a explodat acolo în timpul
Olimpiadei din 1996 fusese amenajat cu puțin timp înainte, prin demolarea unor
blocuri vechi care, zic ei, nu arătau tocmai bine. Adevăratul beneficiar este
în mod sigur CNN-ul care își vede astfel clădirea, ce mărginește o latură a
părculețului, mult mai bine pusă în evidență. Cum, dat fiind tinerețea lui,
parcul nu are încă arbori înalți, singurul lucru remarcabil din parc este o
fântână arteziană, într-adevăr foarte frumoasă.
Mare
parte din viața orașului se desfășoară în subteran. În centru, aproape toate
blocurile au subsoluri comerciale și sunt legate între ele printr-un labirint
de coridoare și zeci de magazine și restaurante de toate categoriile.
Circulația automobilelor nu este afectată, pietonii nu sunt incomodați de
automobile. Iarna sau vara, îmbrăcămintea este aceeași, și anume cea din birou,
pentru că atât birourile cât și subsolul beneficiază de același aer
condiționat. Temperatura și umiditatea sunt identice, oriunde te-ai afla. Ceea
ce în orașele Europene se desfășoară pe zeci de kilometri pătrați și este
nevoie de automobil, tramvai sau metrou pentru a te deplasa de la o instituție
la alta, aici este concentrat în câteva clădiri înalte cu lifturi rapide,
astfel că deplasarea se face în câteva minute și fără schimbarea hainelor.
Pentru masa de prânz, se coboară la subsol. Pentru o întâlnire de afaceri, se
coboară într-un restaurant de la același subsol. Pentru cumpărături, în drum
spre casă, există destule magazine tot la subsol. Parcarea mașinii e ceva mai
departe, dar tot la subsol. Nu există practic motiv pentru părăsirea acestui
spațiu. De dimineață până seara, nimeni nu vede soarele sau ploaia, pentru că
și birourile au ferestrele fixe. Aerul condiționat este suveran. Din subsol,
fiecare intră în mașina lui cu aer condiționat, de unde coboară acasă unde,
dacă nu cumva are garajul încorporat în casă, se grăbește să parcurgă cei
câțiva metri până în casă, unde nu se poate lipsi de același aer condiționat.
Veranda casei este unul dintre puținele locuri fără aer condiționat, dar
americanul are prea puțin timp să se bucure de ea.
Este
posibil ca, vorbind despre Georgia, și în particular despre Atlanta,
superlativele să pară excesive. Nu ar fi însă o exagerare. Să nu uităm că
Atlanta este capitala câtorva societăți
internaționale gigant, începând cu CocaCola și terminând cu tehnica electronică
de vârf, sau invers. Aici lucrează mulți oameni cu venituri mari. Tot Atlanta a
fost capitala spirituală a Sudului înainte de războiul civil, și continuă să
păstreze și azi o atitudine de superioritate, vizibilă prin eleganța și stilul
pe care le afișează. Ei nu țin să fie americani în sensul comun. Consideră că
sunt americani superiori. Au pierdut războiul de secesiune, dar nu și mândria.
Simbolul statului Georgia este filmul Pe aripile vântului, după nu mai puțin
celebrul roman omonim al lui Margaret Mitchell. Scene cu Scarlett OHara și
Rhett Butler, chiar în interpretarea din 1939 a lui Vivien Leigh și respectiv
Cark Gable, sunt astăzi la fel de actuale și proaspete ca atunci, pe panouri de
dimensiuni uriașe, de cele mai multe ori în scopuri publicitare, dar nu numai.
Tot din Atlanta a fost și Martin Luther King, iar memoria lui se păstrează încă
pe afișe. Prin el, Atlanta este considerat leagănul mișcării pentru drepturile
omului. Nu vreau să mă hazardez în afirmații necontrolate, dar nu sunt convins
că toți albii din Georgia se mândresc cu amintirea lui.
Suportul
material al superiorității celor din Atlanta este categoric dat de
prosperitatea economică. Locuințele se răspândesc pe sute de kilometri pătrați,
pentru că fiecare dorește să aibă, nu o simplă locuință, ci o reședință. Ea
trebuie să fie ferită de privirile vecinilor. Nu există garduri, nu numai aici,
ci pe întreg teritoriul Statelor Unite. Există însă multă vegetație între
clădiri. În jurul caselor de orice fel roiesc veverițe, iepuri sălbatici și
alte asemenea vietăți. Clădirea contează mai puțin. Spațiul înconjurător este
totul, cu atât mai mult cu cât starea materială a proprietarului este mai bună.
Pe lângă vegetație, cei mai modești au un coș de baschet, cei mai avuți, un
teren de tenis, chiar dacă rareori vezi pe cineva jucând. (Trebuie totuși să
meargă la serviciu.) Adevărații bogătași, doctori, ingineri de marcă, oameni de
afaceri etc., au terenuri de golf pe câteva hectare de iarbă perfect
întreținută. Aici mai totdeauna joacă cineva. În vechea Anglie se juca cricket,
despre care nu știu prea multe decât că, spre deosebire de golf, era un joc de echipă. Golful, în schimb,
este pentru cei foarte bogați și snobi, așa că nu mai este un joc de echipă;
snobismul nu se potrivește cu colectivul. Numele de cricket (greiere) i s-ar potrivi însă mai bine pentru că se
joacă la firul ierbii, iar gropile de introdus bila sunt aproape identice cu
cele pe care le sapă greierii. Expresia ne jucăm de-a greierii pare să fie
perfectă pentru golf, nu pentru cricket. Mai demult, a juca cricket era
echivalentul de azi pentru a juca fair-play, adică cinstit.
Totuși,
pentru ca să mai spulber puțin din credința noastră că americanii sunt cu toții
putrezi de bogați, mă simt obligat să ridic puțin cuvertura poleită și să mai
dezvălui câte un mic amănunt: parcarea în Atlanta pentru câteva ore, într-o
parcare improvizată pe un spațiu temporar liber, de fapt un maidan, ne-a costat
3,5 dolari. Ea poate ajunge și la 15 dolari în marile garaje acoperite.
Parcarea la întâmplare este practic imposibilă în marile orașe, așa că e bine
să luați în calcul și asemenea mici cheltuieli care, prin adunare, pot deveni
foarte importante. Mâncarea, în schimb, este foarte ieftină, mult mai ieftină
decât în România (țară agricolă), ceeq ce mi-a tulburat profund unele
convingeri. Mi-am amintit că, la Viena, în prima mea ieșire în vest în 1990, am
plătit pentru trei ore în parcarea de la operă echivalentul unei perechi de
pantofi. Am tras atunci concluzia că sunt nefolositoare comparațiile, cum că un
anumit obiect sau activitate este ieftin sau scump, prin raportare la prețul
lui din România. Este așa cum este. Fiecare țară are sistemul ei de valori și
prețuri, iar sistemele trebuiesc luate în considerație în totalitate și nu
fragmentar. Orice american are cel puțin o mașină. Fără mașină el este similar
unui invalid. Este mai sărac decât un sărac, pentru că nu se poate deplasa, iar
deplasarea aici este vitală. Ceea ce se consideră a fi în România un simbol al
prosperității - mașina - în USA este condiția limită inferioară pentru orice
adult. Explicația este modul total diferit de organizare a societății. Orașe în
care există un centru comercial ca la noi, de unde poți cumpăra aproape orice
într-o deplasare de câteva sute de metri, practic nu există în Statele Unite.
Din cauza spațiului disponibil mare, ei s-au întins pe suprafețe imense.
Magazinele sunt răspândite de-a lungul șoselelor. Într-o parcare există câteva
mici magazine, de unde se poate cumpăra câte ceva, dar nu totul. Într-o altă
parcare, la zece, douăzeci de kilometri distanță, există alte magazine, de unde
se poate cumpăra altceva. Magazinele mari, mai ieftine, se găsesc la distanțe
foarte mari (sute de kilometri), și sunt specializate pe tipuri de produse:
alimentare, gospodărești etc. De acolo se fac aprovizionări periodice, în
general săptămânale. Acestea pot fi atât de mari încât, într-un magazin de produse gospodărești spre
exemplu, raionul cu articole de Crăciun era cât o sală de cinematograf, deși
l-am vizitat în luna septembrie. Mall-urile, adică conglomerate de magazine de
mai multe tipuri, sunt în general scumpe și se găsesc numai în orașele mari.
Omul obișnuit, pentru cumpărături obișnuite, parcurge zeci de kilometri pe zi. Serviciul la 20-50 kilometri distanță de
casă este, de asemenea, obișnuit. Iată de ce mașina este indispensabilă. Și nu
orice fel de mașină, ci una care merge. Zilnic, sigur și fără să scoată fum,
pentru că orice polițist, chiar dacă nu observă depășirea de viteză, fumul
eșapat îl vede precis și nu iartă. Fac excepție latino-americanii imigrați de
curând care locuiesc în cămine și sunt duși și aduși de la muncă de către firma
care i-a angajat. Aceasta este o însă o situație provizorie, și nici nu cred că
pe ei pot să-i consider cu adevărat americani. De fapt nici nu sunt. Vor deveni
când vor căpăta cetățenia americană, dar până atunci își vor fi cumpărat cu
siguranță o mașină.
Angajarea unei asistente medicale
pentru supravegherea acasă a unei persoane bolnave, sau a unui bătrân, se
plătește cu 4000 de dolari pe lună. Probabil că o asistentă medicală se bucură
la acest gând, dar pentru cei ce au un invalid în familie, bucuria se
transformă în tragedie, pentru că membrii valizi ai familiei trebuie să lucreze
și nu au timp disponibil. Ei pleacă dimineața și se întorc seara. În plus,
legislația nu le permite să lase copilul nesupravegheat, astfel că angajarea
unui babysitter poate fi obligatorie.
Pentru că
americanii sunt practici, există peste tot restaurante pentru toate gusturile:
se mănâncă rapid, curat și ieftin. Cele mai pretențioase se remarcă de la
intrare prin protocol, unde te întâmpină o tânără. Te salută, ca și cum te-ar
cunoaște de când lumea, și îți explică ce dor i-a fost de tine de când nu te-a
mai văzut. Nu toate întrebările sunt chiar fără rost. Cele referitoare la
soție, copii, prieteni etc., sfârșesc prin a afla câte persoane vor fi la masă.
Urmează alt șir de întrebări despre locul mesei: în zona pentru fumători, sau
nefumători, deși toate încăperile au aer condiționat și fumul oricum nu s-ar
simți. După ce s-a lămurit, face semn uneia mai tânără și mini-jupată, care te
conduce la o masă liberă. Dacă nu există o astfel de masă, trebuie să aștepți
până se eliberează una. O masă liberă înseamnă una la care s-a făcut curățenia
cuvenită. La restaurantele mai pretențioase este folositoare o rezervare
prealabilă. Pentru meniu vine o a treia și, eventual un bărbat pentru băuturi.
Masa este servită de altcineva. Între timp, o picoliță are grijă să umple
permanent cana de cafea, care e gratis. Nu am greșit, cafeaua nu se bea cu
ceșcuța, ci cu cana. Din fericire nu e tare. Pentru desert vine, evident,
altcineva. Către sfârșit apare patronul care întreabă dacă te-ai simțit bine,
dacă nu mai dorești ceva etc. Când nu mai e nimic de făcut vine cea care a
preluat comanda cu nota de plată într-o mapă. Se întoarce după câteva minute și
ia mapa în care se presupune că ai pus banii sau cartea de credit. În cazul
cărții de credit mai face un drum cu mapa în care lasă cartea de credit și un
exemplar al notei de plată. Uzanța cere ca în aceeași mapă să lași un bacșiș de
circa 10%. În unele restaurante mai modeste, plata se face la ieșire. Aici
restul se dă la centimă, pentru că bacșișul se lasă întotdeauna la chelner. În
țara cu cea mai severă fiscalitate, bacșișul în restaurante este cel mai
natural lucru. În magazine, în schimb, nici un vânzător nu riscă să primească
nici măcar un cent. Oriunde există o casă de marcaj, restul se dă exact. În
drumul spre ieșire, orice membru al personalului, indiferent dacă te-a servit
sau nu cu ceva, te salută
manifestându-si speranța că te-ai simțit bine și vei mai veni. Sfârșești prin a
crede că are dreptate, dar după asta simți nevoia să te odihnești puțin. În
restaurantul unde am mâncat un pește foarte gustos, dar cumplit de picant,
există un loc de odihna deosebit de frumos, chiar pe malul râului unde fusese
construit restaurantul. E un mic parc cu două bănci, la doi pași de autostradă.
O adevărată oază de liniște.
Apropo de
fiscalitate. Menținerea în permanentă actualitate a afirmației că Al Capone a
fost condamnat pentru evaziune fiscală și nu pentru numeroasele lui fărădelegi,
cu mult mai grave, nu este întâmplătoare. În acest mod, statul atrage permanent
atenția cetățenilor că plata taxelor este o chestiune serioasă. Efectul este
vizibil. Americanii nu cumpără produse despre care nu au certitudinea că sunt
legal distribuite. Este mai mult decât simțul datoriei; au o adevărată teamă să
nu greșească. Poate părea paradoxal dar teama de a greși este unul dintre
sentimentele cele mai caracteristice ale americanilor. Libertatea induce
responsabilitate.
Bill, care
este un mare gurmand, pentru că i-am spus ca mie îmi place mușchiul de vită,
m-a dus într-o zi la un alt restaurant, să-mi arate ce înseamnă un adevărat
mușchi de vită. Nu știu dacă a fost tocmai mușchi, pentru că era imens, dar
într-adevăr foarte bun. În naivitatea mea, credeam că mușchiul de culoare
închisă este mai tare, fiind obținut dintr-un animal bătrân, preferabil fiind
cel de vițel, de culoare deschisă. Ei bine, acesta era aproape negru. Negru și
mare, foarte mare! Nici vorbă despre vre-un vițel. La început m-am speriat.
După prima înghițitură însă mi-au trebuit câteva secunde să savurez gustul.
Deși gustul era clar de mușchi de vită, mă întrebam dacă nu cumva o fi fost
vreun alt animal, fiindcă era foarte moale. Un singur lucru am regretat: porția
era prea mare pentru stomacul meu și a trebuit să renunț la o parte din ea. Nu
am mai mâncat niciodată un mușchi de vită atât de gustos, și trebuie să mă
credeți că am ceva experiență în acest domeniu.
Pentru
gurmanzi există și altfel de restaurante: cu cinci dolari poți mânca toată ziua
cât vrei și ce vrei. Iar oferta este de necuprins. Se plătește o singură dată,
la intrare, și poți sta oricât. Stilul este cu autoservire. Oricât de puțin ai
mânca din fiecare fel, nu poți să le guști pe toate deși, prin ineditul lor,
mai toate iți trezesc curiozitatea și îți pare rău că ziua e prea scurtă și
stomacul prea mic.
În general, americanii nu mănâncă
pâine. Pâinea este folosită doar pentru sandwich, ca suport. Din curiozitate,
m-am interesat despre mămăligă pentru că, nu-i așa, eram în patria porumbului.
Din păcate, consumul mămăligii este considerat un semn de extremă sărăcie. Spun
din păcate pentru că, trebuie să recunosc, mie îmi place mămăliga și aș fi vrut
să gust una făcută de specialiști. Există în schimb destule produse din porumb,
începând cu floricelele îmbogățite cu tot felul de adausuri și arome.
Iată
un act caritabil, distractiv și
folositor în același timp. Pare aproape de necrezut și totuși este
posibil. Se întâmplă din două în două săptămâni. Este caritabil pentru că se
desfășoară într-un cămin de bătrâni și are drept scop ridicarea moralului lor.
Căminul este o clădire dintre cele mai elegante (probabil fundația cuiva),
adăpostește numai femei și, cel puțin la prima vedere, oferă condiții
superioare chiar nivelului mediu american de trai. Este distractiv pentru că,
de fapt, este o reuniune de dans. Participanții sunt, la rândul lor, persoane
de vârsta a treia, sau aproape, ce vin să danseze. Este folositor pentru că o
parte din dansuri sunt adevărate lecții. Lecții de dans pentru vârsta a treia.
Iată o idee ce merită reflecții mai profunde. Unul dintre participanți este
furnizorul muzicii și fost profesor de dans, iar cuvintele câtorva melodii sunt
indicații de dans: doi pași înainte, trei lateral etc. Majoritatea dansurilor
sunt colective, unele cu mișcări destul de complicate pentru mine, dar probabil
că nu și pentru ei. Presupun că ei sunt familiarizați cu genul, cel puțin în
linii mari. Se dansează pe muzică country dar și melodii universale. Scopul
lecțiilor este deprinderea unui stil de dans atât agreabil, cât și suficient de
liniștit pentru persoane mai în vârstă. Interesant că se pot recunoaște în dans
unele dintre gesturile devenite comune în viața de toate zilele, cum ar fi
atingerea palmelor la înălțimea umerilor, la întâlnirea partenerilor. Gestul
este însoțit de un zâmbet de bun-găsit, ca un salut. În acest fel, întregul
dans este o manifestare de bucurie, pentru că partenerii se schimbă permanent.
De fapt, nu prea există un partener stabil, chiar dacă perechile vin la dans împreună și pleacă în aceeași
formație. Nu se termină bine un salut, că urmează altul. Bucuria colectivă a
dansului este de altfel un obiectiv evident. Există o mulțime de gesturi care o
subliniază. La sfârșitul dansului, partenerii ce se întâlnesc întâmplător
schițează tot felul de gesturi de salut, ca și cum nu s-ar fi văzut până
atunci. Uneori dansul însuși se încheie cu o regrupare într-un cerc în care toți partenerii se
înclină către centru, deci fiecare în fața tuturor, ca mulțumire pentru
participare. Pentru a nu lăsa nici un dubiu, se rostește un clar thank you.
Deși sunt mai multe femei decât bărbați, ele nu dansează niciodată între ele.
Chiar în dansurile colective, paritatea este strict respectată. Aici am învățat
o expresie: numai bărbații transpiră; femeile strălucesc. Asta înseamnă că
transpirația străpunge fardul și e pe punctul să provoace un dezastru. La
informația că i-ar luci nasul, orice femeie se repede la toaletă pentru aș
repara machiajul. Dintre pensionarele
căminului, cele mai active participă la dans. Cele foarte în vârstă sau
invalide se mulțumesc să privească. Am fost curios să aflu ce se ascunde în sufletul
lor, atunci când îi privesc pe cei ce încă pot dansa, în timp ce ele stau
pironite într-un scaun cu rotile. Le-am urmărit cu atenție mimica feții. N-am
observat nici un gest de invidie. Dimpotrivă, zâmbeau, amintindu-si probabil propriile lor momente
de fericire. Nu sunt atât de naiv să cred că invidia este absentă aici, dar
probabil că persoanele predispuse pentru așa ceva pur și simplu nu au venit. A
fost nu numai o lecție de dans, dar și o lecție de civism. Am fost impresionat
nu numai de idee, dar și de multitudinea de valențe sociale implicate în
această acțiune. Am avut și am multe semne de întrebare asupra modului de viată
american, dar aceasta lecție - lecție nu atât pentru ei, cât pentru mine - îmi
va aminti mereu că o societate unde există asemenea activități are
prosperitatea asigurată încă pentru mult timp.
Există
la noi, românii, credința că noi suntem buni, calzi, ospitalieri, în timp ce
alte națiuni, în special nordicii, ar fi reci și neprimitori. Fals! Suntem buni
și înțelegători cu cei leneși și ne-educați.
Față de hoți avem chiar ne-permis de multă, mult prea multă înțelegere
și îngăduință. Această atitudine explică prosperitatea cerșitului profesional
și a hoției la toate nivelurile. Dar cine se interesează în România de bolnavi,
bătrâni sau invalizi? Societatea americană cheltuiește sume importante pentru
handicapați. E suficient să privim trotuarele, cu pasaje de trecere pentru
handicapați, și în general tot ceea ce ține de circulație. Orice hotel are la
parter camere rezervate pentru handicapați, și exemplele pot continua.
Comerțul
este una dintre cele mai vechi meserii, și am fi naivi să credem că el se
desfășoară la întâmplare, atunci când intră în joc profesioniștii. El reclamă
nu numai cunoștințe ci și talent. Eu nu dispun de nici unele. Bill, în schimb,
este un as în ambele. A fost un om al comerțului, este azi politician, unul
local, dar tot politician se cheamă, iar negocierea este pentru el nu numai o
cerință practică, ci și o pasiune teoretică. De aceea, nu m-a lăsat până nu
i-am ascultat primele adevărate conferințe pe această temă și, mai ales, nu am
citit un mic ghid, aproape un curs,
axat pe ce anume trebuie să observi la partenerul de negociere încă din
primele momente, în vederea abordării lui eficiente. Unele, să le zicem
tehnici, sunt de bun simț, iar neglijarea lor poate compromite negocierea. Un
prezbit, spre exemplu, se simte în largul lui dacă partenerul de discuție se
află la o distanță mai mare, în timp ce un miop preferă să-și vadă partenerul
de aproape. Trebuie să intuiești însă această stare a lui, chiar dacă nu are
ochelarii pe nas și, mai ales, atunci când nu-i are, pentru că tocmai atunci
disconfortul distanței nepotrivite este mai mare. Ghidul era plin și de
informații ce nu mai țin de bunul simț, ci sunt necesare cunoștințe însușite
din experiența altora. (Deștepții învață din experiența altora, proștii nici
din a lor.) Așa spre exemplu, aflăm că arabii, japonezii, francezii, grecii,
italienii, și alții preferă să discute aproape și discret; englezii și în
general cei din nordul Europei adoptă o distanță moderată, în timp ce
americanii din nord, ca și Australienii și Neo Zeelandezii se simt bine
discutând de la o distanță apreciabilă. Iată cum, un element atât de simplu ca
distanța față de partener devine o chestiune importantă, dacă ea contribuie la
succesul sau insuccesul negocierii.
A privi în
ochi pe cineva este o dovadă de sinceritate și corectitudine pentru un european
sau american, dar este o jignire pentru japonezi. Privirea corectă pentru ei
este la nivelul gâtului.
Orice discuție trebuie să înceapă
și să se termine cu câteva glume. Glumele fac bine nu numai pentru destinderea
atmosferei, dar indică un om cu o gândire ageră și elastică, deci un om cu care
se poate negocia și care lasă o portiță deschisă și pentru tratative viitoare,
pe aceeași temă sau pe alte teme pe care viața le poate scoate în față. O anume
negociere poate să eșueze, dar ideea negocierii rămâne.
Tehnica
primelor cinci secunde, adică ce trebuie să observi la partener în primele
cinci secunde este într-adevăr extrem de utilă. Caracteristici psihice, modul
în care se îmbracă, configurația feței, mișcările buzelor, a degetelor sau a
feței și foarte multe altele spun mult despre persoana respectivă. Dacă
reușești să-i vezi mașina sau biroul, te poți considera un om fericit.
Obiectele de pe birou, eventuale fotografii, spun enorm despre pasiunile lui.
Dacă ai aflat ceva despre hobby-urile lui, poți spera că ai câștigat bătălia.
Probabil că știe și el la fel de bine aceste mici și esențiale mărunțișuri, dar
nu există plăcere mai mare pentru un bun negociator, decât să știe că tratează
cu un adversar pe măsura lui. Este gata
să cedeze fie chiar și pentru această plăcere.
Există și
metode mai parșive. O problemă tehnică la care el crede că se pricepe, e bine
s-o discuți cu soția lui, arătându-i că și ea poate înțelege ceea ce părea a fi
monopolul soțului. Succes garantat!
Comerțul cu amănuntul este cel pe
care-l cunoaștem și nu este foarte diferit de al nostru ca idee. Comerțul
en-gros însă se desfășoară mai mult în spatele ușilor închise. De aceea, cel
care oferă trebuie să fie extrem de abil pentru a obține un appointment, o
întâlnire, ceea ce înseamnă că ușa unui birou normal închisă se va deschide
pentru el și cineva este dispus să-i acorde câteva minute. Discuția se poate
prelungi de la câteva minute la câteva ore, sau chiar la o afacere pe termen
nelimitat, dar obținerea primului appointment este cea mai dificilă. O
soluție este publicitatea, dar munții de anunțuri le anulează valoarea, pentru
că nimeni nu le mai citește. Un anunț trebuie să fie deosebit pentru a atrage
atenția. O soluție mai eficientă este telefonul. El are dezavantajul că se
adresează unui singur interlocutor, deci este scump și răpitor de timp, dar
tocmai adresabilitatea lui unică îl
face mai eficient. Oamenii se simt măguliți atunci când cineva li se adresează
personal și nu printr-un anunț general. Problema nu este însă nici pe departe
rezolvată, pentru că un om de afaceri primește mai multe telefoane decât ar
putea să răspundă. Selecția lor este de aceea deosebit de dură. Cum să faci ca
telefonul tău să fie acceptat? Aici e cheia! Trebuie să știi să-l atragi. Asta
este deja o artă, iar Bill este un maestru.
O
chestiune ce nu e tratată în tehnica primelor cinci secunde, dar trebuie
știută, este punctualitatea. Sudiștii sunt renumiți și chiar își fac un titlu
de glorie din a nu fi punctuali la întâlnirile galante. Atenție însă, când
motivul vizitei este serios, mentalitatea se schimbă brusc și într-un mod foarte
radical. Cât despre nordici, lipsa punctualității îl exclude irevocabil pe
făptaș de la orice contact ulterior în lumea civilizată. Mai bine vă duceți
fără pantaloni, dar la timp. Nu există scuze, pentru că, oricum, nu le-ar
asculta nimeni. Un om educat este punctual. Cine nu reușește această
performanță nu are ce căuta în lumea celor ce pot, pentru că el dovedește
astfel că nu aparține acelei lumi.
Rosewell
este numele unei mici localități în apropiere de Atlanta. Nu pare să aibă o
industrie proprie, sau ea nu se vede. Pare mai curând o zonă rezidențială
pentru cei ce lucrează în altă parte, probabil chiar în Atlanta. Am ajuns aici
datorită unei expoziții ce se organizează anual în corturi instalate într-un
părculeț din centrul orașului. Participă laolaltă artiști amatori și
profesioniști, pictori, fotografi, artizani. Mulți neaveniți, dar și câțiva
foarte buni. Singurul selecționer este publicul. Mulțimi de flori: în ulei,
acuarele, creion, guașă, fotografii, etc., chiar și flori-flori, artificiale și
naturale. Cel mai mult mi-au plăcut uleiurile unui pictor negru, deși era puțin
cam prea obsedat de sex. Un altul, tot negru, avea un Christ, de asemenea
negru. De ce nu? Într-o altă piațetă din Rosewell există mai multe busturi,
între care domină statuia lui Rosewell însuși. Am aflat astfel că tipul a fost
un distins locuitor al orașului, ce a trăit 100 de ani (1839-1939) și căruia
urmașii îi poartă recunoștința faptelor lui bune în folosul urbei. Așa se
construiește o tradiție și o istorie. Stima mea este îndreptată către
locuitorii de azi, care știu să-și cinstească înaintașii.
Astăzi
am vizitat un mic muzeu unde se păstrează o locomotivă ce a făcut epocă în
timpul războiului de secesiune. Ea a devenit celebră prin ceea ce este cunoscut
ca The Andrews Raid, o mică istorioară de război, dar - datorită penuriei de
istorie americană - e bună și asta. Atât de bună că, printre altele, a dat
subiectul mai multor filme. Ceea ce m-a impresionat pe mine a fost o scenă
reală, ce a avut loc chiar în prezența mea, în imediata vecinătate a muzeului.
Aici, o șosea îngustă, cu numai două benzi de circulație, intersectează o linie
ferată. Există evident semnalizări de tot felul și bariere la care toate
mașinile opresc în mod firesc. Surpriza a venit din partea trenului. După ce a
sunat îndelung și de la distanță de credeam că vin pompierii, cu 10 metri
înainte de barieră a oprit și el. Numai după ce s-a asigurat că toate mașinile
stau cuminți, a îndrăznit să plece mai departe. Norocul lor este că asemenea
intersecții sunt foarte rare. Trenurile însele sunt rare, transportul pe cale ferată fiind aproape o
curiozitate.
Există
foarte multe cimitire ale celor decedați în timpul războiului de secesiune. Din
cauza lor aveam aproape permanent în minte celebra cuvântare a lui Lincoln, pe
care o reținusem pentru scurtimea ei. Ea a fost ținută la cimitirul Gettysburg,
care nu e în Georgia, ci mult mai la nord, în Pennsylvania. Cuvântarea nu este
celebră numai prin scurtimea ei, ci și prin mesajul care venea într-un moment
extrem de important pentru întreaga istorie viitoare a Statelor Unite. Prea
puțini americani o cunosc astăzi, dar îi respectă mesajul de care sunt
convinși, pentru că așa au fost educați. Chiar dacă nu au reținut detaliile,
cunosc foarte bine ideea, și asta pentru că de educația lor patriotică nu se
ocupă câțiva politicieni dubioși, ci întreaga clasă de profesori, învățători și
educatori care, la rândul lor, au fost recrutați din rândul celor dispuși să-și
ia în serios profesiunea de intelectuali în general, și de educatori în
particular. Patriotismul lor nu este un slogan propagandistic, ci un element de
identificare personală, de recunoaștere a apartenenței lor la o anume
colectivitate de care este mândru. Omul este o ființă socială și, de aceea, în
afara societății sau, mai rău, împotriva ei, el încetează a mai fi om și,
implicit, nu mai beneficiază de toate bucuriile pe care i le oferă statutul de om, dar pe care probabil că nici
nu-l realizează. Ce știe un surd despre un cântec, sau un orb despre frumusețea
culorilor. Nu poți cunoaște bucuria dragostei dacă nu ai fost măcar o dată
îndrăgostit. Unul dintre rosturile educației este tocmai acela de a le arăta
tinerilor direcțiile pe care, dacă mergi, poți culege bucurii altfel ascunse.
Pentru aceasta este însă nevoie de pedagogi, de dascăli pasionați de
profesiunea lor.
Chattanooga
este azi numele unei localități. Renumele ei însă este dat de câmpul de bătălie din timpul războiului de
secesiune (ei îi spun războiul civil). De aceea, denumirile celor mai multe
firme și instituții sunt legate de cuvântul battle. Chiar și școala, ca și
cum aici ar fi învățat soldații ce s-au confruntat în luptă în urmă cu un secol
și jumătate. Bineînțeles că există și un muzeu, din păcate foarte mic și sărac,
atât de sărac încât mă gândeam că am putea să le împrumutăm noi ceva exponate.
Mi-a trecut însă când am vizitat parcul în care este amenajat. Acesta, parcul,
este de fapt muzeul. Se întinde pe o suprafață imensă și se parcurge cu mașina.
Din loc în loc monumente de tot felul amintesc de regimentele care au
luptat aici. Iarba este perfect tunsă și totul extrem de curat. În România ar
fi un teren tocmai bun de "ieșit la iarbă verde". (Nu au lebede.)
Ca
peste tot pe unde am umblat, obiectivul meu principal a fost arta. Așadar, am căutat
mai întâi pe Internet orice răspunde la cuvântul artă. Cum erau mult prea
multe, am limitat zona de căutare la o arie din ce în ce mai restrânsă. Am avut
surpriza să constat că pe o rază de cinci mile cu centrul în Marietta (punctul
în care mă aflam), se găsesc 16 asemenea obiective. Plăcerea primei surprize
s-a risipit repede când am constatat că majoritatea nu aveau nimic comun cu
arta plastică; cuvântul este folosit pentru orice domeniu, de la arta
meșterilor cizmari, până la arta culinară. Au rămas însă destule și cele de
artă adevărată. Pe mine mă interesau nu numai galeriile de artă, ci, mai ales
distribuitorii de artă, pentru că nu puteam sta acolo timp îndelungat să expun
și să aștept până când tablourile mele vor fi vândute. Eu căutam negustori de
artă, cărora să le vând nu numai cele câteva tablouri ce le adusesem cu mine,
dar și tablouri pe care să le export ulterior din România. Aici am avut
ajutorul lui Bill, care a dat telefoane și m-a condus cu mașina la mai multe
asemenea locuri posibile. Dezamăgirile au apărut pe măsură ce le vizitam.
Clienții importanți ai unor asemenea negustori sunt instituțiile care cumpără
în cantități mari tablouri de mari dimensiuni pentru decorarea sediilor lor.
Achizițiile din partea persoanelor particulare sunt nesemnificative în bugetul
negustorilor de artă. De aceea atenția lor este îndreptată către tablouri mari,
unde ceea ce contează este în primul rând rama: lată, încărcată, pretențioasă
și scumpă. Adevăratul negoț al acestor societăți este rama și nu tabloul. Unele
rame conțin doar postere, adică hârtie, iar altele, majoritatea, sunt copii
după tablouri celebre - în special Monet - sau tablouri făcute în serie. Am
aflat că pentru asemenea lucrări, executate în special de către chinezi și
coreeni, se plătesc între 10 și 20 de dolari, ceea ce este mai puțin decât
extrem de puțin. În SUA nu s-ar putea trai cu asemenea venituri. Rama acestor
tablouri costă cel puțin de zece ori mai mult. Galeriile adevărate, ca cele din
România, sunt extrem de puține. În multe orașe, chiar dintre cele mari, ele pot
lipsi cu desăvârșire. Explicația este simplă: americanii nu cumpără tablouri,
decât într-o foarte mică măsură. În multe case nu am văzut tablouri deloc.
Unele au tablouri, dacă proprietarul le-a primit cadou de la vreo mătușă care,
din lipsă de ocupație, s-a apucat de pictat. Rezultatul este ceva între naiv și
kitsch, sau ambele. Numai cei mai pretențioși dintre americani cumpără tablouri
de la galerii adevărate, și numai de la un anumit nivel social în sus. Iar dacă
nivelul este foarte sus sau nesiguranța în propriul gust artistic este prea
mare, atunci snobismul îi conduce la selecții după criterii artificiale: stil
modern, pictor renumit, sau recomandat de un critic de artă. În ceea ce mă
privește, recolta mea de business connections a fost mai mult decât slabă.
Ce-i drept, aria investigată a fost destul de restrânsă în Georgia, dar
aprecierile despre pictură la americani sunt valabile pentru întreg teritoriul.
Există și zone speciale, despre care însă voi vorbi la momentul potrivit.
Cineva m-a
întrebat ce am împotriva criteriilor pe care le-am etichetat drept artificiale.
Cumpărătorul de artă, atunci când este lipsit de informațiile de bază, nu se
poate pronunța asupra stilului, iar numele pictorilor renumiți îi sunt
necunoscute. El apelează deci la specialiști. Să-i analizăm deci un pic pe
acești specialiști și să vedem cum au devenit ei specialiști?
1. Mai întâi
trebuie observat că pictura nu a fost niciodată, și nu este nici azi, o
profesiune sigură și rentabilă. Nici în România, marea majoritate a
absolvenților institutelor de arte plastice nu trăiesc de pe urma tablourilor
vândute. De aceea, orice tânăr ce termină liceul urmează o carieră artistică
numai dacă nu are altă alternativă intelectuală.
2. Dacă
totuși a făcut-o, a abandonat ideea de a deveni artist, pentru că, între timp,
a aflat că talentul cu care a presupus că este dotat s-a dovedit a fi insuficient pentru un artist profesionist.
În acea clipă s-a hotărât pentru cariera de critic, sau profesor, dar în același
timp, psihologia lui s-a modificat. În loc să slujească arta, se slujește de
ea, atât pentru a-și câștiga existența, dar și pentru a se răzbuna pe cei care
au reușit acolo unde ei au eșuat. Ei sunt cei care, din proprie nepricepere sau
din răutate, ajung să încurajeze non-valorile.
3. Cum tot
dintre ei se recrutează și profesorii, chiar și viitorii artiști realmente
talentați, sunt influențați în timpul studiilor de îndrumările lor.
În Georgia, totul a fost prea frumos pentru ca să se
termine fără pată. Am plecat cu autobuzul seara târziu. Înainte de plecare
însă, după ce am cumpărat biletul și am depus bagajele, am pierdut biletul,
probabil la toaletă. Deși îmi place să cred că sunt un om cu sânge rece, de
data aceasta am intrat în panică. Am tras prea repede concluzia că cineva și
l-a însușit și va încerca să obțină bagajele cu el, pentru că tichetele de
bagaje se menționează pe bilet și erau anexate acestuia. Îmi reproșez și astăzi
că am căutat cu superficialitate în coșul de gunoi al toaletei, unde probabil a
fost aruncat, pentru că am plecat de la premisa că cel care l-a găsit, dacă era
om corect, l-ar fi predat la ghișeu. Cum la ghișeu n-a ajuns, rămânea valabilă
ipoteza hoțului. A trebuit să cumpăr alt bilet, dar riscul furtului bagajelor
continua să existe. Pentru ca ghinionul să fie complet, autobuzul a plecat cu
întârziere, astfel că la Memphis, unde urma să schimb, exista riscul să nu
prind următorul autobuz către Harrison, stația unde mă aștepta următoarea mea
gazdă. Pierderea întâlnirii ar fi fost aproape o catastrofă, deoarece eu nu
știam unde stă și nici nu cunoșteam pe nimeni în tot statul Arkansas. Harrison
este o mică localitate în munți, care probabil că nici hotel nu are. Cât despre
bagaje, ele ar fi circulat mult și bine, deoarece în Harrison nu le-ar fi scos
nimeni din portbagajul mașinii și ar fi călătorit până la capăt de linie.
Începea deci pentru mine o noapte de coșmar.
Arkansas
Drumul
prin noapte este plictisitor, indiferent pe unde treci. Aș fi dormit dacă
evenimentele neplăcute de la plecare nu m-ar fi ținut treaz. Din fericire, la
Memphis, unde am ajuns dimineața, două dintre incertitudinile mele s-au
risipit. Mi-am revăzut bagajele, deci nu le furase nimeni, iar autobuzul pentru
Harrison ne-a așteptat. Rămânea de văzut dacă și gazda mea din Harrison mă va
aștepta, dar era de presupus că da, din moment ce alt autobuz nu venea mai
devreme. Până să aflu eu toate acestea însă, a durat destul de mult, așa că
primele ore ale dimineții nu au fost deloc ușoare.
Memphisul,
văzut în fugă din stația de autobuz, nu pare deloc interesant. Clădirile ce se
văd de aici sunt chiar modeste. Mă amuză un tramvai cu un singur vagon și acela
destul de demodat. Este totuși orașul unde s-a lansat și a murit Elvis Presley.
Acum, Mississippi pare să fie cel mai remarcabil lucru ce i se întâmplă.
Totuși, Memphis este un nod de comunicație extrem de important și cu siguranță
că merită mult mai multă atenție, dar eu nu sunt în dispoziția necesară pentru
asemenea cercetări. O voi face mai târziu. Acum mă mulțumesc să notez că, în
conformitate cu un ghid turistic, are
peste 600.000 de locuitori, este poarta de intrare în Delta Mississippi, ceea
ce nu este deloc de neglijat, este centrul comercial pentru o vastă arie
agricolă, una din cele mai importante din Statele Unite. Acest lucru este
vizibil la periferia orașului, care pare să nu se mai termine, atât de multe și
mari sunt depozitele și întreprinderile de transport. Și aici, ca în marea
majoritate a orașelor, după o zonă economică urmează un inel de locuințe, de
data aceasta elegante, moderne, cu mult spațiu în jur și foarte bine îngrijite.
Aici locuiește lumea bună.
Eu îmi
continui drumul spre Harrison, ceea ce înseamnă că imediat după Memphis intru
în statul Arkansas, nume cu ample rezonanțe în urechile mele, dar nu știu de
ce. Probabil din filme. Îl voi traversa de la Est la Vest, prin partea lui de
Nord. Pentru început, străbatem o zonă
de câmpie, anostă, în care cu greu se poate nota ceva interesant, fără riscul
de a deveni plictisitor. Am toată considerația pentru locuitorii câmpiei, dar
nu e vina mea că, oricât cuprinzi cu ochii, nu se află nimic pe care să-ți
proptești privirea. Ce-i drept, acum este toamnă, recoltele sunt culese, iar
câmpul este un platou gri perfect uniform. În România ar mai fi rămas ceva
buruieni, zone ne-culese, în sfârșit ceva neregularități, dar aici nimic.
Rareori apar mici pâlcuri de case, unele mai sărăcăcioase, altele mai
înstărite, dar, și unele și altele, fără nimic altceva în jur decât strictul
necesar pentru muncă și odihnă, adică automobile și mașini agricole. Extrem de
rar, la câțiva metri de casă există doi, trei pomi, aproape fără umbră. Patru
pomi e deja un lux. Uneori, ce-i drept rar, pe lângă case se văd mașini vechi
și fiare ruginite. Frumusețea și
bogăția Georgiei au rămas departe.
Eu sunt un
om de munte. Asta explică lipsa mea de înțelegere pentru câmpie. E vina mea, nu
a lor, a oamenilor de șes. Despre rolul muntelui în formarea caracterelor
vorbește Octavian Paler într-un filmuleț, de fapt un foarte frumos eseu, în
care compară muntele cu Partenon-ul ca măsură a tuturor lucrurilor. Muntele
este Partenon-ul românilor zice el, și mai zice că munții au un rol mai
important în morală decât în geografie. Eu sunt de acord cu el, am chiar și
argumente, dar asta nu însemnă că cei de la șes nu au morală. O au și îi
apreciez că reușesc s-o găsească în țărâna câmpului. Probabil că lor, celor de
la șes, le-au lipsit fie Partenon-ul, fie oameni de talia lui Paler. Astfel
s-ar explica lipsa unei literaturi a șesului.
Gândindu-mă
la Octavian Paler, mi-am adus aminte o întâmplare relatată de el în notele sale
de călătorie prin Izmir, în timpul unei excursii colective. Mai multe persoane
din grup, printre care și el, au fost atrași de oferta unor puști de a le
lustrui pantofii gratis. Insistentele micilor lustragii, tentația gratuității,
atmosfera estivală, sunt tot atâtea cauze și scuze ce i-au determinat să intre
în joc. Spre mirarea lor însă, la sfârșit, micuții au pretins bani; nu ca o
taxa fixă, ci ca o atenție, un bacșiș lăsat la aprecierea clientului. Deoarece insistența lor era aceeași ca la
oferta inițială a serviciilor, turiștii
au trebuit să-și deschidă băierile pungilor. Atunci s-au simțit păcăliți. Povestitorul notează că toți cei
păcăliți erau ardeleni și se întreabă dacă nu cumva e ceva adevăr în glumele
cu lipsa de agerime a acestora. Nu voi rezolva eu dilema agerimii; remarc doar
greșeala lui Paler: turcii au mizat pe generozitatea turiștilor în timp ce
turiștii s-au gândit doar să profite de pe urma generozității puștilor ce le
ofereau un serviciu netaxat. Problema nu este de agerime, ci de comportament.
Cei care voiau să păcălească nu erau turcii, ci turiștii.
Jonesboro
este singura localitate mai importantă. Încet, încet ne apropiem de munți. Altă
viață. Șoseaua este una îngustă, cam ca la noi. Apare și vegetația, chiar
abundentă. Autobuzul este aproape gol. La un moment dat eram doar șase
persoane. Zona devine din ce în ce mai pitorească și bine valorificată din
punct de vedere turistic. Există numeroase lacuri cu sute de ambarcațiuni de
agrement, vile și case de odihnă. Ambarcațiunile se pot închiria, dar se pare
că este mai rentabil să le cumperi. Acum îmi explic de ce în multe localități
fără apă, chiar în plin deșert, am văzut multe ambarcațiuni pe lângă case.
Oamenii și le-au cumpărat pe când se aflau într-o astfel de stațiune și, dacă
tot le-au cumpărat, le-au dus acasă, în speranța că vor mai avea ocazia să le
folosească mai târziu. De cele mai multe ori au rămas doar cu speranța pentru
că, între timp, barca s-a degradat.
Cu cât
înaintăm printre munți, stațiunile sunt tot mai rare, în schimb apar mici
localități de munte, din ce în ce mai mici și mai sărace. Unele sunt atât de
sărace încât mă întreb cum de este posibil așa ceva în centrul Statelor Unite.
La marginea șoselei apar tarabe cu tot felul de obiecte de vânzare la mâna a
doua, sau chiar a 3-a. La început am crezut că erau indieni. Erau și câțiva
indieni, dar majoritatea erau albi și nu vindeau artizanat, ci obiecte uzate,
unele foarte uzate. Artizanatul nici n-ar fi avut căutare, pentru că depășisem
zona turistică. Ne aflam pe o șosea secundară, îngustă, fără circulație
turistică. Destinatarii nu puteau să fie turiști, ci alți localnici, încă mai
săraci decât vânzătorii.
Îmi place
că la intrarea în localități sunt plăcuțe mici și discrete care anunță nu numai
numele localității, ci și numărul de locuitori. Aceste plăcuțe nu sunt
indicatoare rutiere de avertizare, ci doar de informare. Viteza limită este
precizată de indicatoare rutiere speciale, atât în localități cât și în afara
lor.
În
sfârșit, am ajuns la Harrison. Este un orășel care are stație de autobuz și cam
atât. Stație e un fel de a spune, este doar un birou în fața căruia autobuzul
oprește pentru câteva minute. Deși e munte, e cald. Ultima mea incertitudine
s-a risipit: Shela mă aștepta în stație de mai bine de o oră. Sunt salvat!
Dacă o întrebi câți ani are, spune
că a uitat. După înfățișare, pare de 90, dar este evident mult mai tânără,
probabil în jur de 68, potrivit calculelor mele. După vioiciunea cu care se
mișcă însă, nu are vârstă. I-am spus femeia bionică. Vorbește tot timpul, chiar
și singură, și dă din ambele mâini în timp ce conduce cu peste 100 de
kilometri/oră un Datsun vechi, pe o șosea îngustă, ce șerpuiește printre munți.
Bineînțeles, fără centură de siguranță, deși este obligatorie. Scrumul
țigărilor ce le aprinde din 15 în 15 minute îl aruncă pe fereastra permanent
deschisă, pentru că instalația de aer condiționat este o noțiune uitată odată
cu vârsta și obligația de a respecta regulile de circulație.
Locuiește
în Green Forest, o mică localitate (2050 locuitori), la 25 mile de Harrison, în
nordul statului Arkansas. Are o pisică birmaneză și este pasionată de Internet,
prin intermediul căruia de altfel ne-am cunoscut. Este deosebit de activă, nu
numai fizic, ci și intelectual. Se descurcă binișor pe Internet, și se bucură
ca un copil atunci când află ceva nou. Singură fiind, vorbește curent cu
pisica, cea mai leneșă dintre pisicile pe care le-am văzut vreodată: o masă de
blană din care doar o mică limbă roșie, permanent afară, îți atrage atenția.
Dacă atingi blana, se întredeschid doi ochi, dar numai pentru mai puțin de o
secundă, după care își continuă somnul cvasi-permanent.
În curte,
o așteaptă multe păsări și animale pe care le hrănește în schimbul conversației
și a unei mici surse de venit, pentru că pensia, dacă are vreuna, pare a fi
foarte mică. Nu are dinți, ceea ce îi afectează dicția, care rămâne încă
suficient de clară pentru a fi inteligibilă, chiar mai inteligibilă decât a
altor americani cu mai mulți dinți, dar care vorbesc în dialect. Fața ei are
unele trăsături asiatice, deși nu știu să aibă asemenea strămoși. În SUA însă,
nimic nu-i imposibil. Poate că nici ea nu știe.
Green
Forest era un punct pe harta traseului excursiei mele între coasta de Est și
cea de Vest, iar Shela un nume pe lista prietenilor cu care corespondez prin
poștă sau Internet de mai mulți ani. Ea îmi cunoștea aproape pe dinafară pagina
de prezentare din Internet. Eu, mi-am dat seama mai târziu, știam prea puține
lucruri despre ea, inclusiv faptul că locuia singură, ceea ce se va dovedi a fi
o mare greșeală. Are două fiice, ambele însă căsătorite și plecate pe la casele
lor. Mama ei, despre care vorbește jenant de des, și pe care, uneori, o simte
în camera ei de la etaj, nu mai este acolo demult.
Am avut o
seară plăcută, în care am discutat despre o mulțime de lucruri. Dorința ei de
cunoaștere este încă vie pentru cele mai diferite domenii. Internet-ul este
totuși subiectul cel mai arzător, dat fiind noutatea lui. Ne-am dus la culcare
nerăbdători să reluăm discuția a doua zi. După o noapte pe drum și o zi mai
mult decât obositoare, eu am dormit buștean. Nu însă și ea.
Dimineața,
SURPRIZA! Mă trezesc cu Shela însoțită de un polițist. Ea îmi declară dezinvolt
că prezența mea o tulburase, ceea ce a
determinat-o să-l solicite pe polițist care, cu un aer aproape vinovat, îmi controlează bagajele, destul de formal,
dar până la fund. Presupun că, în timpul nopții, a vorbit la telefon cu una
dintre fiicele ei, care a speriat-o: Ce-ți veni să-l aduci pe omul ăla în casa
noastră? Cine știe cine e? Dacă o fi hoț, escroc, spion, etc.? Dă-l imediat
afară! Cheamă poliția! Ceea ce a și făcut. Influența altei persoane este
singura explicație ce-mi trece prin minte pentru schimbarea ei bruscă de
atitudine. În fond, ea mă invitase după ce mă cunoscuse prin corespondență
suficient de bine, iar eu oricum aș fi plecat după ce am constat situația ei
reală. În nici un caz, nu era nevoie de polițist.
După
plecarea polițistului și până la prânz, când venea autobuzul, s-a străduit să
fie cea mai bună gazdă cu putință, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-a
pregătit cea mai gustoasă prăjitură pe care știa s-o facă, mi-a arătat cele mai
frumoase peisaje din zonă etc. etc. Toată dimineața, în așteptarea autobuzului
care a întârziat aproape o oră, am discutat prietenește despre o mulțime de
lucruri, în special despre diferențele dintre stilurile de viață american și
român.
Ne-am
despărțit cât se poate de călduros. Cu greu își ascundea lacrimile din ochi, și
cred că, în clipa în care s-a întors cu spatele la mine, a plâns puțin.
Bătrânețea o face temătoare, influențabilă, dar rămâne o femeie bună la suflet,
inteligentă și încă neașteptat de ageră. Dacă până atunci aveam unele îndoieli,
în acea zi m-am hotărât să scriu.
Eșecul e
locul de unde te ridici pentru a merge mai departe, zice C. Noica. Nu e pe
gustul meu chiar tot ceea ce spune Noica, dar asta îmi convine.
L.
Smalwood este numele primului șofer care-și pune ecusonul pe peretele din față
al autobuzului, în locașul special, unde scrie: Your operator ..
safe,
reliable, courteous. În excursia precedentă, în urma cu trei ani, toți șoferii
au respectat această regulă. Nu-mi dau seama dacă este o decădere, sau este de
vină zona prin care circulăm. Atunci am călătorit mai mult prin nord, iar acum
mă aflu în sud. Cu certitudine, nordul este mai englezesc decât sudul în
toate privințele, dar mai ales în privința respectării normelor. În sud,
întârzierea la o întâlnire este aproape firească, în timp ce în nord ar fi o
impolitețe de neiertat. Pe lângă safe, reliable și courteous, eu aș adăuga și
pasiunea pentru baseball a șoferului, pentru că cere unor tineri cu aparate de
radio și căști să-l țină la curent cu evoluția unui meci. În schimb nu se prea
încurcă cu legile de circulație. Fiind în întârziere, trage tare pe șoseaua de
munte, îngustă și sinuoasă. Conduce foarte bine, mie îmi place, dar este
neașteptat pentru stilul american, mai ales pentru șoferul unui autobuz plin cu
persoane. Totuși, din șirul calităților, trebuie să-i retrag chiar una dintre
cele pentru care este plătit: courteous. Într-o pauză, i-am cerut să repete o
frază ce o rostise prea repede pentru viteza relativ mică a posibilităților
mele de recepție. A repetat-o, dar încă și mai repede. Nu cerusem să
reformuleze fraza; poate că ar fi fost prea mult pentru el. Exprimarea unei
idei în forme diferite, folosind cuvinte diferite, este un apanaj al
intelectualilor. Oamenii simpli, de regulă, repetă prima exprimare, chiar dacă
ea conține cuvinte necunoscute mie. Este de aceea mult mai ușor să comunici cu
intelectuali. Aici însă nu era vorba de nivel intelectual, ci de rea voință.
Cu cât
înaintăm spre vest, șoseaua coboară, ieșim dintre munți și în final din
Arkansas. Localitățile sunt mai dese, în măsura în care se poate vorbi despre
așa ceva aici unde nu numai localitățile, ci și casele sunt rare. Creșterea
vitelor pare să fie ocupația principală. Foarte multe bivolițe. Fermele sunt
din ce în ce mai organizate și mai ordonate. Unele seamănă cu bine-cunoscuta
pentru noi fermă South Fork din serialul Dallas. Apar și foarte mici
crescătorii de cai de rasă. Parcă am intrat din nou în Statele Unite, după o
raită printr-o altă lume. Chiar și șoferul mi-a redevenit simpatic; acum
folosește microfonul ca un ghid de turism și dă informații despre locurile prin
care trecem. Este primul care face acest lucru.
Tulsa
(Oklahoma) este numele primei localități importante, în drumul meu spre
Albuquerque, New Mexico. Până acolo însă mai e mult, cumplit de mult. El,
Tulsa, este un orășel drăguț, dacă 350.000 de locuitori se potrivește cu
termenul de orășel, situat pe râul Arkansas. Are un mic centru cu patru clădiri
înalte și alte câteva de dimensiuni mijlocii, dar pare să fie agreabil tocmai
pentru că încearcă să armonizeze modernismul cu tradiția.
Deși am
străbătut statul Arkansas, pentru că am făcut-o prin partea lui de nord, traversez râul Arkansas abia acum, în statul
Oklahoma. Râul este aici destul de mare, chiar navigabil pentru ambarcațiuni
mici, dar el vine din munți, după un traseu de-a lungul căruia este uneori
foarte furios. Am în mână un pliant ce face reclamă pentru excursii în bărci
pneumatice prin apele învolburate de cascade, stânci, canioane și tot felul de
bolovani. Ceea ce îmi atrage atenția este jocul de cuvinte folosit aici cu
multă dibăcie. Văzusem și în Atlanta multe plăcuțe pe care scrie white
water. Apa nu era acolo mai albă decât
în alte părți. Majoritatea sensurilor cuvântului alb folosite în limba română
sunt valabile și în engleză. De pildă pe acela de gol. Spunem pată albă pentru
o zonă nelocuită, spațiu alb pentru o
rubrică de formular necompletată etc. Și nu numai în română. Belarus însemna Rusia albă, nu pentru că ar fi
albă din cauza zăpezii. Rusia-Rusie (dacă vreți roșie) are mai multă zăpadă și
nu se numește albă. Belarus are acest nume pentru că, demult, era foarte puțin
populată, pentru că acolo nu se afla nimic interesant. Aici însă, în Statele
Unite, white are și un alt sens: pe acela de curat, sigur, fără risc. Plăcutele
cu pricina spun că acolo se găsește un bazin, sau un lac sigur, nepericulos,
fără vietăți nedorite și fără pericol de înec, în special pentru copii.
Americanii își iau însă libertatea să schimbe oricând sensul unor cuvinte. Așa
de exemplu, cool însemnă rece, dar acum este la modă exact sensul opus, de
fierbinte, incitant, foarte bun, ca o cola rece. Revenind la apă, în reclama
pentru excursii cu barca pneumatică în apele râului Arkansas, expresia white
water este folosită cu dublu sens. Unul este cel de apă albă din cauza spumei
pe care o face atunci când se învolburează, dar cel important pentru autorii
reclamei este evident cel subînțeles de apă sigură:
dacă faceți excursia cu
firma xxx care, dat fiind experiența ei în domeniu, transformă o aventură
riscantă într-o veselă și mai ales sigură escapadă, bla, bla, bla
cu circa 200
de dolari pentru două zile și 300 pentru 3 zile. Ce-i drept, ideea e cool,
rece și fierbinte în același timp, dar nu pentru mine. Până aici totul este în
regulă, dar mai apare o nuanță: dacă albul este așa de bun, atunci, prin
contrast, negrul devine opusul ideii de curat și sigur. Mă tem că nu vom ști
niciodată cât de întâmplătoare este această nuanță.
Omul are
capacitatea să treacă peste dificultățile vieții prin mai multe modalități. Una
dintre ele este uitarea. Uită episoadele neplăcute și merge mai departe.
Predilecția bărbaților pentru bancuri cazone are tocmai această explicație:
uitarea. Rămân în memorie doar micile întâmplări amuzante, ca și cum stagiul
militar n-ar fi altceva decât o distracție continuă. Mare eroare! Și totuși,
această eroare va trebui s-o comit și eu, pentru că episodul Shela trebuie
uitat, cel puțin din motive psihologice. Cred că, din acest punct de vedere, am
depășit deja momentul critic; rămâne de văzut cum voi depăși efectele concrete
asupra programului excursiei. Mizasem pe faptul că, acolo, printre munți, voi
picta și, de ce nu, îmi voi pune la punct notele de călătorie chiar în limba
engleză. Pictatul era chiar necesar, deoarece mica zestre de tablouri cu care
venisem din țară s-a subțiat foarte serios cu cele șase pânze mari, dintre cele
mai bune, pe care le-am lăsat la Fort Lauderdale, în Florida. Ceea ce a rămas
este prea puțin pentru o expoziție, prea puțin chiar și pentru prezentarea în
fața negustorilor de artă. De acum înainte va fi tot mai greu să pictez, pentru
că prietenii mă găzduiesc un timp limitat - călătorului îi stă bine cu drumul,
nu-i așa - iar hotelurile costă mult. Vom vedea. Vorba lui Scarlet din Pe
Aripile Vântului: mâine va fi o altă
zi. Deocamdată trebuie să uit ceea ce ar putea fi un balast.
Vorbind
despre uitare, întotdeauna mi s-a părut interesantă o anumită apropiere de
sensuri între a uita, adică a nu-ți aminti, și a te uita înapoi tocmai în
scopul de a nu uita. Bineînțeles că această asociere este valabilă numai în
limba română. Nu am idee dacă ea funcționează și în greaca veche. Este posibil
să fie așa, dacă mă gândesc la legenda lui Orfeu. Grație calităților și
originii sale de semi-zeu, el obținuse privilegiul s-o readucă la viată pe
Euridice, proaspăta lui soție ce tocmai murise în urma mușcăturii unui șarpe.
Condiția impusă de Persefona era ca, pe drumul de întoarcere din Avern, Orfeu
să nu se uite înapoi. Totul îi reușise, când, aproape de ieșire, din grijă
pentru soția lui iubită și pentru a se asigura că ea îl urmează, într-o clipă
de rătăcire, Orfeu își uită angajamentul, uită legea Persefonei și
se uită
înapoi. Gestul este fatal. Euridice se topește ca un fum în întunericul
Avernului în care dispare pentru totdeauna. Întors pe pământ, Orfeu nu-și mai
revine din greșeala ce o comisese. În final, el cel care prin cântecul lui
făcuse mai agreabilă viața argonauților în lunga lor călătorie pe mare, Orfeu
cel adulat de femei, moare rupt în bucăți chiar de către femei și este aruncat
în râul Hebru. Capul, despărțit de trup, continuă să cânte, pentru că a cânta
înseamnă a te supune amintirii. Murind, Orfeu se unește cu principiile nașterii
sale, râul și muza (tatăl său a fost un râu, iar mama o muză), pentru că, la
greci, totul se încadrează într-un ciclu, totul revine de unde a plecat.
Veșnica
reîntoarcere este principiul fundamental al tuturor credințelor vechi, căruia
nici măcar grecii nu i s-au putut sustrage. Ruperea ciclului au făcut-o evreii
și au finalizat-o creștinii, care au creat istoria, adică ceva ce are un
început, un drum, și va avea și un sfârșit, vai! Grecii, cu toată concepția lor
materialistă, în care lumea este formată din atomi, au avut noțiunea de infinit
numai pentru timp, nu și pentru materie. Atomii, oricât de numeroși, erau în
concepția lor în număr finit. Rezultă de aici că, oricât de mare este numărul
combinațiilor posibile dintre acești atomi, din când în când, ei vor forma combinații
identice, deci orice formă de viață va reveni la ea însăși după un timp. De
aici ideea de ciclu, care de altfel se regăsește în natură într-o infinitate de
forme ce confirmă ideea veșnicei reîntoarceri. Ceea ce trebuie să uit eu este
episodul cu Shela, iar reîntoarcerea ar trebui să fie revenirea la stare
normală.
Dar
filozofez prea mult pentru un călător obosit, mai ales că, între timp s-a
înnoptat. Oklahoma City, Amarillo, sună bine, dar acum sunt doar stații în
noapte pentru schimbat autobuzele. Am început să mă obișnuiesc să dorm în
autobuz. Prin Amarillo luăm un scurt contact cu Texasul. Este scurt pentru că
traseul nostru traversează statul Texas pe o mică porțiune din nord, Este
scurt, dar este puternic. Cel puțin în zona stației de autobuz există o
abundență de produse specifice zonei, ca și de materiale publicitare. Fiecare
stat american ține să-și facă cunoscute particularitățile și avantajele, cu
scopul de a câștiga turiști și investitori. Texasul însă parcă este mai activ
decât alte state, aproape agresiv. Traseul meu prin Texas este însă scurt nu
numai în spațiu ci și în timp, așa că nu pot nota decât impresii fugare în noapte, deci foarte
superficiale. Poate voi avea ocazia să revin mai târziu. Deocamdată călătoria
continuă spre New Mexico.
Cred că am
tras un pui de somn sănătos, deși autobuzul nu este locul ideal de dormit. Pe
de o parte, mă simt odihnit, dar pe de altă parte, când mă uit pe fereastră,
cred că am halucinații. Zeci de baloane multicolore plutesc în aer cât vezi cu
ochii. Nu sunt balonașe, ci baloane-baloane mari, cu nacelă. Unele sunt sus de
tot, dar altele se deplasează printre blocurile orașului de care ne apropiem.
Mă ciupesc, să văd dacă nu visez, mă mai uit odată, mă uit și la vecini și încerc
să mă dumiresc. Da, ele sunt baloane, iar noi intrăm în Albuquerque, New
Mexico. Este ora 7 și 55 de minute în dimineața zilei de 27 Septembrie 1998 și
aici, în Albuquerque, m-am dumirit, a început Baloon Fiesta.
În
general, Albuquerque este considerat a fi patria zborului cu balonul, dar
această săptămână este în mod special o sărbătoare a baloanelor. Ce nu fac
americanii pentru o trăsnaie... Totul a început în urmă cu 25 de ani, cu 13
baloane și 10.000 de spectatori. Astăzi baloanele sunt cu sutele, iar pe
spectatori nu-i mai numără nimeni. Unele baloane au forme din cele mai ciudate,
cu cât mai originale, cu atât mai bine. Diminețile sunt rezervate zborurilor
propriu zise, Se pleacă foarte devreme, pentru a prinde curenții favorabili de
aer. Cu ceva bani, oricine poate face o plimbare. Cât? Nu știu. Telefonați la
01-800-351-9588. Rezervări cu 24 ore înainte. Seara se organizează spectacole
de sunet și lumini, când milioane de mici baloane din plastic sunt lansate în
aer. Gratis! (pentru privitori) Ele sunt aduse de fani ce vin de la mii de
kilometri distanță, pe banii lor, doar pentru frumusețea spectacolului. Dacă vi
se pare ciudat, vă invit să vă mai gândiți. Sufletul americanilor se vede aici
mai clar ca oriunde și nu-i vom înțelege cât timp nu ne vom putea bucura
alături de ei și la fel ca ei. E ușor să etichetăm asemenea spectacole drept
copilărești. Prea ușor și mult prea simplist. Oare nu cumva una dintre cheile
succesului lor constă, printre altele, tocmai în păstrarea unei fărâme din
această bucurie copilărească? Din păcate prea puțini oameni maturi știu să se
bucure, deși se pare că există o relație direct proporțională între valoarea
lor intelectuală reală și intensitatea cu care se bucură.
Johan
Huizinga a scris o carte despre joc: Homo Ludens. Huizinga este un savant
foarte serios, iar subtitlul cărții este Încercare de determinare a
elementului ludic al culturii. Jocul
este executat în cea mai deplină seriozitate. El are regulile lui
proprii. Prin joc, omul se izolează în timp și spațiu de viața obișnuită.
Trăiește pentru moment într-o altă lume. Huizinga ne convinge că tot ceea ce
face omul, oricât de serios, este ceea ce a învățat în copilărie în timpul
jocului, și că, în toată viața lui, el
va aplica metodele și va respecta regulile învățate atunci. Chiar și cel mai
crud război este tot un joc. Acum îmi aduc aminte o maximă a unui grec, nu-mi
amintesc numele: atunci când copiii aruncă din joacă cu pietre în broaște,
broaștele nu mor din joacă, ci cu adevărat. (Între timp am aflat; este Plutarh.)
Pentru
omul obișnuit, jocul este cel care îl învață să respecte regulile. O face cu
voie bună, fără stres și din proprie inițiativă. Pe de altă parte, jocul este
exaltare și extaz. Principala lui funcție este stimularea imaginației. Să vă
spun ce înseamnă imaginație în activitatea economică sau ce înseamnă să
respecți regula jocului în comerțul dintre parteneri serioși? Sunt convins că
nu e cazul. Doar că americanii au baloane. Unii din alea mari, ce costă cât o
mașină sau chiar mai mult, alții mai mici de plastic ca la noi. Fiecare după
posibilități, dar cu toții se bucură la fel. Ba parcă baloanele mici produc mai
multă bucurie și mai puține probleme decât cele mari. La ei, în Albuquerque.
Elaine
și James erau plecați de acasă când am ajuns eu. De aceea, pentru o noapte am
tras la hotel, de fapt la un motel din rețeaua Motel 6. Toate motelurile din
această rețea arată aproape la fel pe tot cuprinsul Statelor Unite și sunt
foarte bune, în sensul că sunt confortabile, curate și cu toate utilitățile
unui motel modern în interior. Prețurile nu sunt la fel; ele depind de zonă,
dar sunt mai mici decât la hoteluri. Există moteluri și hoteluri mai ieftine
dar ele nu formează o rețea, deci nu poți să
știi dinainte cum arată, care este
gradul lor de siguranță, prețul etc. Avantajul rețelelor este tocmai
informația. Știi dinainte la ce te aștepți. Dezavantajul motelurilor este acela
că sunt la marginea orașelor și deci transportul până în centru poate fi o
problemă. Ele sunt frecventate de automobiliști deci, pentru ei, mijlocul de
transport în comun nu prezintă interes. Aici am avut norocul să existe în
apropiere o linie de autobuze, dar nu este o regulă. Mult a fost până să găsesc
pe cineva care să mă informeze. Este necesară o precizare: la asemenea moteluri
nu trag camionagiii, ci numai automobiliștii.
Albuquerque
este cel mai mare oraș din statul New Mexico. Deși este un oraș vechi,
dezvoltarea lui este de dată relativ recentă, astfel că aici contrastul dintre
vechi și nou este cel mai puternic. Slaba dezvoltare anterioară este datorată
climatului semideșertic, inospitalier. Dezvoltarea actuală este datorată
aceluiași climat semideșertic, dar în care, cu apa adusă din munți și cu
instalații moderne de climatizare, viața poate fi mai confortabilă decât în
orașul în care plouă de trei ori pe săptămână. Adevărata explicație este însă
faptul că întreg statul New Mexico a cunoscut o dezvoltare explozivă după al
doilea război mondial. Termenul exploziv se potrivește aici mai bine ca
oriunde. Într-adevăr, aici, lângă Alamogordo, a început la 16 iulie 1945 era
atomică, odată cu experiența reușită a primei bombe nucleare. Interesant este
că locul exploziei se numea în limba spaniolă Jornada del Muerto, ceea ce
înseamnă călătoria mortului. Trebuie să recunoaștem că avea un nume
predestinat, dar nu pentru New Mexico. Aici viața, mai exact dezvoltarea
economică a regiunii, abia a început. Laboratoarele științifice de la Los
Alamos, și nu numai, continuă să fie și astăzi în topul institutelor de
cercetări nucleare. E suficient să ne gândim că o întreprindere, să-i zicem
secretă, poate fi păzită mult mai eficient în deșert, adică acolo unde, pe o
rază de câțiva zeci de kilometri, nu
mișcă nimic. E limpede că inteligența tehnico-științifică americană nu se află în
New York și nici la Hollywood. Pentru amatori de informații suplimentare,
Muzeul Atomic Național este deschis zilnic vizitatorilor între orele 9 și 17,
de unde, ca peste tot în Statele Unite, puteți cumpăra T-shirts, șepci și căni
cu inscripționări specifice.
Dar,
să revenim la Albuquerque. Aici există și un muzeu al păpușilor, de unde cred
că se pot cumpăra chiar și păpuși (atomice???), dar nu sunt sigur pentru că nu
l-am vizitat. De altfel, nici Muzeul Atomic nu l-am vizitat, deși mi-ar fi
plăcut să le plasez poanta cu schimbul unei bombe atomice pe un specialist
român în organizare, mult mai eficient prin puterea lui de distrugere. E drept
că arsenalul nuclear a evoluat mult din 1945 și până astăzi, dar nici
politicienii români nu s-au lăsat mai prejos.
Pentru ca
diferența dintre vechi și nou să fie și mai evidentă, orașul are două centre.
Unul este cel nou, despre care nu pot spune mare lucru, decât că este nou și
frumos, chiar foarte frumos, fără exagerări și cu bun gust. Cel vechi se
numește orașul vechi, este la câțiva kilometri distanță, păstrează nealterată
întreaga arhitectură spaniolă și este într-adevăr original. Plăcuța de la
intrarea în biserica San Filipe de Neri ne informează că aceasta a slujit
neîntrerupt comunitatea din anul 1706, dar localitatea este mult mai veche.
Știm astfel că, în 1680, era deja cunoscută ca reședință a unor familii bogate
de spanioli, pe care revolta țăranilor din acel an i-a obligat să fugă. În
1692, localitatea a fost din nou populată și de atunci a crescut continuu. În
1912, odată cu întreg statul New Mexico, a intrat în componența USA.
Spuneam că
orașul vechi păstrează arhitectura spaniolă în care a fost construit. Din
păcate numai arhitectura. În interior, cu excepția bisericii, toate clădirile
sunt transformate în magazine de artizanat indian. Am petrecut mai mult de 4
ore hoinărind prin magazine și nu am văzut nici un singur obiect spaniol. Numai
și numai artizanat indian. Mii și mii de obiecte, într-o varietate infinită de
materiale, forme și idei incredibil de diverse, dovedind o imaginație ce te
uluiește, dar care sfârșește, ca tot ceea ce e prea mult, prin a te obosi.
Fascinant la primul contact, devine insuportabil după scurt timp. Vă imaginați
un magazin românesc de artizanat multiplicat de 100, 1000, sau poate de 10.000
de ori. Am ieșit de acolo copleșit, dar
cu o părere de rău pentru risipa de talent ce nu poate fi valorificat tocmai
datorită abundenței. Nu puteam să nu mă gândesc atunci la artizanatul românesc și
să fac comparații. Chiar dacă nouă ne lipsesc materialele semiprețioase,
abundente aici, cusăturile și broderiile românești pot sta oricând alături de
artizanatul din alte țări. Iile noastre sunt mai frumoase, iar costumele
feminine cu năframe din borangic, din zona Muscel, sunt cu adevărat excepționale.
În magazinele din România ele sunt însă înăbușite de articole fără valoare, iar
nelipsitele covoare multicolore oltenești seamănă prea mult cu cele mexicane
sau cu cele din zonele muntoase din America de Sud. Într-o oarecare măsură
știam acest lucru din țară când vizitatorii străini, cărora încercam să le
atrag atenția asupra artizanatului românesc, nu se arătau deloc entuziasmați.
M-am convins aici că lumea este obosită de prea mult artizanat, și bun și rău,
ce se găsește în toate țările și pe toate străzile principale din toate marile
orașe. Asemenea obiecte sunt considerate sub-produse și nu atrag atenția decât
ca eventuale suveniruri, dacă sunt mici și ușoare sau dacă sunt obiecte de artă
autentică.
Drumul
de întoarcere din orașul vechi în centru l-am parcurs tot pe jos, deși un
indian din India, mă îmbia cu o ricșă. Ar fi fost tentantă plimbarea cu ricșa
pentru numai doi dolari ce cred că, prin negociere, se puteau reduce la unul,
că tot nu avea clienți, dar eu doream să merg pe jos tocmai pentru ca să cunosc
orașul. Iar orașul se dovedește interesant prin originalitatea lui. Aici se
păstrează stilul arhitectonic vechi. El nu este spaniol, ci mexican. Americanii îi spun adobe. Mai
pe înțelesul nostru, sunt case din chirpici, chiar dacă, în realitate,
materialele sunt diferite. Dacă, din greșeală, zidul a ieșit prea drept, el se
modelează astfel încât să pară strâmb. Culoarea este peste tot aceeași:
culoarea naturală a pământului galben. Mi-a trebuit mult timp până să pot
discerne din exterior între o casă elegantă și una sărăcăcioasă. Și astăzi
distincția poate fi dificilă. Trebuie observată cu atenție acuratețea cu care
este executată feroneria ușilor și ferestrelor, curățenia din jur și modul în
care este îngrijită peluza din fața casei. În rest sunt aproape identice.
Bineînțeles că interiorul este radical diferit, dar eu mergeam pe stradă, nu
prin case.
Există
un oarecare snobism în conservarea acestui stil, modest pe din afară, dar
elegant în interior. Pe de o parte, este evidentă ideea că bogăția nu trebuie
afișată ostentativ. Pe de altă parte, cred că ea vine și din epoca medievală,
când locuințele erau pe jumătate fortărețe ori, pentru partea de Americă
ocupată de spanioli, stilul medieval s-a conservat încă multă vreme.
Realizările lor cele mai elegante nu sunt nici măcar renascentiste, ci arabe.
Ceea
ce mi-a atras atenția în mod deosebit în această zonă elegantă a orașului a
fost numărul deosebit de mare al firmelor de avocatură, mai ales a celor
specializate în procese familiale: divorțuri, partaje, etc. Se pare că se
trăiește bine din așa ceva. Atât de bine, încât mulți americani nici nu se mai
căsătoresc. În special femeile preferă să-și crească copii singure. Știu astfel
că cel puțin copilul nu mai trebuie să-l împartă cu nimeni.
Până la urmă, ziua s-a terminat și
a trebuit să mă întorc la motel unde, după scurt timp, a venit James să mă ducă acasă la el. Am
apucat să văd un apus de soare ce pare să aibă un colorit aparte aici.
Albuquerque este situat pe un platou, la poalele unui munte. Platoul însă nu
este o câmpie. El se află la peste 5000 de picioare altitudine, deci înălțimea
medie a munților Bucegi. În plus, ca mai peste tot în această parte a
continentului american, solul este roșcat, ceea ce probabil modifică culorile
apusului.
Locuința
lor este la 25 mile nord de Albuquerque, într-o zonă muntoasă. Casele sunt la
distanță apreciabilă una de altă, astfel încât perdelele nu sunt necesare.
James pleacă în fiecare dimineața la lucru în Albuquerque. E inginer la un
institut de cercetări aero-spațiale și se ocupă de ceva, n-am înțeles prea bine
ce, dar ceva fără de care racheta n-ar zbura unde trebuie. Soția lui, Elaine, e
profesoară și pleacă în direcția opusă, circa
zece mile. Se întâlnesc seara, când primesc și comentează vești de la
cele două fiice aflate una pe coasta de vest iar cealaltă pe coasta de est.
Pentru sfârșitul de săptămână au o pasiune comună: excursii în zone pitorești
și, mai ales, în rezervații indiene.
Între
locuința lor și oraș există o fabrică de ciment în funcțiune. Am trecut de
multe ori pe lângă ea și m-am uitat întotdeauna cu interes. Niciodată nu am
observat nici cea mai mică urmă de praf. Mediul din vecinătate este, de
asemenea, curat. Atât de curat, încât nu am crezut că fabrica este realmente în
funcțiune. Ei bine, este! Dar în Statele Unite.
Una
dintre pasiunile lui James este barbecue, adică un grătar în aer liber, cu
deosebirea că grătarul este amplasat într-o sferă ce are cărbunele în partea de
jos, iar partea de sus servește drept grătar acoperit. Pasiunea lui James are o
explicație: unul dintre bunicii lui s-a ocupat cu pregătirea și comercializarea
produselor din carne, astfel că el știe cum să aleagă carnea bună pentru
grătar. Pentru mine fusese întotdeauna un mister cum se face că dintr-o halcă
imensă de carne de vacă bătrână - după aprecierea mea - iese o friptură fragedă
și gustoasă. Secretul constă în modul de alimentare a vitei și acesta se
cunoaște după micile inserții albe de grăsime pe care trebuie să le aibă. După
o asemenea friptură și un pahar de vin, eveniment rar în Statele Unite, un somn
bun era necesar pentru o nouă etapă ce a început a doua zi cu refacerea unor
tablouri deteriorate din cauza transportului. Am început și un tablou nou, dar
asta nu a îmbunătățit în mod semnificativ colecția mea de artă. Într-o singură zi nu se pot face prea multe. În
următoarea zi am plecat cu James de dimineață: el la serviciu, eu într-o nouă
hoinăreală prin Albuquerque.
James
este un om foarte drăguț, nu numai la propriu, dar mai ales la figurat. Este
destul de înalt și mai ales suplu, cu o ținută sportivă, ceea ce face ca, la
cei aproape 60 de ani ai săi, să arate foarte bine. Este întotdeauna atent la
cei din jur, gata să le sară în ajutor. Era îngrijorat pentru mama lui de peste
80 de ani pe care o vizitează foarte des, deși locuiește la mare distanță.
Într-o seară era cu deosebire fericit pentru că fiica lor cea mică fusese
admisă la doctorat în urma unui concurs foarte selectiv. La anul el va ieși la
pensie și se întreabă cu ce își va umple timpul. Eu am pictura, dar el ce va
face? Sunt convins că nu va avea asemenea probleme. Este un om activ și oameni
ca el nu se plictisesc niciodată. Am
avut de multe ori prilejul să constat
că, după ieșirea la pensie, cei care au fost ocupați devin și mai ocupați
pentru că își propun mereu mai multe obiective decât pot să realizeze. Au
probleme doar cei care au desfășurat o activitate de rutină, condusă de
altcineva, fără inițiativă proprie.
Remarcabilă
este însă dorința lui de a se informa, motiv pentru care știe să discute, să
asculte și să pună întrebări. Nu e la îndemâna oricui să pună întrebări
pertinente. Aș zice chiar că poți identifica mai ușor calitățile intelectuale
ale unui om după întrebările care le pune, decât după răspunsurile pe care le dă
la întrebările puse de alții. James este unul din cei care știu să pună
întrebări, astfel că înțelegi repede ce știe și ce nu știe, deci care este zona
în care trebuie să se situeze răspunsul. Aceasta presupune că el însuși este
conștient de ceea ce știe și, mai ales, de ceea ce nu știe. Mare și rară
calitate! În majoritatea serilor cât am stat la ei, discutam până târziu în
noapte, deși el mergea a doua zi la serviciu, iar pentru mine discuțiile
prelungite erau deosebit de obositoare, pentru că efortul de a conversa în
limba engleză subiecte delicate, subiecte la care răspunsurile sunt dificile
chiar în limba română, și uneori chiar față de români, ei bine, acest efort
trebuia să-l depun la sfârșitul unei zile ce fusese deja obositoare. După ora
12 noaptea, mie mi se închideau ochii de somn, iar James dorea încă să mai pună
întrebări. Dar modul deschis și antrenant în care făcea acest lucru crea o
atmosferă plăcută, astfel încât eu însumi mi-aș fi dorit ca discuția să
continue, deși simțeam că nu mai sunt în stare să mă concentrez.
Într-o
astfel de seară am ascultat împreună CD-ul pe care-l adusesem din țară cu
muzică interpretată de Maria Tănase. Aveam emoții înainte, dar am avut plăcerea
să constat că James este și un om sensibil la muzică. A ascultat cu atenție și
l-am observat cum simte și reacționează la pasajele cele mai originale și bine
interpretate. Spuneam că am avut emoții pentru că nu eram la prima experiență
de acest gen. Majorității prietenilor mei străini le-am făcut cadouri discuri
cu muzică românească sau în interpretarea muzicienilor români valoroși, dar
reacțiile lor au fost foarte diferite. Cu părere de rău a trebuit să remarc că
muzica nu trezea în ei nici un sentiment, iar după câtva timp se gândeau la
altceva. Eu plecasem de la ideea că muzica este unul dintre domeniile în care
succesele românești sunt incontestabile. Există numeroase dovezi ce pot susține
chiar teza conform căreia poporul român ar fi foarte dotat pentru muzică:
numeroși cântăreți celebri pe marile scene ale lumii, premiile cucerite de
tineri muzicieni, numărul mare de instrumentiști de origine română în formații
celebre ca cele din Viena etc. Însuși Iehudi Menuhin și-a ales un maestru
român ca profesor - George Enescu - pentru perfecționarea lui ca violonist. Pe
de altă parte, încercam mai demult să
discern între muzica populară și cea ușoară, în cazul muzicii spaniole.
Mărturisesc că îmi place foarte mult muzica spaniolă, în special cea
latino-americană. Nu am reușit să sesizez o astfel de distincție, deși știu că
ea există. Cauza? Stilul muzicii populare spaniole s-a impus atât de mult,
încât muzicieni cultivați compun muzică ușoară în stil popular, astfel că nu
există o diferență clară între muzica populară și ce ușoară. Muzica populară
românească, deși are trăsături particulare puternice, nu s-a impus pe plan
internațional, ba nici chiar pe cel național. Majoritatea cântecelor de muzică
ușoară românească nu au aproape nimic național. Ele ar fi putut fi compuse
oriunde în lume. Desigur, poporul român nu se poate compara numeric cu cel
latino-american, dar există și popoare mai numeroase decât cel român care, fie
că nu au o muzică populară proprie, fie că au una, dar ea nu s-a impus. Oricum,
teza dotării muzicale excepționale a poporului român nu se susține. Și atunci,
de unde vin succesele muzicienilor noștri educați? Ele se explică prin
existența unei bune școli muzicale, care formează profesioniști de valoare. Dar
asta n-are nici o legătură cu poporul român în ansamblul lui și cu muzica
populară. Același lucru se poate constata și cu școala românească de matematică
sau de gimnastică. Matematica este o știința ieftină - se poate face doar cu
hârtie și creion - și a fost o supapă de ieșire din condițiile de izolare din
anii comunismului pentru cei dornici să
realizeze ceva. Gimnastica feminină românească a debutat într-un orășel
cvasi-izolat, unde doi profesori inimoși au mobilizat energia unor copii.
Acolo, la Onești, s-a format Nadia Comăneci, iar profesorii ei au devenit
antrenorii echipei de gimnastică a României și, mai târziu, a Statelor Unite.
Mai târziu s-au creat mai multe asemenea scoli de gimnastică, dar asta nu
înseamnă că în România toate fetițele
sunt dotate pentru gimnastică. Dimpotrivă, după opinia mea fac prea puțin
sport.
Revin
la muzica populară românească. Adevărul trebuie privit din față. Ea are
calități incontestabile, pe care le recunosc și străinii, dar numai după ce își
impun s-o asculte o vreme, pentru că dezavantajul ei este tocmai ne-încadrarea
în sistemul de valori internaționale.
Cei mai mulți străini nu depun acest efort și de aceea nu ajung să-i cunoască
valorile specifice. Este dezavantajul lor, dar și al nostru. Noi nu vom
impresiona niciodată prin exces de originalitate ci, dimpotrivă, prin
încadrarea noastră în ceea ce este comun pentru toți, în valorile patrimoniului
universal, pe care putem să-l îmbogățim cu valorile noastre specifice. Cu
regret trebuie să constat că muzica populară românească, spre deosebire de cea
spaniolă, nu poate fi acceptată ca atare de către străini, decât după o
prelucrare prealabilă. Maria Tănase poate fi un reprezentant al muzicii
populare românești. Marea majoritate a
cântăreților actuali, din păcate, nu. Și nu pentru că nu ar avea încărcătură
sentimentală ci, dimpotrivă, pentru că redau doar sentimente, într-o formă primară, fără să se ridice la nivele
artistice superioare.
Astăzi am vizitat o zonă din
partea nouă a orașului. E într-adevăr frumoasă: curată, aerisită, elegantă,
civilizată, cu multă verdeață perfect întreținută, într-un cuvânt modernă. Are
chiar și trotuare. Nu râdeți, americanilor de multe ori le scapă acest amănunt;
există străzi fără trotuare pentru că nu prea există pietoni. Pentru mine însă
este o adevărată plăcere să mă plimb pe trotuare incredibil de curate (pe unele
poate că n-a pășit nimeni), printre peluze de un verde proaspăt - doar sunt
udate zilnic - și tunse regulat.
Magazinele trebuie să le bănuiești, pentru că nu se vede mare lucru din
exterior. Sunt mall-uri în care poți
pierde câte o zi în fiecare. Mall-ul este o clădire, sau un grup de clădiri ce
adăpostesc mai multe magazine diferite, mici sau mari. Un magazin de muzică m-a
impresionat în mod deosebit prin dimensiunile lui. De la intrare nu i se vedea
capătul opus, atât era de mare. El se compunea din numeroase standuri de
aproape 3 metri fiecare, fiecare stand
cu câte trei perechi de căști pentru a asculta mai întâi muzica pe care
dorești s-o cumperi. Pentru operațiunea propriu zisă de vânzare-cumpărare
există o singură tejghea, doar ceva mai mare decât casa de marcat, în fața unui
depozit, nici el prea mare, dar bine organizat. Sala este destinată doar pentru
audiții.
Dimineața
a fost înnourată, ceea ce nu era deloc rău pentru plimbarea mea. Între timp a
și plouat puțin - eu eram într-un magazin - iar acum încearcă să iasă soarele.
Dacă ar fi ars astfel de la începutul zilei, ar fi fost o căldură
insuportabilă. După ploaie, în mai puțin de cinci minute, totul era uscat. Vremea poate fi foarte schimbătoare aici. De
vină este vecinătatea munților care acum încă mai păstrează o căciulă de nori,
dar probabil că nu pentru mult timp.
Pe
mine localnicii mă recunosc imediat ca fiind străin, încă înainte de a vorbi.
Am aflat-o de la un vânzător. L-am întrebat ce-l face să creadă că sunt străin
și mi-a răspuns că hainele. Mi s-a părut curios pentru că hainele americane
sunt de o diversitate infinită, astfel că ale mele nu îmi păreau să aibă ceva
specific. E drept, nu sunt în totalitate americane - cu excepția bluzei și a
pantalonilor tip blue-jeans - dar nici
nu aparțin unei zone anume. Pantofii sunt italienești, jacheta este chinezească
- dar acum este în geantă - și, da, geanta austriacă care este destul de mare
pentru ca să atragă atenția. Ea poate fi cauza, mai ales pentru vânzătorul în
cauză care are la vânzare genți, deci se pricepe. Pot să fiu și eu mândru de
ceva. Cam slabă mângâierea, dar e mai mult decât nimic, și o grijă în plus la
traversarea zonelor nesigure, unde trebuie să mă feresc de borfași. Pentru ca
să rămân totuși realist, nu hainele sunt cauza, sau singura cauză, ci mai
curând atitudinea mea de vizitator care se uită superficial la mărfuri, fără să
caute ceva anume, și care vrea ca dintr-o privire să cuprindă totul.
La
un alt magazin, unul de confecții de lux pentru femei, mi-a atras atenția
firma: GIORGIU. Este aproximativ numele meu (Gheorghiu), dar scris astfel
încât să poată fi citit relativ corect de către americani, cu excepția primului
I care însă, dacă ar fi fost scris E, ei l-ar fi citit ge și nu ghe.
Terminația în U indică un român sau un grec și are semnificația că posesorul
numelui este fiul lui x, aparține familiei x. Un Gheorghiu se trage deci
dintr-un Gheorghe care, la rândul lui, însemnă agricultor, vine de la Ghea,
zeița pământului și soția lui Uranus, din care s-au născut toți ceilalți.
Mi-am
cumpărat un reportofon, pentru a înregistra pe loc impresiile și gândurile
ce-mi trec prin minte. Uneori se uită câte cineva la mine cum vorbesc cu
obiectele, dar cred că ciudățenia mea este minoră față de multe altele pe care
le văd eu la ei. Ceea ce mă indispune este confuzia ce se poate face cu
telefonul mobil, foarte la modă în România acum și care, prin abuz, a devenit
un simbol de mitocănie. Vorbind despre ciudățenii, într-un mall, am văzut o
doamnă ce făcea un soi de jogging cu mișcări foarte puțin normale. Nici nu-i
trecea prin minte că putea face acest lucru mult mai bine afară, pe trotuarele
despre care tocmai vorbeam. E drept că afară nu avea aer condiționat. Cât
despre mișcări, este în stilul americanilor să nu-și facă probleme cu opiniile
celor din jur. Ideea de libertate le este extrem de prețioasă, doar că unii
dintre ei înțeleg prin libertate dreptul fiecăruia de a face tot ce-i trece lui
prin minte. Întâmplarea poate face însă ca mintea unora să producă idei ce nu
sunt pe deplin acceptabile și pentru alții. Atunci când, spre exemplu, dintr-un
mini-jupe ies o pereche de picioare dizgrațioase, grase, bătrâne, pline de vene
ce-mi provoacă repulsia, ca să nu zic mai mult, pe mine mă deranjează, dar nu-i
pot reproșa fiindcă urâțenia nu este condamnată de lege. Proprietara însă și le
poartă la vedere pentru că așa se simte ea bine. (Frumusețea e trecătoare,
urâțenia nu.) Teoretic, orice om este liber să facă ce vrea, atât timp cât nu
deranjează pe alții. Până la urmă libertatea, atâta câtă poate fi
acceptată, este limitată de o linie de
demarcație plasată acolo unde o societatea găsește de cuviință s-o facă.
În
general, oamenii sunt drăguți, serviciile ireproșabile, dar nu există nici o
galerie de artă. De altfel, în întreg Albuquerque n-am găsit alte galerii de
artă decât cele din orașul vechi, orientate pe artizanat indian. Poate că sunt
obosit astăzi după o zi de hoinărit prin magazine și din acest motiv sunt puțin
deprimat, dar am început să-mi pierd speranța, cel puțin în Albuquerque. Mai e
o șansă în Santa Fe. Toată lumea spune că acolo se găsesc multe galerii de artă
modernă. Posibil, dar cum se face că un oraș atât de mare nu are propriile lui
galerii de artă? Ciudat, dar așa e! Cele câteva magazine de unde se pot cumpăra
tablouri, vând mai mult rame cu postere sau reproduceri în serie mare după
tablouri clasice.
În
afara orașului vechi și a stilului adobe din zona despre care am vorbit,
Albuquerque este un oraș cât se poate de american, nu numai în ceea ce privește
arhitectura, dar mai ales în privința societății. Media de vârstă este foarte
mică, pentru că majoritatea locuitorilor sunt veniți din alte părți și aproape
toți vorbesc engleza. O engleză curată, ușor de înțeles. Spaniola este aproape
necunoscută.
Deoarece la americani totul trebuie să fie cel
ma", aici se află cel mai lung teleferic din lume. El leagă Albuquerque
de vârful Sandia Peak. Nu-ți poate scăpa din vedere pentru că numeroase
denumiri de firme, străzi etc., poartă denumirea Tramway, ceea ce aici nu
înseamnă tramvai, care nici nu există, ci acest teleferic, deși nu s-ar spune
că localnicii sunt lipsiți de imaginație când e vorba să-și boteze firmele.
Iată câteva denumiri:
·
Două domnișoare serioase - antichități;
·
Corpul Martei - cadouri;
·
Ooh! Aah! - bijuterii.
Pe
mașinile poliției din Albuquerque
scrie: We step with our community. Iată un slogan ce-mi place. Cred că dacă
polițiștii din România ar trebui să privească măcar o dată pe zi un asemenea
slogan, ar deveni și ei mai polițiști, adică oameni puși să vegheze asupra
ordinii din cetate, în interesul cetății, adică a locuitorilor ei. Sunt
conștient că acest lucru n-ar fi posibil dintr-odată și nu pentru toți, iar
multora le-ar crea nedumeriri insurmontabile, dar ideea merită?
În Albuquerque, dar nu numai, ci în mai toate orașele americane există foarte multe biserici, în pofida faptului că extrem de puțini americani sunt interesați de cele sfinte. Majoritatea bisericilor sunt mici, dar bine îngrijite. Prezența lor în număr atât de mare surprinde, pentru că par a fi în contrast cu pragmatismul americanilor. S-ar putea însă ca tocmai pragmatismul să fie cauza; cei mai puțin dotați pentru luptă, sau cei ce nu au reușit în afaceri, își caută un refugiu psihologic în religie. Că nu este vorba de tradiție o dovedește ponderea relativ mică a bisericilor catolice, anglicane, sau chiar baptiste. Că statisticile înregistrează un număr relativ mare de credincioși ai cultelor clasice, este tot atât de adevărat pe cât de adevărat este că noi românii suntem ortodocși în proporție de 85%. Dar câți dintre noi merg cu regularitate la biserică, la slujbele duminicale? Dimensiunea redusă a bisericilor și diversitatea credințelor, dovedesc că interesul pentru religie există, în pofida faptului că nici unul dintre culte nu întrunește acceptul majorității. În același timp, ele mai sunt și o dovadă că religia nu va dispărea niciodată. Se spune că cea mai bună dovadă că biserica e de la Dumnezeu este faptul că nici chiar preoții n-au reușit s-o distrugă. Religia își schimbă forma de manifestare, suportul ideatic, dar rămâne ca sursă de răspunsuri gata confecționate la întrebări fără răspuns, un refugiu psihologic al celor mai puțin dispuși să lupte cu viața. În cazul USA, un stat cu o populație prin excelență pragmatică, religia apare ca o componentă necesară pentru echilibrarea rezultantei. Cum la români pragmatismul este cvasi-inexistent, religia ca mijloc de regăsire a echilibrului psihic nu are motivație. Noi avem în schimb sărăcia și atunci oamenii îl invocă pe Dumnezeu să-i ajute cu un câștig fabulos la nenumăratele jocuri televizate sau nu.
Astăzi
este sâmbătă, Elaine și James sunt liberi și mergem la Santa Fe. Este foarte
drăguț din partea lor să facă special pentru mine acest drum. Deși este un oraș
mic (50.000 locuitori), Santa Fe este un nume cu ample rezonanțe nu numai
pentru că este capitala statului New Mexico, ci din cel puțin încă alte două
motive.
Un
prim motiv este de ordin istoric. Santa Fe este simbolul căilor ferate americane
încă din perioada construcției liniei trans-continentale, linie ce, plecând de
pe coasta de est, se adâncea tot mai mult în inima continentului american,
pentru a sfârși pe coasta de vest. Dar până să ajungă acolo, au trecut mulți
ani dificili, ani din aventurile cărora s-au hrănit multe dintre filmele
western ce le mai gustăm și azi. Iar ele nu au fost numai subiecte pentru filme
de acțiune, ci adevărate manuale de educație și formare a caracterului
americanului de azi. Partea nostimă este că prin Santa Fe nu a trecut niciodată
calea ferată și nu trece nici azi. Deși localitatea a figurat ca punct terminus
în proiectul unuia dintre primele tronsoane, mai târziu, proiectanții și-au dat
seama că terenul muntos ar fi creat probleme inutile, astfel că linia ferată
trece mai la sud, prin Albuquerque. Așa se explică dezvoltarea ulterioară mai
accentuată a acestuia din urmă, dar Santa Fe rămâne capitala și, mai ales,
simbolul.
Al doilea
motiv este renumele lui de oraș al artei, iar acest renume nu este nici întâmplător
și nici gratuit. În Santa Fe există o stradă, în care toate casele, dar absolut
toate, au fost transformate în galerii de artă: mici, mari, individuale,
colective, cu vânzare, fără, de toate formele și dimensiunile, un întreg
cartier rezervat artei. Cohorte de turiști de toate culorile și naționalitățile
îl vizitează zilnic. N-am văzut pe nimeni să cumpere. Cu siguranță că unii o
fac, dar din păcate prea puțini. Este practic imposibil să vizitezi tot; sunt
mult prea multe. Noi am petrecut aproape o zi completă acolo și am văzut mai
puțin de 10%. Galeriile sunt de toate formele și dimensiunile. De la unele mai
mult decât modeste, amenajate în foste anexe ale fostelor locuințe - și ele
modeste - și până la cele mai spațioase reședințe, se găsește orice. Calitatea
nu are nici o legătură cu dimensiunea sau cu aspectul exterior al casei.
Spațiile modeste sunt ocupate de pictori independenți care cred în talentul
lor, real sau nu. Spațiile luxoase aparțin unor proprietari care organizează
galerii după diverse criterii, nu întotdeauna artistice. Din acest motiv, în
marile galerii se găsesc cele mai valoroase lucrări, semnate de celebrități,
dar tot aici este și cea mai mare cantitate de non-artă produsă de cabotini.
Cele mici trebuiesc cercetate cu atenție, pentru că
nu se știe niciodată de
unde sare iepurele.
Încă odată
m-am convins că ceea ce le reușește americanilor foarte bine este sculptura
realistă; în materie de pictură nu sunt deloc convingători. Picturile cele mai
bune sunt realizate de europeni. Dacă sculptura europeană a sărit direct de la
stilul monumental dar static al statuilor de mari personalități intrate în
istorie la stilurile moderne, majoritatea decorative dar reci, în schimb,
sculptura americană este realistă, poate prea realistă, dar atrăgătoare și vie.
Multe, foarte multe sculpturi reprezintă oameni în mișcare. Copii ce se joacă
sau adulți care muncesc, totul realizat cât se poate de natural. Asta nu
înseamnă că nu au sculptură modernă. Există și încă din abundență. În materie
de idei trăsnite sunt chiar mai productivi decât europenii, dar nu pentru asta
i-am apreciat eu. O colecție frumoasă ce mi-a rămas în suflet era foarte bine
pusă în valoare într-un mic parc, un fel de Cișmigiu în miniatură, amenajat în
grădina din spatele unei galerii dintre cele mai mari. O oază de liniște și
recreare din care cu greu m-am desprins pentru a-mi continua drumul.
Dintre tablouri, cum spuneam, cele
mai bune sunt europene. Am remarcat câteva pânze iscălite de pictori cu nume
rusești, realizate în maniera clasică rusă. Una dintre ele mi-a rămas în minte.
Este semnată Nikolai Karakarskov și reprezintă portretul unui soldat rus.
Prețul era și el pe măsură: 59.000 dolari. Pentru comparație, un apartament
costă între 45.000 și 50.000 dolari, iar o casă între 100.000 și 300.000, în
funcție de zonă. (Valoarea zonei este mai mare decât a casei.) În aceeași
galerie mi-au plăcut câteva acuarele reprezentând oameni și cai, semnate
William Matheus, parcă pentru a-mi dovedi că există și pictori americani.
Revenind la
Santa Fe, ca și Albuquerque, orașul și-a schimbat soarta. În loc de centru feroviar, a devenit un Mecca al
artelor. Să nu credeți însă că Santa Fe nu are tren deloc. Are, dar unul de
agrement. Cu o oră înainte de apusul soarelui puteți face o plimbare prin
împrejurimi. Dacă aveți sub doi ani, e gratis; dacă nu, taxa urcă treptat până
la 21 de dolari. Atenție, are și vagon restaurant, ceea ce poate să coste mai
mult decât vă așteptați.
Între
Albuquerque și Santa Fe se află o altă localitate căreia soarta i-a schimbat
destinația, făcând-o interesantă. Ea a fost o mică localitate miniera, dar
odată cu abandonarea mineritului din zonă, a fost părăsită. S-a nimerit să fie
în perioada hippy. Atunci, sute de tineri, profitând de locuințele libere,
veneau pe timpul verii aici să trăiască după principiile lor libertine. Moda a
trecut, dar localitatea și-a păstrat stilul și este astăzi reședința artiștilor, a amatorilor de viață boemă, dar
și a drogaților, din păcate prea mulți. Chiar și cuvântul hippy a fost părăsit.
Astăzi se spune alternative folks pentru o idee destul de asemănătoare, dar
cu mai puțină originalitate și mai multe droguri. Preocupările artistice sunt
susținute de faptul că, uneori, aici se toarnă
exterioarele unor filme western, dar și de oportunitatea folosirii unui
adăpost (locuință ar fi prea mult spus) de către unii artiști lipsiți de
finanțe. În ceea ce privește aspectul
exterior, producătorii nu trebuie să depună nici un efort de imaginație; el
este aidoma celui din filmele western clasice. Realizatorii unor asemenea filme
nu trebuie să modifice nimic, ci doar să filmeze. Probabil că figuranții sunt
recrutați tot din zonă. Totul este interesant, amuzant, dar după 30 de minute,
simțeam nevoia să părăsesc locul, pentru că aveam deja sentimentul că mă aflu
în afara societății normale.
Statutul
de capitală a statului New Mexico, și mai ales cel de oraș turistic, face din
Santa Fe un oraș scump. O cameră la un hotel din centru costă peste 200 de
dolari pe noapte. E drept că se află într-o clădire veche, stil adobe, iar
tradiția aici se plătește. Întreg orașul Santa Fe este construit în acest stil.
La prima vedere seamănă cu un târg românesc. Nu, am greșit! Ar fi un compliment pentru acest stil și o insultă
la adresa târgurilor; nu, este mult mai urât. Seamănă cu unele case de mahala,
făcute din chirpici de proprietarul însuși. Pereții sunt ondulați, nu prea
înalți și întotdeauna de culoarea lutului galben. Dar nu vă faceți iluzii.
Aceasta este doar prima impresie. Totul este în mod voit făcut astfel. Este
lesne de imaginat că posibilitățile financiare și tehnologia modernă i-ar fi
permis să construiască oricum ar fi dorit. Dacă așa a ieșit, înseamnă că așa au
vrut.
Ca să
închei relatarea despre Santa Fe, nu mă pot abține de la o concluzie banală,
deși probabil că este evidentă și fără s-o exprim explicit: a fost o zi
memorabilă. Memorabilă și plăcută; nici un nor pe cer, un soare blând de toamnă
și un vânticel abia simțit, atât cât să ne aerisească puțin pentru ca să ne
simțim și mai bine. Elaine și James două prezențe utile dar discrete, mă lăsau
să savurez ceea ce găseam eu de cuviință că merită și nu ceea ce ar fi
considerat ei că trebuie. N-am încheiat nici o afacere concretă (scuzați
cuvântul afacere), doar câteva promisiuni de perspectivă, dar mi-a plăcut. Mă
simt azi mai împlinit cu o zi, cu una din acele zile despre care poți spune că
a meritat să fie trăită.
Dacă
sunteți un fan al muzicii ușoare, atunci trebuie să știți cântecul Route 66.
Este el mai vechi, dar datorită numeroaselor re-interpretări se cântă și azi cu
mult succes, ca dovadă că a trecut proba timpului. Fie că sunteți sau nu fan,
rămâne întrebarea ce este Route 66?
Așa cum indică și numele, este vorba despre un drum, mai exact despre o șoseaua
interstatală ce lega cândva nordul cu sudul și estul cu vestul Statelor Unite,
de la Santa Monica la Chicago, sau invers (plăcerea alegerii vă aparține).
Evident că șoseaua era importantă și atrăgătoare mai ales din punct de vedere
turistic. Numele ei era deci asociat cu vacanța. Am vorbit despre ea la trecut
din cel mai simplu motiv cu putință: ea nu mai există astăzi. Interesant este
faptul că tocmai dispariția a făcut din ea un mit, o legendă, adăugând
amintirii, nostalgia. Route 66 nu mai există pentru că a fost înlocuită cu
autostrăzi moderne care însă poartă alte nume, alte numere. Nu știu din ce
motive, dar numărul 66 nu a mai fost atribuit altor șosele interstatale, astfel
că în mintea oricărui american Route 66 este un nume pentru ceva ce a fost și
nu mai este, și deci riscul confuziei nu există. Există în schimb ca excelent
prilej pentru americani ca, în penuria lor de istorie, să găsească un punct în
trecut care să le dea sentimentul tradiției. Efectul este un nesfârșit șir de
nume de firme comerciale și reclame pentru orice fel de produse, mai cu seamă
legate de călătorii, dar nu numai. Printre altele, este și numele unuia dintre
cei mai mari furnizori de servicii Internet. Găselnița este strălucită fiindcă,
în mintea oricărui american, Route 66 sugerează ideea de comunicație, distanță
etc., dar și plăcerea de a călători, fie și în spațiu virtual. Vechea șosea
străbătea întreg continentul, dar simbolul s-a păstrat în special în
Albuquerque, probabil pentru că aici orașul este încă mai lipsit de istorie
decât altele. Trebuie să recunosc însă că ideea nu mi-a displăcut, ba Route 66
este chiar și pentru mine un nume plăcut. Poate fiindcă îmi imaginez nostalgia
celor pentru care el este încă o amintire.
În căutarea istoriei
pierdute.
Astăzi,
Duminică, am vizitat un sat indian. A fost plăcerea lui Elaine, care are un
adevărat hobby în această privință, dar și curiozitatea mea. Reclamele sunt
deosebit de atrăgătoare, dar orice român știe că la pomul lăudat să nu te duci
cu sacul. Mult lăudatele dansuri și costume indiene lipsesc cu desăvârșire, iar
ceremoniile religioase, atunci când există, se spune că sunt secrete și accesul
non-indienilor ar fi interzis. Eu mă îndoiesc că ele mai există.
Din satul
pe care l-am vizitat, marea majoritate a locuitorilor erau plecați la oraș.
Rămăseseră 10-20 de familii, majoritatea ocupate cu activități de prezentare a
satului în fața turiștilor. Îmbrăcămintea lor este comună, mai exact comună
oamenilor săraci. Și totuși vizita este interesantă prin ineditul ei, chiar
dacă nu este și plăcută. Cât despre costume, mi-am amintit că într-o expoziție
din Santa Fe am văzut două rochii indiene foarte frumoase din piele
asemănătoare cu cea căreia noi îi spunem piele de căprioară, dar foarte mari.
Practic fața și spatele rochiei erau confecționate din câte o singură piele
imensă, frumos ornată.
Satul este
situat pe o ridicătură naturală. Accesul este atât de dificil, aproape
vertical, încât o cetate europeană cu ziduri de piatră și șanțuri cu apă pare
un fleac. Șanțul cu apă a fost amenajat, dar zidul este natural. Între timp,
s-a construit un drum care nu strică prea mult din peisajul original și permite
celor două sau trei microbuze speciale să transporte turiștii în sat. Accesul
autoturismelor străine este interzis.
Fotografiatul
este și el interzis, ca în majoritatea satelor indiene, de altfel. În unele
sate el este permis dar cu o taxă. Peste tot însă este interzis în timpul
ceremonialelor religioase. (Care?) Oricum, restricția asupra fotografiatului
trebuie reținută deoarece riscul unor neplăceri este real.
Indienii
par prăpădiți la prima vedere, și probabil că în majoritatea lor și sunt așa,
dar pe de altă parte, sunt și foarte bine organizați. Oricum, se pricep foarte
bine să scoată bani din condiția lor de indieni. Modul în care este organizată
vizita satului o dovedește. În primul rând, totul se plătește. De la parcarea
din mini-autogara unde se fac rezervările și se scot biletele de transport și
vizitare, și până la micile suveniruri și prăjiturele oferite în condiții de
insalubritate totală, totul se plătește, uneori la prețuri amuzant de piperate.
Iar jocul nu se termină aici. În prețul biletului mai intră o cană și o fisă
pentru un joc la cazino. Cazinoul însă nu este în sat, ci la o distanță destul
de mare, pe șosea, deci accesibil oricui, nu numai celor ce au vizitat satul.
Și nu este deloc mic (cazinoul). Are exact patru sute de automate de joc, iar
când l-am vizitat era aproape plin. Ideea este acea că posesorul biletului
pentru un joc, odată intrat în cazino, nu se va limita la un singur joc, și nu
există posibilitate mai mare de câștiguri pentru organizatori decât jocurile de
noroc. Și astfel, turistul amator de informații devine jucător la cazino.
Statul creează indienilor tot felul de facilități, printre care și dreptul de a
avea acest cazino, altfel interzis, precum și scutirea de unele taxe și
impozite.
Să
revenim însă la sat. Ghidul care ne-a luat pe noi în primire, a fost un indian
cu adidași, șapcă și 100 de kilograme
în plus față de greutatea normală pentru înălțimea lui. Nu înțelegeam decât puține cuvinte din cele
pe care le pronunța, așa că a fost sarcina bietului James să-mi traducă din
engleză în engleză. Am constatat că nu eram singurul care avea nevoie de
traducere. Mai mulți americani se întrebau unii pe alții ce vroia să spună.
Trebuie totuși să spun că toți indienii sunt cel puțin bilingvi, deoarece toți
știu un fel de engleză și cel puțin unul dintre dialectele indiene, de fapt
limbi diferite. Mulți dintre ei știu și limba spaniolă.
Plimbarea
prin sat a durat o oră și jumătate. Nu pentru că satul ar fi atât de mare, ci
pentru că atât a vorbit indianul. Drumul ca atare s-ar fi putut străbate în
cinci minute. Turiștii români care cunosc cetatea țărănească de la Râșnov, își
pot face o idee asupra dimensiunii satului, amplificând puțin suprafața
cetății. Mai sunt și alte deosebiri. Multe. În primul rând praful. Nu pare
important până când nu-l cunoști, dar este. Este incredibil de unde poate să
apară atâta praf, iar vântul puternic ți-l bagă nu numai în nas și în ochi, dar
și în chiloți. Nu e de râs! Vântul și praful sunt două fenomene a căror
amploare noi, românii, n-o cunoaștem prea bine, din fericire.
Nu
știu dacă americanii au un alt cuvânt decât adobe pentru stilul arhitectonic al
acestor construcții. Seamănă mult pe dinafară cu cele din orașe dar sunt
radical diferite pe dinăuntru. Aici cuvântul primitiv ar fi mai potrivit.
Clădirile sunt, surprinzător, dar explicabil datorită spațiului limitat, cu
două sau mai multe nivele. Accesul la etaj se face prin scări exterioare, ceea
ce lasă impresia unui șantier de construcții cu schele. Alte scări, probabil
cele tradiționale, sunt modelate din pământ, pentru că lemnul trebuie adus de
la distanță foarte mare. Vorbind despre lemn, ghidul indian povestea că, pentru biserică, construită din ordinul
spaniolilor, au adus cu brațele bârne de la câteva zeci de kilometri distanță.
Condiția ara ca lemnul să nu atingă pământul, pentru a fi astfel pângărit.
Echipa care scăpa bârna era aspru pedepsită, iar bârna abandonată. O alta trebuia
adusă în loc.
Indienii
sunt catolici, pentru că așa au vrut spaniolii, dar ei și-au păstrat intactă
religia lor inițială. Și nu poate exista dovadă mai limpede că, dacă religia
oficială poate fi impusă, credința nu. Ei își păstrează și azi credința lor,
parțial obiceiurile și uneori ceremoniile religioase. Scopul ceremonialelor
religioase este dobândirea armoniei cu natura, pentru că armonia cu natura este
esența credinței lor.
Indianul a
consumat mult timp vorbind despre atrocitățile comise de spanioli asupra
indienilor. Nu mă îndoiesc de veridicitatea lor, dar nu pot să nu remarc lipsa
oricărei aluzii la ceea ce le-au făcut americanii, în speță englezii,
irlandezii, etc. Aceștia nu i-au persecutat, ci i-au omorât. Și cum morții nu
vorbesc, nu avem povești despre ei.
În
aparență, spaniolii au fost mai blânzi pentru că nu i-au masacrat pe băștinași,
ci s-au amestecat cu ei. În realitate au fost mai parșivi. Au reintrodus
sclavia pe care Europa o abandonase de peste 1000 ani.
Biserica,
în stil clasic pentru colonialismul spaniol din epocă, arată ca un monstru. Nu
am văzut ceva mai urât în materie de arhitectură. În interior însă m-a surprins
prezența unui panou de icoane,
interzise în bisericile catolice. Icoane și nu tablouri. Să nu uităm că
spaniolii erau catolici și încă dintre cei mai habotnici. Ce-i drept, panoul
era plasat în spatele altarului, și nu în fața lui, ca în bisericile ortodoxe,
dar era un iconostas în toată puterea cuvântului și, pentru ca mirarea mea să
fie și mai mare, cinci dintre sfinții reprezentați erau îmbrăcați în cele mai
clasice veșminte bizantine. De asemenea, mormintele din cimitirul de lângă
biserică au cruci, ceea ce nu este uzual pentru catolici.
Prin deșert
În
Albuquerque mi-am cumpărat un reportofon pe care încerc acum să-l folosesc.
Scopul achiziționării a fost acela de a avea la îndemână un instrument pentru
consemnarea impresiilor sau ideilor ce-mi trec prin cap atunci când nu am
condiții să scriu, iar evenimentele ulterioare mi le-ar șterge din minte. Ceea
ce urmează este transcrierea aproape fără modificări a înregistrării
efectuate pe drumul de la Albuquerque
la Las Vegas. Este deci un experiment. Cu siguranță că relatarea va fi
dezlânată, inegală și cu o mulțime de alte defecte chiar mai grave, dar mai
autentică și, din acest motiv, poate mai interesantă. Cine știe
Let′s
try it!
În Stația
de Greyhound mă amuză exprimarea prin care cineva întreabă dacă poate obține un
bilet către Santa Fe cu preț redus. În traducere, expresia ar suna vreau
Sfânta Credință la preț redus.
Noi
românii, sau cel puțin eu, suntem tentați ca atunci când terenul este plat să
ne gândim la o câmpie și implicit la ceva ce nu depășește cu mult nivelul
mării, cel mult 100 metri altitudine. Partea de sud a statului New Mexico este
plată, dar altitudinea ei cea mai joasă este de 2817 ft., adică aproape 1000
metri, deci aproximativ altitudinea medie din Poiana Brașov. Vârful Wheeler
Peak, situat undeva între Taos și Red River, are aproape 4400 metri, deci cu
mult mai înalt decât orice munte din România.
Autobuzul
este plin și, ceea ce mă îngrijorează, printre pasageri sunt foarte mulți copii
mici. Chiar două rânduri în față, o familie tânără are un băiat de vreo șase
ani pe care nu știu cum îl va putea stăpâni.
Aerul condiționat, chiar dacă mă
deranjează uneori pentru că este reglat prea rece, el este o binefacere dacă mă
gândesc la toate mirosurile ce se degajă în acest autobuz și pe care practic,
datorită lui, nici nu le sesizez. El, aerul condiționat, nu se oprește
niciodată, nici chiar atunci când autobuzul staționează, indiferent de durata
pauzei. Este o regulă impusă de conducerea Greyhound. Este uimitor cât de bine
funcționează această societate grație normelor pe care și le-a auto-impus și pe
care le respectă cu rigurozitate. Șoferii, întotdeauna îmbrăcați în uniforme
curate, vin cu o mică mapă cu documente, conduc mașina la destinație, își iau
mapa și pleacă. În stație, altcineva duce
și aduce mașina spălată și verificată. Nu a existat nici cea mai mică
defecțiune pe parcursul nenumăratelor drumuri ce le-am făcut traversând
continentul de trei ori, drumuri ce însumează multe mii de kilometri.
Apropo!
După cum era de așteptat, autoturismele se spală în instalații automate,
existente mai peste tot. Camioanele însă se spală manual. Tocmai camioanele
cele mari, a căror strălucire nu am încetat niciodată s-o admir, ei bine,
tocmai ele se spală manual. Am avut, și încă mai am, o adevărată obsesie să
fotografiez camioanele americane. Ele au aspect de adevărate uzine pe roți,
datorită unor componente ca filtrul de aer, toba de eșapament, și altele,
componente ce sunt scoase la vedere, nichelate sau cromate și întotdeauna
strălucitor de curate. Aspectul de uzină mișcătoare este din acest motiv și mai
impunător. Și nu mică mi-a fost surpriza să văd la volanul unor asemenea
giganți femei sub 50 de kilograme. E drept că numai în rare cazuri și de obicei
în grupuri, probabil familiale.
La
plecarea din Albuquerque erau câțiva nori semitransparenți, dar acum cerul este
limpede. Nu știu dacă norii s-au risipit sau noi ne-am îndepărtat de ei. Ne
îndreptăm spre Nevada, unde nu plouă cu anii, dar până acolo mai e mult și
câțiva munți de traversat, iar la munte, oricât ar fi deșertul de aproape,
plouă chiar des.
Clima face
ca întreg peisajul să fie inversat față de cel de la noi. Dacă în România
vegetația dispare mai sus de 1700 de metri altitudine, aici abia apare. Așa se
face că în Albuquerque oamenii își fac case numai în partea de nord, spre
munte, la două, chiar 3000 metri altitudine. Pe drum, vegetația oscilează între
semideșertică și normală, în funcție de altitudinea la care ne aflăm. Cu o
oarecare experiență, cred că un localnic ar putea spune altitudinea după
vegetație. Se spune că primăvara ar fi foarte frumos. Am văzut câteva
fotografii cu câmpuri de flori printre cactuși deosebit de colorate. Nu știu
cât de frecvente sunt asemenea grădini înflorite în acest deșert.
Spre
deosebire de cea mai mare parte a Statelor Unite, unde casele sunt construite
la distanțe mari una față de cealaltă,
în New Mexico satele sunt concentrate. Cu cât sunt mai sărace, mai ales
cele indiene, cu atât sunt mai concentrate. Există aici o asemănare cu
concepția europeană, mai bine zis cu modul de viață european, sau poate
ancestral.
Casele americanilor sunt în
general foarte îngrijite și arată bine. Faptul că sunt din lemn nu le știrbește
cu nimic frumusețea, dimpotrivă. Atunci însă când nu sunt îngrijite, nimic nu
le mai salvează de la termenul de cocioabă. Pentru satele indienilor acest
aspect este aproape comun.
New Mexico
este din multe puncte de vedere un model al vechiului. El are două influențe
asupra americanului modern. Pe de o parte
arată cum nu trebuie să fie o așezare modernă, iar pe de altă parte
furnizează soluții pentru snobi, atunci când vor să iasă din ambientul oferit
de tehnologia modernă, ca de exemplu stilul adobe la exterior, dar luxos în
interior.
Pe tot
cuprinsul statului New Mexico, și nu numai, oferta de produse de artizanat
indian este atât de mare, încât devine obositoare. Influența spaniolă sau chiar
mexicană a fost uitată. Întreg artizanatul este indian. Există enorm de multe
lucruri frumoase ce dovedesc un înalt meșteșug, dar sunt mult prea multe.
Indienii făceau giuvaere înainte de venirea spaniolilor din pietre prețioase și
semiprețioase locale: turquoise și altele. Astăzi o fac cu scop comercial. Ele,
pietrele semiprețioase ar încânta ochiul oricărui european, dar măiestria
indienilor în imitații este la fel de mare, astfel încât veșnica dilemă a
autenticității pietrelor devine și ea obositoare. Cea mai obositoare este însă
însăși prezența indienilor care-și expun marfa precum țiganii prin talciocurile
din România. E drept că de la indieni se poate cumpăra mult mai ieftin decât
din magazinele specializate.
Pe de o
parte, pentru că în trecut i-au masacrat pe indieni, statul american se
străduiește să creeze condiții deosebite celor câțiva rămași. Aceste condiții
însă nu vizează integrarea lor în societate ca oameni normali, ci doar crearea
unor surse alternative, modeste de venit. Până la urmă tot statul câștigă de pe
urma unei activități profitabile, nu atât pentru indieni, cât pentru industria
turistică în general. Pe de altă parte, cetățeanul american obișnuit
bodogănește la tot pasul fiindcă una dintre facilitățile create indienilor este
scutirea de taxe, iar taxa este o constantă permanentă în mintea americanului,
pentru că orice chitanță, orice bon de casă, are înscrisă pe el taxa. Efectul
psihologic este mare. El știe că din această taxă se finanțează toate
activitățile de la buget, începând cu întreținerea indienilor și terminând cu
războiul de nu știu unde, sau procesul lui Clinton, iar de fiecare dată când o
anume activitate este apreciată ca ne fiind strict necesară, americanul invocă
faptul că el plătește taxe și nu-i este indiferent cum se folosesc banii lui.
Practic același lucru se întâmplă și în România, dar noi nu conștientizăm ideea
în aceeași măsură, sau aproape deloc, deși taxa noastră (TVA) este de 22%
(între timp, s-a mărit), în timp ce la ei variază între 5 și 10%, în cazuri
rarisime ajunge la 11%.
Marea
majoritate a copiilor din autobuz au adormit, așa că temerile mele s-au
risipit. Atmosfera este cât se poate de liniștită. Singurul copil treaz este
cel despre care vorbeam, cu două rânduri în față și care, între timp, s-a mutat
chiar în fața mea, unde este un loc liber și se joacă cu un bărbat de origine
sud-americană, foarte răbdător. Până la urmă, înțeleptul familiei se dovedește
a fi tocmai puștiul; părinții, în special mama, au evidente defecțiuni de
comportament. Mama mi se pare bine sărită. În orice caz, nesimțirea lor este
maximă. Ei s-au culcat și au respins orice solicitare a puștiului, de orice
natură. Așa a ajuns el pe locul din fața mea, din mila sud-americanului.
Începând prin a avea mai multă înțelegere pentru puștiul cu asemenea părinți, a
ajuns cu timpul să-mi placă de el. Este totuși relativ liniștit pentru un băiat
de vârsta lui și apreciez imaginația cu care știe să se joace. Trebuie să
recunosc că este o performanță să petreci o zi întreagă într-un spațiu de nici
o jumătate de metru pătrat, o performanță ce nu e la îndemâna oricui.
Pe tot
parcursul prin partea de vest a statului New Mexico există o cale ferată
paralelă cu șoseaua, dar ea nu este folosită la transportul de persoane, ci
numai de mărfuri. Trenurile sunt rare - de azi dimineață au fost doar patru
- merg mai încet decât autobuzul care,
la rândul lui, nu depășește 70 mile pe
oră și sunt incredibil de lungi. Am numărat 80 (optzeci) de vagoane.
Mă gândesc
că americanii au devenit fără să vrea victime ale propriilor lor temeri și
chiar propagande. Una dintre dilemele mele era dacă să cumpăr sau nu o mașină
veche pentru timpul cât mă aflu aici. Avantajele și dezavantajele sunt prea
multe ca să le comentez acum, dar aproape toți prietenii mei americani m-au
sfătuit să renunț la acest gând pentru că, spuneau ei, dacă rămân în pană pe
șosea, nimeni nu mă va ajuta. Oamenii se feresc de răufăcători așa că singurul
lucru ce-l vor face va fi să dea telefon la cel mai apropiat service auto. Cum
la bugetul meu n-aș fi putut cumpăra decât o rablă, ipoteza defectării trebuia
luată în seamă. Reparația la service, în schimb nu mai putea fi luată în seamă
pentru că m-ar fi aruncat pe drumuri, astfel că am preferat să rămân pe șosea
dar în autobuz. Revin însă la americani; în mod sigur, numărul răufăcătorilor
nu este mai mare decât la noi. Ceea ce îi face temători este bombardarea
permanentă cu informații despre ei, prea multe filme cu gangsteri, etc. Efectul
este acela că ei înșiși se înstrăinează reciproc. Același lucru și cu propaganda.
Efectul perioadei McCarthy nu s-a stins cu totul. Orice străin este privit mai
întâi cu o oarecare suspiciune, iar temerile se ridică doar cu timpul, pe
măsură ce se face cunoscut. Nu pot fi acuzați, este firesc să fie așa în
situația lor, dar tocmai această temere îi face din ce în ce mai puțin umani și
mai reci.
Gallup
este ultima localitate din New Mexico. Reclamele o prezintă ca pe o capitală a
indienilor. M-am obișnuit însă cu reclamele. Oricât de atrăgătoare, și multe
sunt foarte atrăgătoare, nu sunt decât reclame în care doar profesionismul
celor ce le-au conceput și executat este remarcabil. Din autobuz se vede doar o
localitate cu o intensă activitate comercială. În America activitatea
comercială se recunoaște după numărul și dimensiunea depozitelor și a
societăților de transport. Aspectul multor localități este asemănător cu cel
din zona gărilor din România, dar mult mai întinse. Localitățile mai mici
practic nici nu au altceva decât depozite. Locuințele sunt probabil undeva mai
departe. După Gallup intrăm în statul Arizona. Capitala, Phoenix, este mai la
sud. Noi vom traversa statul prin Flagstaff, adică puțin mai la nord de mijloc.
În
România, atunci când plecăm la un drum lung, ne gândim dinainte ce și unde vom
mânca, eventual luăm ceva cu noi. Americanii nu numai că nu-și iau nimic, dar
chiar se bucură că vor avea posibilitatea să mănânce ceva diferit. De-a lungul
șoselelor oferta este chiar mai generoasă ca în centrul marilor orașe, deși
cele mai solicitate sunt tot restaurantele de tip Mac Donald's'. O mențiune
specială merită cuvântul sandwich. La prima vedere, el are același înțeles ca
la noi (doar de la ei l-am luat), adică două felii de pâine între care se pune
unt, șuncă, brânză, sau ceva asemănător. Am spus la prima vedere pentru că, în
fapt, rezultatul este foarte diferit din cauza dimensiunii. Când ne gândim la
un sandwich, noi avem în vedere ceva mic, o mâncare frugală între două mese și
nu la o masă propriu zisă. De regulă mâncăm un sandwich la ora 10, la școală
sau la serviciu. Am fost de aceea surprins când, pentru prima dată, am fost
întrebat la o masă de prânz, dacă vreau un sandwich sau mâncare obișnuită, deși
tuturor ne era foame. M-am lămurit când am văzut cum poate arăta. Un sandwich
mic este format dintr-o jumătate de franzelă de aproximativ 500 de grame, iar
unul mare dintr-o franzelă întreagă, iar în interior nu se pune șuncă sau brânză, ci șuncă și brânză și încă foarte multe
altele, inclusiv murături, salată, muștar etc. Un sandwich mic ține loc de masă
de prânz; pentru unul mare trebuie să aveți stomacul corespunzător dimensionat,
pentru că nu este accesibil oamenilor obișnuiți. Poate fi foarte gustos și
apetisant. Cu un asemenea mastodont, este greu să nu te murdărești nu numai pe
mâini, ci și pe față. Mâncatul în picioare este riscant; e aproape obligatoriu
să stai jos și să folosești ambele mâini. Rareori am văzut americani să se
spele pe mâini înainte de masă, dar este aproape obligatoriu să se spele după.
Drumul
continuă prin deșert, în aparență pe teren plat, dar în realitate, cu schimbări
importante de altitudine, imperceptibile însă din cauza pantelor foarte line.
Mai curând schimbările de vegetație ne anunță că am mai urcat sau coborât un
pic, pentru că ele oscilează între nimic și destul de mult, asta însemnând
arbuști și tufe de un verde închis, foarte intens. Peste tot sunt cactuși.
Iarba este bineînțeles arsă, dar existența ei la sfârșit de toamnă mă
încredințează că primăvara poate fi într-adevăr frumos.
Engleza
americană tinde să devină onomatopeică, mai ales în conversațiile informale.
Așa spre exemplu, la întâlnirile accidentale pe un coridor sau la un colț de
stradă, se poate auzi în loc de excuse me sau ceva asemănător, un Hup! Hep.
În loc de similarul englez al românescului pentru puțin, spus după
mulțumesc, se emite un aaaa cu intonație pentru Asta e, ai ghicit!.
Renunțarea la cuvinte este posibilă și în scris; pe șosele, o intersecție este
anunțată prin semnul X-ing, dar se citește intersecție.
Toaletele
se numesc restrooms, ceea ce poate însemna camere pentru deșeuri dar și de
odihnă, la alegere. Este interesant că englezii au același cuvânt, rest,
pentru două substantive foarte diferite; sau poate că nu sunt atât de diferite,
dacă gândim că odihna este un timp pierdut din punctul de vedere al celor
excesiv de activi.
Se pare că
optimismul meu în legătură cu puștiul a fost exagerat. Chiar acum câteva minute
și-a extins aria de joacă către mine punându-mi o mulțime de întrebări. Ca să
scap de el am început să-i pun eu mai multe întrebări. Între timp a devenit
subiectul de distracție a întregului autobuz. Până la urmă am scăpat, dar nu
știu pentru cât timp.
Cum
spuneam cândva, tot ce începe cu cel mai se găsește în USA, începând cu cel
mai mare pitic din lume și terminând cu cea mai mare gaură din lume. Gaura este
craterul format de un meteorit și se află în apropiere de drumul nostru, la 35
de mile de Flagstaff. Exprimarea din pliantul pe care îl țin în mână este
totuși ambiguă: pe de o parte, el ne informează că METEOR CRATER este locul în
care planeta a fost cel mai penetrată (violată fusese mai demult), iar pe de
altă parte ne spune că acesta este craterul cel mai bine conservat. Nu e clar
dacă atributul de cel mai se referă la conservat, la penetrat sau la ambele,
dar, indiferent cum ar fi, el este în mod
sigur cel mai vizitat, pentru că aici se organizează excursii, există un
muzeu, care muzeu a fost construit de NASA, care NASA, imaginându-și că solul
selenar ar fi asemănător cu cel din crater, a făcut în interiorul lui numeroase
experiențe înaintea primului zbor pe lună.
Nu știu
din ce era format acest meteorit, dar el îmi aduce aminte de alți meteoriți,
mai mici, dar de la care oamenii au obținut primele mostre de fier, pe care
le-au și folosit. A urmat epoca fierului, adică cea în care fierul era obținut
prin extracție din minereu, dar nimeni nu vorbește despre epoca oțelului. Este
și astăzi surprinzător pentru mine să constat cât de superficială și segmentară
este istoria pe care o învățăm la școală și pe care ne străduim să ne-o
explicăm. Și este de asemenea surprinzător să constat cât de inadecvat este
conținutul a ceea ce uzual se numește cultură generală. Cred că trebuie să mă
explic. Un istoric analizează evenimente istorice, un om de litere discută
literatură, și așa mai departe, iar nici unu dintre ei nu știe prea bine să
facă diferența dintre fier, fontă și oțel. În concepția lor, aceasta ar fi o
problemă tehnică fără însemnătate pentru umanitate sau pentru spirit în
general. Oare? Câți cineaști știu că despre oțel nu se poate vorbi înainte de
mijlocul secolului 18 și câți dintre ei realizează ridicolul unor filme cu
scene de război în care combatanții se luptau cu arme confecționate din
materiale inexistente la vremea lor? Și atunci, mai este asta o problemă
tehnică, sau una de cultură generală? Istoria ne este prezentată, ba ca un șir
de acte ale unor personalități, ba ca o luptă a clasei muncitoare pentru
bla-bla-bla, în funcție de concepția politică a autorilor. Nu am citit încă
nici o istorie din care să aflu unde și când au fost inventate afinarea și
pudlajul, sau în ce constă procedeul de elaborare a oțelului lichid în
convertizor Bessemer, fără de care obiectele din oțel masiv nu ar fi putut fi
obținute. Istoria civilizației moderne fără istoria oțelului, de exemplu, este
o poveste pentru copii. Rolul oțelului în industria secolelor 18 și 19, și prin
aceasta în dobândirea și exercitarea puterii politice este prea mare pentru ca
micile intrigi de culise între câteva capete mai mult sau mai puțin încoronate
să aibă o prea mare importanță. Dar cum să vorbești despre oțel dacă nu știi ce
este? Iată de ce necunoașterea unor
noțiuni elementare (fie ele și tehnice) nu permite înțelegerea corectă a unor
evenimente. Oțelul este doar un exemplu ce mi-a venit în minte datorită lui
Meteor Crater, dar există nenumărate altele. Astăzi, mulți umaniști se
grăbesc să afirme că nu ei se pricep la mașini, electricitate, calculatoare,
Internet, și altele. Dar asta înseamnă să recunoști că nu pricepi mare lucru
din lumea înconjurătoare, iar mie mi se pare impostură să vorbești despre ceva
ce nu pricepi. Un umanist, Victor Hugo, a zis că admiri mai ales ceea ce
înțelegi. Afirmația este corectă, dar umaniștii noștri consideră că ceea ce au
înțeles ei trebuie să admire toată lumea. Mă tem că este jenant de puțin. Iată
ce însemnă să răstorni logica. Să nu disprețuiești ceea ce nu înțelegi, ar fi o
chestiune de bun simț, dar bunul simț ține de morală, iar morala ține de
filozofia anticilor. Anticii se refereau, ce-i drept, mai mult la spirit decât la tehnică, deoarece nivelul tehnicii
din vremea lor era precar, dar ei erau savanții timpului în toate domeniile
cunoașterii. Nu întâmplător Schopenhauer a spus că cine vrea să facă filozofie
serioasă e bine să adâncească măcar o știință exactă.
Cât despre
Marx, un glumeț spunea că dacă ar fi fost un om de știință autentic, și-ar fi
experimentat sistemul mai întâi pe animale. Oricum, Ferma Animalelor de
George Orwell a fost, pe plan literar, un experiment mult mai reușit decât
Rusia lui Lenin în plan real. Nu știu dacă Orwell se pricepea la oțel, dar avea
geniu.
Morala:
dacă nu ai geniu, învață măcar ceva despre oțel.
In
apropiere de Flagstaff, șoseaua urcă destul de mult, vegetația devine aproape
abundentă, peisajul tot mai frumos și îngrijit. Orașul este în partea de nord a
unei întinse zone verzi și în partea de sud a platoului Colorado, motiv pentru
care este principala poartă de intrare în Marele Canion. Este deci un oraș
turistic, caracteristică ce se remarcă de la distanță. Curat, elegant, vile
cochete. Stația de autobuz, cam înghesuită, are cuptoare cu microunde la
dispoziția călătorilor.
Intenția
mea inițială era să vizitez Marele Canion, dacă tot trec pe lângă el. Două
motive m-au determinat însă să renunț. În primul rând, am început să mă uit tot
mai des în pungă și să număr banii ce mi-au mai rămas. Argumentul poate fi
jenant de convingător. Al doilea motiv a fost cunoașterea mai exactă a modului
de vizitare. Eu gândeam că întreg
canionul este presărat cu
hoteluri și cabane, se vizitează de la
un capăt la celălalt, iar turiștii umblă de colo-colo, cam cum se întâmplă în
România. Am aflat însă că cea mai mare parte a zonei este sălbatică, aproape
necălcată de picior omenesc, nevizitabilă și chiar interzisă. Accesibilă este
doar o mică parte - e drept că suficient de mare pentru ca imaginea să fie
copleșitoare - care se vizitează în grupuri organizate de către agențiile de
turism specializate, majoritatea cu sediul în Flagstaff. Așa se face că
Flagstaff este un oraș turistic, iar Marele Canion un strugure prea acru pentru
mine. Dacă acolo s-ar fi găsit locuri
ieftine de cazare, iar eu aș fi putut hoinări cu șevaletul în spate, era
altceva. Dar să merg cu autobuzul la puncte fixe de unde să privesc imagini
fotografiate de mii de ori, mi se pare prea scump și ineficient pentru bugetul
meu.
Părăsim deci Flagstaff, chiar dacă
las în urmă câteva mici regrete. Încă odată admir orașul care, în partea
vestică, este parcă mai frumos și caracterul turistic mai accentuat.
Drumul
trece printr-o pădure în toată puterea cuvântului, așa cum n-am mai văzut de
două săptămâni. Din loc în loc, mici șosele deosebit de curate duc probabil
către reședințe de lux, pentru că sunt prea frumoase și curate pentru o șosea
normală.
Fauna
autobuzului s-a schimbat radical. Sunt doar câțiva pasageri, majoritatea bine
îmbrăcați, chiar eleganți. De data aceasta, ținta călătoriei este chiar Las
Vegas. Cei mai puși la punct sunt doi bătrânei, soț-soție, cu aspect princiar
tip Asia de sud-est, poate chiar din India.
După
un timp șoseaua coboară și, așa după cum deja am învățat, vegetația abundentă
dispare. Reapar micii arbuști, tufele, aceeași iarbă arsă de soare și,
bineînțeles, cactușii. Pentru moment, soarele ce e gata să apună s-a ascuns
după o colină ceva mai înaltă, asemănătoare cu Măgura Codlei dar mai ascuțită.
La umbra ei, totul a devenit brusc rece și dur. Noroc că n-a ținut mult. Curând
însă apusul va fi real. Deocamdată, razele piezișe ale soarelui luminează
tufele și smocurile de iarbă care devin cu atât mai strălucitoare cu cât iarba
este mai uscată. E și acesta un mic paradox ce-mi amintește de maxima lui
Montaigne (cred): omul este ca spicul de grâu; cu cât e mai sec cu atât e mai
țanțos. Dar s-ar putea imagina și maxime mai puțin malițioase:
Cu sau
fără maxime, apusul de soare este realmente deosebit aici; lumina are o culoare
interesantă. Pământul roșiatec, vegetația, nu știu care să fie cauza exactă,
dar este într-adevăr o atmosferă aparte, chiar frumoasă.
Plecând
de la sintagma fata morgana ce tocmai mi-a trecut prin minte, că tot merg
prin deșert, mi-am adus aminte că substantivul românesc fată vine din latină
și a însemnat zână. Îmi place foarte mult ideea că românii au considerat că
orice fată este o zână. Superb compliment!
Gata!
Soarele a apus definitiv pentru ziua de azi. Singurele lumini care mai contează
sunt cele ale mașinilor și ale rarelor localități. Unele camioane au atât de
multe becuri, încât seamănă cu un pom de crăciun mișcător.
Drumul nostru intră într-o zonă
muntoasă. În lumina slabă a nopții, poți să-ți imaginezi orice în privința
traseului pe care îl străbate autobuzul. Mie, spre exemplu mi se pare că mergem
pe o potecă de munte, parcă am fi în Bucegi, doar că poteca e asfaltată și pe
ea se merge cu autobuzul. Pantele sunt din ce în ce mai mari, iar localitățile
au dispărut complet. Doar luminile mașinilor de pe celălalt sens de circulație
mai animă puțin noaptea, dar și acestea dispar din când în când pentru că celălalt sens de circulație
înseamnă o altă șosea care, uneori, ocolește muntele pe celălalt versant. În
sfârșit, se pare că am ajuns pe creasta muntelui. În valea din față se vede o
localitate. Nu prea mare, dar e o localitate. Era și cazul! Cred că a trecut
mai mult de o oră de când n-am mai văzut nimic altceva decât faruri de mașini. Ooo!
Ce păcăleală! N-a fost nici o localitate. Erau doar farurile mașinilor din
vale. Dar ce vale! Pe măsura muntelui pe care l-am urcat. Iar după vale, un alt
munte, parcă totuși mai mic.
Mi-a
revenit în gând ideea filozofiei ca profesie, dar nu numai a filozofiei.
Personal am cunoscut multe persoane pe care pasiunea pentru matematică din
liceu le-a făcut să creadă că vor deveni matematicieni. Ei au devenit însă
profesori de matematică, ceea ce este cu totul altceva. Meseria de profesor
reclamă dorința de a-i învăța pe alții, talent pedagogic, metode didactice de
predare și, mai ales, multă dragoste pentru copii, ceea ce nu are nimic comun
cu matematica. Ca profesor va preda o viață întreagă aceeași matematică pe care
el însuși a învățat-o ca elev, ceea ce nu înseamnă foarte mult. Cercetarea
matematică este o altă profesiune. Cine și-a făcut iluzii a avut toate șansele
să se rateze, deși avea minte pentru multe alte activități, unde să-și
folosească aptitudinile și să aibă și satisfacții profesionale.
Ceva asemănător
se întâmplă și cu scriitorii. Un scriitor trebuie să aibă ceva de spus. Cei de
geniu, au intuiția viitorului; cei mai modești pot relata câte ceva din epoca
în care trăiesc. Cine însă nu are nimic de spus nu există ca scriitor, oricâte
cărți de vizită și-ar tipări, oricâte articole ar iscăli în reviste cu circuit
de club, și oricâte cărți ar publica, cu sau fără ajutorul Uniunii
Scriitorilor. Forma în care scrie este, fără doar și poate, importantă. Dar,
cum forma fără conținut nu interesează pe nimeni, nici opera lor, dacă nu spune
ceva, nu va avea o altă soartă decât cea
a oricărui ambalaj. De aceea, părinții greșesc atunci când, în baza
presupusului talent pentru literatură
al copiilor lor, îi îndrumă către o carieră literară, cu speranța că vor deveni
scriitori. Studiile de filologie le vor permite să devină profesori de
literatură, dar nu în mod necesar scriitori, așa cum un profesor de sport nu
este în mod necesar un recordman. Și mai grav este atunci când adolescentul,
între timp devenit matur, persistă în greșeala de a crede că a fi scriitor este
o meserie și că el este unul dintre ei numai pentru că are legitimație la un
for oarecare de cultură. Revista DILEMA ne furnizează săptămânal câte un
exemplu de comportament didactico-școlăresc, unde profesorii s-au îmbrăcat cu
haine prea mari pentru corpul lor, uneori cam pirpiriu chiar pentru catedră.
Redacția dă temele pentru numerele viitoare, iar membrii sârguincioși ai
clubului, unii cu nume cunoscute prin Uniunea Scriitorilor, își trimit lucrările.
Mă gândesc la sărmanii redactori, în ce situație sunt puși când primesc o
lucrare slabă de la un colaborator (era să zic client) cu nume mare. Evident că
nu-l poate refuza, dar este atunci la fel de evident și răspunsul la întrebarea
de ce asemenea reviste au tiraje reduse. Pentru mine nu este la fel de limpede
de ce redactorii lor se plâng și pretind sponsorizări. Un scriitor adevărat nu
are nevoie să i se dea teme și nici nu scrie la comandă. Ar însemna că cel care
dă tema are mai mult geniu decât scriitorul însuși. El, scriitorul, este cel
care are ceva de spus, iar dacă nu are, bunul simț ar trebui să-l determine
să-și vadă de catedră, sau cel puțin să mai aștepte; cine știe, poate cu timpul
va afla ceva ce merită să spună lumii. (Pe mine nu contați! Eu nu sunt nici
măcar profesor.)
Un scriitor de geniu, în opinia
mea, a fost George Orwell, că tot am vorbit despre el mai devreme, fie și numai
dacă ar fi scris doar Ferma Ani
alelor.
Intuiția cu care a descris evoluția societăților de tip socialist, încă înainte
ca fostul URSS să-și fi arătat întreaga sa putreziciune, a fost formidabilă. Și
totuși puterea lui de anticipare a
făcut lucrarea actuală până în ultimele zile de existență ale sistemului
socialist. (Ceea ce nu s-a adeverit întocmai a fost finalul. El a dorit unul
scurt și fericit, dar realitatea este, din nefericire, o lungă agonie.) Un
exemplu mai puțin celebru, dar care ne privește direct, este cel al lui Saul
Bellow, laureat al premiului Nobel pentru literatură. El a fost o singură lună
în România, în Decembrie 1977 (cred), și a scris The Dean's December. Deși
1977 nu a fost nici pe departe cel mai rău an pentru noi, cu excepția
cutremurului, relatarea lui a rămas perfect valabilă până în 1989. Vizita nu a
fost una oficială ci, dimpotrivă, una particulară, așa că impresiile sale au
fost autentice, iar relatarea lor s-a produs sub influența directă a ceea ce a
văzut cu ochii lui. Mare parte a cărții este efectiv un jurnal de zi. Motivul
vizitei în România a fost un atac de
cord urmat de decesul mamei soției
sale, care era de origine română. El nu face decât să descrie evenimentele la
care a participat, oamenii pe care i-a cunoscut cu dorințele, temerile și speranțele
lor. Descrierea este cât se poate de realistă. Fără să fie deloc ironic,
sesizează și eșecurile noastre, chiar dacă pentru unele dintre ele are toată
înțelegerea, dar nu pentru toate și nici pentru toți. Întrebarea este de ce nu
avem o relatare la fel de pertinentă din partea unui scriitor român?
Transformările sociale prin care trece România zilelor noastre sunt
formidabile, unice în istoria omenirii, dar nu s-a scris nimic convingător încă
despre asta.
Avem în
schimb aroganța. Nicolae Manolescu nu-și dă seama că frizează ridicolul atunci
când își intitulează cu emfază emisiunea săptămânală de la televizor
Profesiunea mea, cultura, deși în mod evident nu poate fi vorba decât cel
mult despre literatură. Nu este decât un abuz din partea scriitorilor să-și
imagineze că literatura este totul, abuz facilitat de faptul că ei au avut
controlul mijloacelor de propagandă. Teoretic, literatura ar putea să cuprindă
totul, dacă scriitorii ar cuprinde ei înșiși toate domeniile cunoașterii, dar
nu e cazul. Cât timp însă prin literatură înțelegem doar partea superficială, mai mult sau mai puțin
romantică, atunci distanța de la literatură și până la cultură este imensă.
Iată și un
exemplu cunoscut de incultură care, din nefericire, poate avea efecte concrete
mai severe decât ne așteptăm. Nu foarte demult, un tânăr a intrat pe Internet cu intenții necinstite.
Mass-media, în special televiziunea, i-a făcut multă publicitate ca un exemplu
de inteligență românească în acțiune. Ecourile relatărilor încă nu s-au stins
de tot, iar efectele mai îndepărtate sunt mai grave decât se crede, și iată de
ce. Internet-ul este un spațiu (logic) stratificat într-un mod asemănător
spațiului fizic în care ne mișcăm cu toții. Există zone publice, asemenea
străzilor, unde oricine este liber să circule, evident cu respectarea unor
norme de conduită. Există apoi spații private dar cu acces public, asemenea
restaurantelor sau magazinelor, unde accesul vizitatorilor este chiar dorit.
Dar există și spații private cu acces public, cum ar fi casa scărilor dintr-un
bloc de locuințe unde, teoretic, intri numai dacă ai treabă. Mai există și
spații private asemenea locuințelor, unde nu intri decât dacă ești invitat, dar
unde se poate intra și prin efracție atunci când locatarii nu sunt acasă și, în
sfârșit, mai există și instituții cu pază permanentă unde accesul este mai mult
sau mai puțin strict controlat. Performanța tânărului nostru este foarte
departe de ceea ce, din ignoranță, își imaginează mulți. Ea este mult mai
asemănătoare cu cea a unor copii care, atunci când au crescut suficient pentru
a ajunge la înălțimea cutiilor poștale din casa scării, le-au deschis și au
sustras scrisorile pentru colecția lor de timbre, sau din simplă curiozitate. O
cutie poștală nu este un seif. Ceea ce deranjează aici nu este însă isprava
tânărului. El este doar un elev care a ales o cale distructivă de manifestare,
ca efect al propriei lui incapacități de adaptare la exigentele școlii. Oricare
dintre colegii lui ar fi putut realiza același lucru dacă și-ar fi propus. Nici
vorbă despre vre-o inteligență deosebită. Ceea ce deranjează este nivelul de
înțelegere mai mult decât precar al gazetarilor care nu știu să discernă între
inteligență și mitocănie pentru simplul motiv că propriul lor nivel de cultură
generală este sub standardul european. Cu toții pretind a fi intelectuali, unii chiar oameni de cultură. Se poate
vorbi însă despre cultură în lipsa unor noțiuni comune de cultură generală?
Aceasta mi se pare a fi o dilemă majoră. Cu câțiva ani în urmă, a făcut vâlvă
cazul mâncătorilor de lebede din Viena. Similitudinea dintre cele două cazuri
a fost semnalată într-o revistă de specialitate (Computerworld). Din nefericire
însă nu toată lumea a înțeles asemănarea. Teoretic, aflătorii celor două
întâmplări se separă în una dintre cele două categorii extreme posibile:
-
cei ce aprobă inițiativa autorilor, considerându-i inteligenți sau descurcăreți, (cuvânt foarte la modă în România,
din păcate);
-
cei ce-i dezaprobă, considerându-i necivilizați.
Operatorii Internet nu sunt
îngrijorați de performanța mâncătorului nostru de lebede electronice, care
poate fi izolat cu ușurință, ci de
modul anti-educativ în care a fost prezentat de către mass-media. El ar putea
face prozeliți, tocmai datorită publicității ce i se face, și atunci sunt
necesare măsuri de protecție. Cum nimeni nu se va ocupa de un caz izolat, se
vor lua măsuri împotriva întregii comunități, dacă se constată ca ea nu se
poate integra în exigențele lumii civilizate, cu alte cuvinte, se va limita
accesul din România la zonele considerate publice în prezent. Este extrem de
simplu de realizat din punct de vedere tehnic și nu costă nimic. Pentru noi
însă costul ar fi enorm și constă în creșterea distanței sociale, și așa
mari, dintre România și țările avansate.
Lung
drum!
Au apărut
totuși și ceva localități, deși mici și rare. Prima, pe un vârf de munte, a
fost anunțată de zeci de panouri publicitare luminoase, dar n-a fost decât un
pâlc de case în jurul unei benzinării. Acum localitățile sunt în văi. După ce
urcăm pante foarte mari și lungi, în vale se vede o localitate. Șoseaua, deși
foarte bună, este îngustă. Mai devreme am avut senzația că șoferul a greșit
drumul și parcurgem pentru a doua oară același traseu. Altă dată - se vede că
sunt obosit - am confundat reflexia luminilor în geamul autobuzului cu lumini
reale și am apreciat o mică localitate la dimensiuni duble.
Până la
urmă a apărut și o localitate realmente mare: este Kingman. De aici, drumul
nostru se îndreaptă către nord-vest, direct spre Las Vegas. Aștept mereu ca în
fața noastră să apară deșertul Nevada. În locul deșertului apare însă alt
munte, altă vale și o altă localitate.
Este
interesant că s-a scris și vorbit mult despre cucerirea continentului american
de către englezi - filmele western sunt în exclusivitate englezești - dar nu
există aproape nimic remarcabil despre cuceririle spaniole, sau chiar franceze,
deși francezii sunt cunoscuți ca cei mai prolifici în materie de vorbe. Este o
întrebare asupra căreia ar merita cugetat mai mult. Mai există și întrebarea de
ce Statele Unite și Canada au avut o evoluție atât de diferită față de America
Latină, dar aici explicația este mai ușor de găsit: spaniolii au fost și au
rămas pentru mult timp supuși ai regelui Spaniei, în timp ce din Anglia,
majoritatea emigranților au venit ca oameni independenți. La francezi însă mă
surprinde muțenia lor, pentru că ei au știut întotdeauna să-și prezinte
favorabil isprăvile, chiar atunci când erau reprobabile. Între Napoleon și
Hitler, spre exemplu, nu există o deosebire prea mare dar, în timp ce unul este ridicat în slăvi, celălalt este pus la zidul infamiei. Tolstoi
nu se revolta inutil la încercările francezilor de a-l proslăvi pe Napoleon.
Iar pentru a dovedi că distanța dintre sublim și ridicol este chiar mai mică
decât un pas, Chateaubriand, în notele de călătorie din Italia, se întreba cu
mirare și ironie la ce le foloseau romanilor atâtea viaducte și băi publice.
(Ei, francezii, foloseau parfumul mai mult decât baia.) Mă surprinde discreția
lor cu privire la cotropirea Americii.
De data
aceasta localitatea din fața noastră este una destul de mare și bine luminată.
Luminile mai multor clădiri înalte se reflectă în apele unui lac. Nici vorbă de
deșert, și totuși se vede că ne apropiem de țintă. Majoritatea clădirilor sunt
nu frumoase, ci foarte frumoase și splendid luminate. Hilton, Riverside,
Flamingo, sunt hoteluri și cazinouri enorme. Săli de joc imense, reclame cât un
bloc, palmieri. Judecând după cazinouri, se pare că am intrat în statul Nevada.
Las Vegas nu poate fi departe.
Din nou la
drum! Șoseaua urcă o altă pantă, parcă mai mare chiar decât cea pe care a
coborât. Munții ăștia par nesfârșiți.
Până la
urmă am ațipit. Nu știu cât am dormit, dar m-am trezit într-o zonă foarte
luminată. Un hotel foarte mare, luminat de jos și până sus; alături de el, pe
un panou de peste 20 de metri înălțime, sute, poate mii de becuri compun și
recompun o reclamă-luminoasă dinamică. Las Vegas? Nu, cel puțin nu centrul!
Autobuzul se învârte în jurul hotelului, lângă care până la urmă oprește.
Șoferul ne spune însă să nu coborâm. Coboară doar el, lasă niște documente și
revine. Ne continuăm drumul. După puțin timp, oprește lângă ceva ce pare a fi o
stație de autobuz. De data aceasta coboară un grup de călători, probabil
lucrători; cineva trebuie să muncească aici pentru ca turiștii să se plimbe.
Încă nu suntem în orașul propriu zis. Apar și alte hoteluri, unele mai mari,
altele mai mici, dar spațiile dintre ele sunt atât de mari, încât par a fi
construite în câmp, ceea ce mă nedumerește foarte tare.
În sfârșit, am ajuns. Nu mai e
nici un dubiu, acesta este Las Vegas-ul. Știam și eu, ca tot românul, că aici
totul trebuie să fie shocking, mai ales reclamele luminoase. Am avut surpriza
să constat că ele există într-adevăr, dar nu sunt atât de stridente pe cât mi
le imaginam. Nu știu dacă ceea ce se vede este rezultatul unei proiectări
anticipate, sau este efectul întâmplător al aglomerației. Mă gândesc că, în
natură, se întâmplă ceva asemănător: nimeni n-a proiectat-o și totuși este
frumoasă, tocmai din cauza infinitei ei variații. Aici luminile nu sunt foarte
puternice, dar sunt divers colorate și
formidabil de multe, pe întreaga suprafață a pereților și nu numai. Reclame mai
sunt și între clădiri și peste ele. Efectul general nu este strident ci,
dimpotrivă, este armonios. Totul pare să fie de bun gust, deși - sunt convins -
nimeni nu s-au gândit aici la așa ceva. Suntem doar în orașul banilor, nu al
artei. Cu toate acestea, Las Vegas-ul este frumos.
Apropo de
bani, trebuie să găsesc un hotel pe măsura portofelului meu, dacă se poate
destul de aproape de centru. Altfel, ceea ce aș economisi la hotel aș cheltui
pentru transport, plus riscurile. Las Vegas are nu numai renume de oraș al
banilor, dar și pe cel de oraș al delicvenților de tot felul. Din păcate, aici
nu am nici un prieten de găzduirea căruia să pot beneficia. Din același motiv,
șederea mea va fi scurtă, doar cât să-l vizitez și să testez piața obiectelor
de artă.
În
privința hotelului am avut noroc. Șoferul taxiului la care am apelat a fost un
tip cinstit și m-a dus la un hotel ieftin și aproape, nu numai de stația
autobuzului din care tocmai am coborât, dar și în imediata vecinătate a
centrului orașului. Corectitudinea lui are o explicație: a pus-o pe
recepționeră să înregistreze faptul că a adus hotelului un client. Evident,
există un parteneriat între el și patronul hotelului. În ceea ce mă privește,
sunt cât se poate de mulțumit, deși camera nu arată prea bine. Așternuturile
sunt însă curate, are apă caldă, deci tot ce-mi trebuie pentru moment. Mâine va
fi o altă zi, vorba lui Scarlet; mi-a rămas în minte, chiar dacă nu mai sunt în
Atlanta.
El
Cid, hotelul la care am tras, se află chiar mai aproape decât mi-am imaginat.
După ce mi-am notat adresa exactă, telefon, etc., pentru ca să-l pot regăsi
ușor în cazul în care mă rătăcesc, am constatat că la nici 100 de metri se
găsește bulevardul Las Vegas, deci artera principală a orașului, iar la 200 de
metri este centrul, punctul de maximă
atracție: Fremont Street Experience. Aici, de-a lungul străzii Fremont, se
află hotelurile și, mai ales, cazinourile care i-au adus renumele.
Acum este
dimineață și efectul reclamelor luminoase este mai mic, dar el nu lipsește
pentru că strada este acoperită de o boltă semitransparentă astfel că razele
soarelui nu pătrund direct. O lumină difuză face ca lămpile de neon să fie
vizibile chiar în lumina zilei. Ambianța vieții de noapte este astfel
prelungită într-o oarecare măsură, pentru că aici nu există pauze; activitatea
este continuă, deși mai redusă acum. Peisajul este total diferit de orice am
văzut până acum și nu pot spune că există ceva ce ar deranja privirii; sunt
chiar încântat de aproape tot ceea ce văd. Chiar și cele câteva fete ce se
agită în fața cazinourilor pentru reclamă, unele nu tocmai tinere, ar fi
ridicole în altă parte prin îmbrăcămintea și gesturile lor, dar aici privirea
nu numai că le tolerează, dar le acceptă ca făcând parte din peisaj.
La această
oră a dimineții, oamenii sunt de toate categoriile, începând cu cei care,
veniți de aseară, încă nu au aflat, sau nu vor să afle, că între timp s-a făcut
ziuă, și până la cei care, la fel ca mine, abia s-au trezit și vin cu ochi
curioși să vadă minunea. Între ei, vânzătorii de toate felurile, impasibili,
singurii care arată comun, ca în orice oraș. Și tot comune sunt obiectele pe
care le vând, milioane de mărunțișuri, cu deosebirea că pe ele scrie Las Vegas.
Polițiștii sunt dotați cu biciclete, pentru că accesul automobilelor este
interzis aici.
Sălile
de joc, unele dintre ele, sunt foarte mari. Imens este un cuvânt ce cuprinde
prea puțin. Unora nu li se vede celălalt capăt. Iar peste tot oameni care
joacă, chiar și la această oră nepotrivită. Lumina generală este discretă,
pentru că fiecare masă și fiecare automat sunt luminate local. Toate sălile au
același zgomot de fond dat de zumzăitul automatelor. Nu există muzică. Parcă și
mirosul este același, cu tot aerul condiționat. Pardoseala este acoperită cu o
mochetă moale, astfel că zgomotul pașilor este complet amortizat. Practic nu
există nici un motiv să schimbi sala, dar s-ar putea ca aceasta să fie doar
opinia mea de ignorant în materie.
Interesantă
este politica comercială practicată aici. Mâncarea, spre exemplu, este extrem
de ieftină. Chiar în interiorul celor mai mari săli de jocuri, se poate mânca
foarte bine la jumătate de preț decât în cele mai modeste restaurante de
aiurea. Explicația este simplă: aici banii se câștigă din jocuri, nu din
alimentația publică. Organizatorii se străduiesc să păstreze jucătorii activi
la masa de joc, nu să-i trimită acasă. În felul acesta ei aduc mai mulți bani
decât s-ar obține dintr-un preț piperat pentru mâncare. Nu m-ar mira dacă celor
mai pasionați li s-ar oferi mâncare pe gratis. Dar nu numai mâncarea este
ieftină. Aproape totul, inclusiv hotelul, este ieftin tocmai pentru că strategia
generală este atragerea turiștilor în oraș și la mesele de joc. Jocul este
principala sursă de câștig și din această cauză totul i se subordonează.
În ceea ce
mă privește, dacă cineva și-a închipuit că eu mi-am propus vreodată să câștig
la jocuri de noroc, înseamnă că nu mă cunoaște îndeajuns. Englezii spun A bird
in your hand is better than two in the bush. Bruma de bani din buzunarul meu e
mai bună decât un câștig iluzoriu, iar principiul meu este nu risca mai mult
decât ești dispus să pierzi. Cum eu nu-mi pot permite să pierd nimic, nici nu
voi juca nimic. Scopul vizitei mele aici este complet diferit.
Deși
nu lipsesc, jucătorii pasionați nu sunt mulți la această oră. Cu fețele trase
de nesomn, cu privirea ațintită către nicăieri, preocupați doar de propriul lor
gând (dacă au vreunul) și complet absenți la ceea ce se întâmplă în jur, acum,
dimineața, când toată lumea este odihnită și proaspătă, cele câteva păsări de
noapte se remarcă ușor. Majoritatea vizitatorilor sunt însă turiști veniți din curiozitate,
să se distreze. În mod neașteptat, printre jucători sunt foarte multe femei; aș
îndrăzni chiar să afirm că sunt majoritare. Nu-mi este clar ce semnificație
poate să aibă prezența lor masivă aici, și nu știu dacă fenomenul este general,
sau numai în Statele Unite. Pentru unele poate fi viciu, dar asemenea jucătoare
sunt ușor de identificat și nu sunt multe în această categorie. Majoritatea vor
să dea lovitura. Ceea ce nu le-a reușit o viață, speră să li se întâmple
acum. Oricum n-au mare lucru de pierdut deoarece aproape toate sunt trecute de
prima tinerețe. Ar fi interesant un studiu psihologic pe această idee.
Ceea
ce văzusem, a fost centrul vechi al orașului. De la recepționerul hotelului am
aflat că nu există nici o galerie de artă aici. Va trebui deci să merg în
centrul nou, nu numai pentru galerii, dar și pentru ca să-l vizitez. Deoarece
este destul de departe, am decis să iau autobuzul pentru câteva stații. La
început, zona pe care o parcurgem este periferia vechiului oraș. Cel nou începe
mai încolo.
Fiindcă silueta construcțiilor se
vede în zare, am coborât. Deocamdată sunt într-o zonă cu construcții relativ
modeste. Prima reclamă ce se vede poartă un nume din ce în ce mai sugestiv,
pentru că soarele arde din ce în ce mai tare: Sahara. Deși merg de ceva timp,
ea continuă să rămână departe. M-a înșelat dimensiunea ei, ce pare să fie
uriașă. Am coborât se pare mai devreme
decât trebuia, pentru că distanța până la marile hoteluri pe care le văd este
încă mare. Peisajul este înveselit de numeroase bisericuțe, cochet decorate și
cu nume semnificative ca Wedding Chapel,
sau cu mici indicatoare către wedding window. Mi-am adus aminte că Las
Vegas este orașul unde căsătoriile se pot face și desface cu minimum de formalități
în doar câteva minute. Cel puțin locul în care se efectuează este drăguț, chiar
foarte drăguț.
În
sfârșit, am ajuns la Sahara. Reclama este pentru un hotel mare și elegant. Cu
siguranță că în interior domnește obișnuitul aer condiționat american, dar în
exterior, arhitectura sugerează un spațiu arab. Ambianța ar fi reușită dacă
n-ar fi stricat-o cu câteva imitații de cămile de prost gust. Pe măsură ce
înaintez, hotelurile ce se înșiră de-a lungul bulevardului sunt din ce în ce
mai mari și mai noi, chiar dacă de fiecare dată sunt uimit de dimensiunea lor
și tentat să apreciez că acesta este cel mai mare hotel construit vreodată.
Între hoteluri, reclamele de toate dimensiunile nu lasă nici un spațiu
disponibil. Deși suntem în plină zi și soarele strălucește pe cer, cele mai
importante reclame sunt cele luminoase, pentru că, în acest caleidoscop extrem de colorat, numai ceea ce mișcă ar
mai putea atrage atenția, iar mișcarea se realizează electronic. Pe panouri imense
se desenează permanent imagini, uneori
abstracte, dar de obicei cu figuri, mai ales actrițe, care ne asigură că
cel mai cuceritor rimel este hau-hau, în timp ce rujul de buze bau-bau este
de-a dreptul mortal.
Nu există
două hoteluri identice, iar cele mai mari încearcă să imite un spațiu specific
numelui pe care-l poartă: Monte Carlo, Veneția, Deșert etc. Unele sunt foarte
frumoase. Atunci când spun hotel, spun implicit cazinou, pentru că parterul
tuturor hotelurilor este ocupat aproape în întregime de cazinou. Circus, pe
lângă hotel, cazinou și circ, este locul de muncă al celebrului iluzionist
David Coperfield.
Poate că
cea mai impunătoare construcție, nu numai prin dimensiune, dar și prin poziție
și arhitectură, este Caesars Palace. Puțin retras față de bulevard, hotelul
are în față o grădină cu alei demne de
plimbările unui împărat roman. De o parte și de cealaltă a grădinii, la circa
100 metri unul de celălalt, două brațe permit accesul pietonilor în hotel. Cel
din stânga este o bandă rulantă acoperită. Cel din dreapta are alături de banda
rulantă un șir de magazine elegante. Traversându-le ajungi tot în hotel, sau
mai exact în cazinoul hotelului. Din afară nu pare, dar abia în interior, după
ce constați că timpul a trecut fără să-ți dai seama, realizezi dimensiunea lor.
Este ceea ce americanii numesc un mall. Acoperișul spațiului dintre magazine
este zugrăvit asemenea boltei cerești, astfel încât lasă impresia unei plimbări
pe stradă la vreme de seară. Temperatura chiar seamănă, datorită aerului
condiționat. Atmosfera Imperiului Roman este sugerată prin statui în stil
antic, fântâni arteziene, căderi de apă, etc. O mică piațetă imită un forum
roman nu numai prin fântâna cu statui din centru, dar și prin clădirile
laterale decorate tot cu statui. Deosebirea față de Roma se află în interiorul
clădirilor, unde magazine ca Geani Versaci, Gucci, Nike și altele erau
necunoscute romanilor. În altă parte, deși în dezacord de timp și spațiu, un
cal troian de peste 20 de metri înălțime adăpostește o parte a unui magazin de
jucării pe trei nivele. O claviatură de pian se află chiar în drum și este
destul de mare pentru ca trecătorii să pășească pe ea. La apăsare, fiecare
clapă emite sunetul corespunzător notei. Bineînțeles că nu șomează, pentru că
accesul copiilor, ca și al adulților, la jucării este încurajat.
După două
ore de mers prin clădire, mă găsesc în fața unui panou cu o schiță a clădirii,
din care constat că nu am parcurs nici un sfert din imperiul cezarilor. În
final se ajunge la parterul clădirii principale, deci a cazinoului. Sunt mai
multe săli, fiecare foarte mare. Parcurgerea atâtor săli de joc a început deja
să semene cu drumul prin deșert; deși populat, este la fel de monoton datorită
repetiției. O sală mai deosebită este destinată pariurilor. Pe zeci de ecrane
mari și mici se transmit tot felul de întreceri, de la curse hipice, până la
întreceri de ogari și meciuri de box. În fața jucătorilor se află televizoare
prin intermediul cărora presupun că se poate paria. Tot aici se poate și mânca.
Am vrut să ies pe cealaltă ramură dar, până la urmă, inevitabilul s-a produs:
m-am rătăcit. Prin labirintul de săli de aici nici nu era greu. Ca de obicei,
tot răul e spre bine. Căutând drumul bun, am nimerit la piscina hotelului.
Doamne, ce piscină! Cezar ar fi fost gelos. La intrare am primit un braț de
prosoape, deși eu eram îmbrăcat de stradă și în mod evident nimic din ținuta
mea nu arăta nici cea mai slabă intenție că aș vrea să fac baie. Am dat totuși
ocolul piscinei plimbându-mă printre bazine și nenumăratele statui și arbuști,
cu prosoapele pe mână și nu pe umăr, deci nu tocmai ca un cezar. În final am
nimerit și ieșirea. Eram epuizat.
New York,
New York este aici tot un hotel ce imită arhitectura Marelui Măr, așa cum îl
alintă newyorkezii. Alături, un conglomerat de turnulețe sugerează un castel
din povești iar, vis-à-vis, MGM pare să aibă cea mai mare sală de
jocuri. De fapt sunt mai multe săli, pentru că au arhitecturi diferite, dar
sunt sub același acoperiș, dacă pot numi acoperiș muntele de clădire de
deasupra. Monte Carlo este de asemeni un gigant, dar nu mi s-a părut deosebit.
Ca
dimensiune unele hoteluri rivalizează Casa Poporului; deosebirea este că
hotelurile de aici produc bani.
Se pare că
noul Las Vegas a concentrat toate capacitățile arhitecturii mondiale. Există și
un hotel chinezesc, bineînțeles foarte mare. Risipa de imaginație și fantezie
este incredibilă, ca să nu mai vorbesc de banii investiți. Și totul pentru că
aici jocurile de noroc sunt permise. Lipsit fiind de alte resurse, guvernul
statului Nevada a creat aceste facilități, astfel că, în sud, Las Vegas a
devenit locul de distracție pentru cei din aglomerația Los Angeles, în timp ce,
în nord, Rino și Lake Tahoe fac același lucru pentru San Francisco. Dacă nu ar
fi existat interdicția, Nevada nu ar fi prezentat nici un interes. Asta a fost
cândva, iar procesul a fost declanșat de vechiul Las Vegas, a cărui dezvoltare
a început în anul 1931, odată cu legalizarea jocurilor.
Inițial,
aici era doar un orășel populat de lucrătorii de la construcțiile
hidroenergetice din apropiere, deci un fel de Bicaz american pe lângă lacul
Mead, cel mai mare lac artificial american. Legalizarea jocurilor a avut drept
scop inițial stăvilirea corupției. Ulterior, el s-a dezvoltat tocmai pe seama
jocurilor și apoi ca un oraș al distracțiilor în general, unde reclamele
atrăgeau spectatorii și marile vedete mondiale din toate colțurile lumii.
Apropierea surselor energetice le-a dat ideea iluminatului feeric. Astăzi,
vechiul centru este pe cale de a deveni o amintire; noul Las Vegas este un oraș
turistic cu o afluență incredibilă. Las Vegas are deja un renume și este o
atracție prin sine. Succesul a atras investițiile de azi și fac din el un oraș
în plină dezvoltare. Șantierele de construcții sunt încă în floare și nu sunt
deloc semne că s-ar opri în curând.
Afluența
turiștilor pe străzi și în hoteluri este impresionantă la orice oră din zi sau
noapte, iar pe fețele lor se citește clar că nu sunt jucători, ci simpli
turiști. Ei își vor încerca norocul la slot machine și blackjack, dar nu
din pasiune și nu în exces, ci doar ca distracție și cu măsură. Indiferent de
motivația turiștilor, Las Vegas este azi o imensă investiție, un spațiu al
afacerilor de mari dimensiuni.
Seara,
am revenit în centrul vechi pentru atmosfera de oraș al pierzaniei ce a făcut
din Las Vegas un loc celebru. Ceea ce am văzut a întrecut orice imaginație, dar
nu din direcția din care mă așteptam. Bolta care acoperă strada este capitonată
cu becuri a căror culoare și intensitate poate fi reglată. Comanda este
programată electronic, iar rezultatul este un spectacol de lumini și sunet de
un efect greu de descris. Ca spectator, te afli în mijlocul lui. Luminile te
înconjoară, iar sunetul este peste tot, puternic și cuprinzător, astfel încât întreaga
ființă participă, ca să nu spun că vibrează, cu sau fără voie. Spectacolele,
pentru că sunt mai multe, durează între cinci și zece minute și încep
întotdeauna la fix, din oră în oră, după apusul soarelui. Primul este o suită
de video-clipuri ce începe cu Vivat Las Vegas al lui Elvis Priesley, aici un
adevărat imn local. Un alt spectacol este un filmuleț ce sugerează evoluția
vieții pe pământ, evoluție ce, după un intermezzo războinic cu tancuri,
avioane, rachete etc., culminează cu triumful muzicii. Altele sunt fie simple
jocuri de lumini, fie imagini create electronic sugerând scene reale, dar toate
nu scapă ocazia de a produce emoții. Reușita e deplină și atât de puternică
încât organizatorii s-au văzut obligați să anunțe că persoanele cu probleme
cardiace sunt insistent rugate să părăsească spațiul. Nu este vorba de o
reclamă, pentru că spectacolele sunt gratuite. Toate imaginile pleacă dintr-un
capăt al străzii și dispar la celălalt capăt, după ce trec pe deasupra noastră,
a spectatorilor, astfel încât participarea este teribilă.
După
cafeaua băută în așteptarea spectacolului, e musai să bei și o cola la sfârșit,
dacă nu chiar o bere. De data aceasta prețurile sunt diferite. Unele lucruri se
speculează. Spre exemplu un film pentru aparatul de fotografiat m-a costat aici
8 dolari și 53 de cenți. Asta fiindcă nu doream să pierd momentul, iar filmul
din aparat se terminase. În timpul zilei, două sute de metri mai jos, același
film m-ar fi costat sub 4 dolari.
În pauze
am încercat să apreciez cam câte becuri se află acolo. Am calculat că numai
bolta are câteva sute de mii, aproape un milion, fără a mai vorbi despre cele
ce tapițează pereții clădirilor. Deși recunosc aici o deformație profesională,
nu mă pot abține să nu remarc că toate becurile funcționau. Am căutat insistent
măcar unul ars, care să-mi dea satisfacția că ceva nu merge, dar am rămas
dezamăgit. Toate funcționează.
A doua zi
mi-am reluat periplul printre hotelurile de pe Strip, un alt nume pentru
bulevardul Las Vegas, principala și practic unica stradă importantă din centrul
nou. Celelalte două sau trei străzi laterale sunt nesemnificative. Deși
imaginile sunt altele, fiecare hotel este mai copleșitor decât celelalte deja
văzute, toate oferă în esență același lucru. O persoană mai comodă nu ar avea
nevoie să părăsească hotelul în care stă, pentru că în interior se găsește tot
ce-i trebuie. Dar pentru asta trebuie să vină în Las Vegas, și nimeni nu vine
aici pentru ca să stea într-un singur hotel. Las Vegas-ul este pe stradă și farmecul
lui constă nu numai în hoteluri, ci și în atmosfera la care contribuie însăși
prezența turiștilor, deci a fiecăruia. Orice turist este un actor și un
spectator în același timp. Las Vegas este mult mai mult decât un oraș, este un
spectacol. Un spectacol continuu, 24 de ore pe zi, seara fiind totuși momentul
de vârf, în special în Fremont Street, din orașul vechi, cu explozia lui de
sunet și lumină.
Pe mine
însă mă preocupă arta și de aceea, nu numai că o caut peste tot dar, din când
în când, revin cu gândul la ea. Lipsa galeriilor de artă de aici îmi ridică mai
multe întrebări privind viitorul picturii. În Las Vegas există multă artă,
enorm de multă, pentru că aproape totul atinge arta, chiar dacă numai
tangențial și doar în forme decorative. Ceea ce este mai important este faptul
că, la realizarea ei, au participat artiști. Capăt deci un răspuns pe care nu
sunt sigur că mi-l doresc. Artiștii profesioniști sunt acaparați de acest gen
de artă, pentru că de aici se obțin banii. Un tablou este unicat și îl cumpără
un particular la un preț relativ mic, în timp ce arta decorativă este plătită
de investitori ce pun în joc milioane de dolari. Arta abstractă se dovedește
deci a fi utilă ca artă decorativă. În ceea ce privește pictura abstractă, ea
poate fi considerată ca o schiță pe care autorul o propune investitorului. Ea
încă nu este artă pentru că nu transmite sentimente, nu pleacă de la un
sentiment și nu produce vibrații în sufletul privitorului. Da, această remarcă
asupra utilității artei abstracte răspunde la multe întrebări. Dar cum rămâne
cu pictura? Este sortită derizoriului? Probabil că nu, dar mai sunt și alte
întrebări.
Adios Las Vegas.
Deșertul
Nevada nu are dune pentru că nu are nisip. Este o zonă de munte, pietroasă în
care nu prea plouă și de aceea este foarte uscată, aproape lipsită de
vegetație. Eu mă așteptam la un teren plat, dar m-am înșelat. Las Vegas este
situat într-o vale mărginită de doi munți, la ceva mai mult de 700 metri
altitudine (valea), deci puțin mai sus decât Brașovul. (Mai sunt și alte
deosebiri între Las Vegas și Brașov, cum ar fi aceea că localnicii din Las
Vegas, cam aceeași ca număr, lucrează în comerț, în timp ce brașovenii mai mult
nu lucrează.) Acum îmi explic de ce la venire am mers printre munți până
aproape de sosire. Acum mergem spre sud, pentru că am părăsit Las Vegas cu
direcția Los Angeles. O vale fără apă.
Orașul
nu se termină brusc, dar nici nu are o periferie, așa cum suntem obișnuiți. El
este încă în dezvoltare astfel că, din loc în loc, apar noi hoteluri abia
construite sau încă în construcție, unele în stadiul de fundație. Aici, un
lucru este mai limpede ca oriunde: nu e loc pentru cei mici. Numai o investiție
foarte mare ar avea ceva șanse, dar nici ele nu pot fi sigure. Încet-încet,
însă clădirile sunt tot mai rare iar șoseaua rămâne singură să înfrunte
deșertul, tot mai inospitalier și rece la figurat, în ciuda căldurii la
propriu.
Las
Vegas-ul și pictura nu au nimic în comun. Frumos, impresionant, colosal,
formidabil, dar nici o galerie de artă în sensul clasic al cuvântului. Constat
că americanii sunt extrem de specializați. Dacă în Santa Fe, pe o stradă
întreagă nu se găsea nimic altceva decât artă, în Las Vegas nu se găsește nimic
altceva decât cazinouri și strictul necesar legat de ele. Nici măcar kitsch-uri
cum se pot vedea la noi pe litoral și în mai toate zonele frecventate de
turiști. Arta se limitează la brelocuri și alte suveniruri de doi bani, pe care
e musai să scrie Las Vegas. De mai mult timp mă frământă un gând căruia refuz
să-i dau curs, de frică să nu cad într-o capcană clasică. S-a mai spus despre
multe domenii în momentele lor de criză aparentă că sunt pe cale de dispariție,
ceea ce nu s-a întâmplat și nu sunt semne că se va întâmpla vreodată. E
suficient să amintesc cărțile, a căror sfârșit s-a prognozat de mai multe ori
spre ridicolul prognozatorilor, și asta nu numai după apariția televizorului.
Afirmația unui oarecare (pentru mine) Barnaby Rich, actuală azi mai mult ca
atunci, este amuzantă și surprinde pentru că a fost făcută în anul 1613. El
spunea cu mai bine de trei secole în urmă, la puțin timp după apariția
tiparului, că una dintre maladiile acestui veac este mulțimea de cărți: lumea
este atât de supra-împovărată cu ele, încât nu este în stare să digere
abundența de materie inutilă care
Ce să mai spunem astăzi? Și totuși
interesul pentru cărți n-a dispărut. Dar ce se va întâmpla cu pictura? Ea a
cunoscut deja câteva transformări profunde din cauza tehnologiei. Muzica, nici
ea n-a dispărut, dar nu mai este aceeași. Chiar și vechile instrumente mai pot
fi auzite, dar mai mult ca o curiozitate.
La
început, profesiunea de pictor începea cu știința fabricării vopselelor;
astăzi, vopselele se cumpără din comerț într-o varietate nesfârșită de nuanțe.
Dar primul șoc serios l-a furnizat inventarea fotografiei. Interesant că
fotografia nu a dăunat picturii ba, dimpotrivă, a întărit-o pentru că a
scutit-o de funcția de reproducere fidelă a obiectelor. Ceea ce părea o
pierdere s-a transformat într-un câștig, pentru că pictorii au fost obligați să
caute și să găsească noi valențe pentru pictură. Astăzi, reprezentarea exactă a
unui obiect nu mai atrage pe nimeni. Orice fotografie poate face acest lucru
chiar mai bine. Pictura trebuie să spună mai mult, și un tablou bun este cel
care reușește să facă așa ceva. Mai nou, tehnologia electronică modernă oferă
posibilități din ce în ce mai eficiente de construire a imaginilor din ce în ce
mai frumoase, de multe ori și foarte intens colorate, uneori chiar violente.
Ochiul nostru se obișnuiește cu asemenea imagini și prea puțini mai sunt cei
care au timpul necesar și sensibilitatea să-și odihnească privirea pe o pânză
pictată clasic. Efectul este diminuarea cererii de pictură, ceea ce duce la
diminuarea interesului pentru profesiunea de pictor, cu o consecință gravă:
stagnare și regres, pentru că progresul nu există decât acolo unde există
preocupare, interes și pasiune. Artiștii profesioniști se îndreaptă către
domeniile solicitate și plătite de
către societate, pentru că, înainte de a fi artiști, sunt oameni care trebuie
să trăiască, ori a fi artist profesionist înseamnă prin definiție că îți
câștigi existența din artă. În lipsa profesioniștilor, pictura rămâne deci pe
mâna amatorilor, adică a celor care au alte surse de existență, dar pictează
din pasiune. Rezultatul muncii lor poate varia între kitsch și capodoperă. Cei
capabili să remarce capodopera sunt însă din ce în ce mai puțini.
Aproape
toți marii artiști au fost recrutați dintre amatori, poate pentru că, în cazul
lor, pasiunea era sigur autentică; ei nu au ajuns pictori deoarece într-acolo
i-au îndrumat părinții, sau pentru că nu au fost în stare să abordeze o
profesiune mai profitabilă.
Întrebarea
privitoare la viitorul picturii, acum după ce a parcurs o lungă istorie și,
între timp, a devenit o profesiune, este pentru mine încă fără răspuns. Că
lumea nu evoluează după o traiectorie prestabilită sau măcar intuită, asta o
știu bine din alte domenii. Progresul vine întotdeauna din descoperirea sau
inventarea unui ceva la care nimeni nu se gândise până atunci. Poate că
progresul în artele vizuale rezidă, printre altele, tocmai în construirea
electronică a imaginilor care - recunosc -
surclasează pictura prin posibilitățile fascinate pe care le oferă, și
atunci pictura în ulei urmează să dispară, sau poate că pictorii vor inventa un
alt curent, o nouă viziune, care va declanșa un nou început. Deocamdată eu merg
la Los Angeles.
În
muzică, situația este mult diferită față de pictură, pentru că muzica dispune
deja de o bază aproape științifică. Și totuși, chiar și în muzică,
profesioniștii nu mai sunt capabili să compună. Muzica cultă, acceptată de
urechile noastre, este doar muzica veche. Noutățile vin aproape în
exclusivitate din muzica ușoară, deci de la muzicieni amatori. E limpede că
aceasta este o apreciere personală. Ea aparține unuia, adică mie, care nu cântă
și nu compune, dar ascultă mai multă muzică cultă decât ușoară câteva ore bune
în fiecare zi. Este fondul muzical atât pentru lucru, cât și pentru odihnă. Am
deci dreptul la o opinie, opinia unui consumator.
Munții nu
renunță ușor la chinga în care ne-au prins; ieșirea din vale nu este deloc
lină, ba dimpotrivă, extrem de spectaculoasă. Poate că termenul de vale nu este
tocmai potrivit, mai ales că prin mijlocul ei nu curge nici o apă care ar
trebui să se verse undeva. Șoseaua străbate o zonă muntoasă, iar ideea de vale
o dă faptul că în dreapta și stânga noastră se află munți mai înalți decât cei pe care ne aflăm într-un anumit moment.
O fabrică
de ciment, asemănătoare cu cea pe care am văzut-o la Albuquerque, nu scoate
nici un fir de praf deși aici, în deșert, praful n-ar deranja pe nimeni. Legea
rămâne însă lege, și poluarea nu este permisă nicăieri în Statele Unite.
Soarele
tocmai apune. Expresia disc de foc este cum nu se poate mai potrivită acum.
Arată ca focul din interiorul unui mare cuptor industrial înconjurat de o
aureolă de culoare roz, din ce în ce mai estompată către margini. În final,
încă o pantă, după care o coborâre impresionantă ne scoate la șes. Dar ce
coborâre!
Este un flux
continuu de mașini atât spre cât și dinspre Los Angeles, iar cu cât ne apropiem
de țintă, aglomerația este tot mai mare, în ciuda numărului mai mare de benzi
de circulație ce ajunge la cinci, iar în apropierea intersecțiilor chiar la
șapte pentru un singur sens de circulație. Apar imediat și construcțiile, din
ce în ce mai dese și mai elegante. Aglomerația Los Angeles începe cu mai mult
de 70 kilometri înainte.
Cine a
spus că sudul Californiei este o zonă binecuvântată de Dumnezeu pentru clima
ei, are doar pe jumătate dreptate, și anume ideea că pe Dumnezeu e bine să nu-l
eliminăm complet din gândurile noastre. Cât despre cealaltă jumătate, ea
aparține oamenilor, pentru că ei au adus apa din munți, cu care se întreține
vegetația din localități. Fără apă, California ar fi fost un deșert oarecare.
Și tot oamenii montează instalații de aer condiționat fără de care n-ar mai
lăuda nimeni clima de aici. Într-adevăr, cu un microclimat corespunzător, e
chiar distractiv să scoți degetul afară și să spui: e foarte cald afară azi!
Dacă aș face o cură de Californie pe an, chiar și reumatismul meu brașovean ar
fi pus la grea încercare.
În stația
finală de Greyhound din Los Angeles am ajuns destul de târziu. Cunoșteam stația
și vecinătatea ei din excursia de data trecută. Ceea ce nu știam era la ce
hotel voi locui, cel puțin pentru început. Am avut norocul să nimeresc un
taximetrist amabil, care s-a străduit,
chiar cu oarecare efort, să-mi găsească ceva potrivit pentru punga și interesele
mele. Amabilitatea lui a crescut când a aflat că sunt din România, el fiind din
India. Orchid Hotel, hotelul pe care l-a găsit, este chiar peste așteptările
mele: ieftin, surprinzător de central, aproape alături de centrul financiar.
Are și un nume frumos (orhidee) și se află pe strada corespunzătoare: South
Flower Street.
Hotelul
la care am tras în Los Angeles aparține unor chinezi și, în consecință, întreg personalul este format din chinezi,
cu excepția unui recepționer. Acesta este un american blond, de aproximativ 40
de ani, cu o îndelungată practică în conversația cu străinii, pentru că
patronii și colegii săi sunt cu toții chinezi, iar engleza lor este destul de
aproximativă. Este deosebit de amabil și are o deosebită răbdare, chiar
plăcere, în a se face înțeles. Vorbește rar, extrem de clar, se ajută de hârtie
și creion dacă e cazul și nu te lasă până când el însuși nu se asigură că tu ai
înțeles totul perfect. Mie mi-a fost de folos pentru informațiile utile ce mi
le-a dat cu privire la mijloacelor de transport în comun. Cunosc de data
trecută centrul, când mersesem pe jos până în Beverly Hills ceea ce este imens,
și mai cunosc zona de sud, între Orange și Long Beach, pe unde mergeam cu
mașina prietenului meu. Acum doresc să ajung odihnit în Santa Monica pentru ca
să vizitez în detaliu zona din vecinătatea oceanului. Orașul este întins,
distanțele sunt foarte mari, așa că mersul pe jos, cu tot antrenamentul meu,
trebuie bine administrat.
Grație
recepționerului meu, am economisit deja mult timp și energie; după nici zece
minute, mă aflu în autobuzul ce mă va duce direct la Santa Monica. Sunt doar
câțiva pasageri și merge repede. Până să mă acomodez a și traversat
downtown-ul. Ce-i drept, asta nici nu era prea greu pentru că acesta nu este
prea întins. Până la ocean însă drumul e lung, dar cel puțin voi ajunge acolo
odihnit. Destul de repede mașina se angajează pe Sunset Blvd. Mă uit pe hartă
și remarc încă odată cât de haotic este Los Angeles față de New York, spre
exemplu, cu străzile lui paralele și perpendiculare. Aici, dezvoltarea a fost
din aproape în aproape, la întâmplare. Bulevardul Sunset pare să fie unul
dintre cele mai vechi pentru că, în ciuda lungimii lui - ajunge la ocean - are
un parcurs destul de sinuos. Din el se desprinde bulevardul Santa Monica, mult
mai drept și, evident, mai nou. Deocamdată, casele care-l străjuiesc, mai mult
îl delimitează decât ăl străjuiesc, pentru că sunt foarte modeste. Dugheană
este cuvântul potrivit pentru oricare din clădirile de aici. Au un singur etaj,
rareori două, și nu se deosebesc cu nimic de orășelele provinciale românești de
dinainte de război. Se vede limpede ideea în care au fost construite: un mic
magazin la parter și locuința negustorului la etaj. Vitrinele au maximum trei
metri, cele mai multe doi metri, sau chiar mai puțin. China Town, din apropiere
nu schimbă arhitectura cartierului, ci doar structura etnică a pasagerilor
autobuzului care, între timp, s-a aglomerat destul de mult; mulți asiatici ce
se duc la lucru, marea majoritate în comerț. În mod evident, numai cei mai
săraci dintre localnici folosesc autobuzul. În față însă se zărește
binecunoscutul și telegenicul deal pe care scrie Hollywood. Multă vreme am
confundat holly, care înseamnă stejar verde, cu holy, care înseamnă sfânt,
și mă întrebam ce poate fi sfânt aici, unde aproape nimic nu e sfânt.
Iată și o
veste bună: am părăsit bulevardul Sunset și ne-am angajat pe Santa Monica Blvd.
Păstrăm însă direcția inițială, adică sunset (asfințit). Din nefericire,
peisajul nu s-a schimbat radical, așa cum m-aș fi așteptat. Bulevardul Santa
Monica este unul dintre cele mai renumite, nu-i așa? Mă așteptam la construcții
impunătoare, feeric luminate, chiar dacă acum e dimineață și soarele ar face
inutilă lumina artificială, dar s-ar observa măcar instalațiile. Bulevardul
este mărginit însă de aceleași case modeste, la care eu mă uit totuși cu
atenție în căutarea a tot ceea ce ar avea vre-o legătură cu pictura. Casele
sunt ceva mai americanizate; nu mai au nici măcar etaj, doar parter, e drept că
ceva mai mare. Vitrinele sunt cert mai
mari. Nu există însă nici o ordine în arhitectura lor, multe spații nefolosite,
dezordine, astfel că aspectul final este chiar mai dezagreabil. Dealul cu Hollywood este acum pe partea
dreaptă. La un moment dat, pe partea stângă o deschidere frumoasă indică
accesul într-un cartier elegant. Tot pe stânga se ghicesc ici colo construcții,
sau străzi ce conduc către construcții implicate în cinematografie. Încet,
încet, peisajul se îmbunătățește, dar nu în mod semnificativ. Deși am acum suficient
de multă experiență pentru ca să mă fi obișnuit deja cu stilul american de
arhitectură totuși, ca european, am dezavantajul că asociez orașul modern cu
clădirile înalte, ceea ce aici nu se întâmplă. Chiar și acum, apar din ce în ce
mai des clădiri ce dovedesc prosperitatea proprietarului dar, din cauza
înălțimii modeste, cad în derizoriu. Unele magazine se ocupă cu vânzări de
automobile, piese de schimb, ateliere de reparații, etc., ceea ce le dă un
aspect și mai puțin elegant.
Dealul cu
Hollywood a rămas de mult în urmă. Drumul este mult mai lung decât mă așteptam,
chiar cu autobuzul care merge repede pe un bulevard cu patru benzi de
circulație, la o oră când strada nu este deloc aglomerată. Cei care trebuiau să
meargă la serviciu au făcut-o demult, iar cei fără asemenea obligații încă nu
au plecat de acasă. Autobuzul s-a mai eliberat un pic, iar structura socială
s-a schimbat. Ca în multe locuri din orașele USA, te poți aștepta și aici să
vezi tot felul de ciudați. De data aceasta, o pereche întrece orice
(ne)așteptări. Ea, deși grasă, este îmbrăcată în alb și are zeci de podoabe
de cele mai intense și nepotrivite culori posibile. Pantalonii, din tricot
foarte strânși pe corp, scot în evidență un fund ca un balon gata să plesnească
și două picioare capabile să provoace voma. Părul este de asemenea colorat ca
un curcubeu. El este mai greu de descris, pentru că ceea ce poartă pe el nu se
pot numi haine. Sunt mai curând ceva împrumutat dintr-un film
științifico-fantastic pentru copii. Oricum este ceva de asemenea foarte
colorat. Amândoi se străduiesc să pară dezinvolți; el este de-a dreptul
mitocan. Sigur nu sunt întregi la minte. După mai multe căutări, pentru că
autobuzul este destul de liber acum, s-au așezat chiar în spatele meu. Vorbesc
rusește. Mică-i lumea!
Între timp
peisajul s-a schimbat. După ce am străbătut o zonă mai elegantă, am reintrat
într-o zonă modestă, dar oricum mai elevată decât prima. Într-o stație
oarecare, șoferul autobuzului, mai exact o șoferiță, și-a luat poșeta și a
plecat, fără să oprească măcar motorul; în locul ei, a urcat un alt șofer.
Totul în câteva secunde. N-au schimbat nici un cuvânt între ei, cu excepția
salutului obișnuit. Autobuzul merge mai departe. Asta contează.
Stațiile
de autobuz sunt marcate cu M. Deși M vine de la Metrou, el nu înseamnă aici
metrou în sensul românesc, ci este prescurtarea de la metropolitan și vrea să
spună că societatea în cauză se ocupă de transportul în comun prin metropolă.
În
sfârșit, am intrat într-o zonă elegantă. Nu pentru că ar fi crescut înălțimea
clădirilor dar, în locul dughenelor, a apărut vegetația ce ține la distanță
unele de celelalte vile elegante. Este cartierul Beverly Hills. Străzi
frumoase, ca niște alei, se desprind din bulevard și pătrund în dreapta noastră
într-un cartier liniștit, aerisit, fără circulație intensă, cu mașini elegante
la poartă, deși pe cele mai elegante le ghicești în garaje. O pajiște largă
separă primele case de traficul bulevardului. Întregul cartier arată ca un parc
cu case. Pe partea stângă, câteva clădiri înalte sunt sedii de bănci și alte
instituții.
După
Beverly Hills, eleganța dispare, intrăm în stilul american clasic, dar de nivel
incomparabil mai ridicat față de prima parte a bulevardului, care de fapt nici
nu era american, ci doar perimat. La distanțe mai mici sau mai mari de
bulevard, se zăresc clădiri mai importante. Pe un mic deal din dreapta se vede
Mormon Temple. Câteva clădiri elegante, atât pe dreapta cât și pe stânga,
aparțin Centrului Medical de Cercetare a Cancerului John Wayne. Binecunoscutul
actor a făcut o donație în acest sens, înainte ca el însuși să fi murit de
cancer. Toate clădirile sunt noi.
In
sfârșit, iată și oceanul! Am ajuns, după un drum de o oră și jumătate.
La
Santa Monica este frumos. Un mal înalt și abrupt separă plaja largă de oraș. Pe mal, o fâșie verde,
excepțional îngrijită, este din păcate populată cu indivizi dubioși ce-și fac
aici adăpost, în lipsa unei locuințe. Dincolo de stradă, blocuri. Frumoase,
elegante, cu apartamente probabil confortabile, sunt totuși doar blocuri. Se
vede că aici spațiul este scump și fiecare metru este valorificat la maximum.
Nu departe de litoral există o stradă destul de lată, fără circulație auto,
intens luminată - între timp s-a întunecat - și mărginită de magazine de tot
felul, cofetării, restaurante etc. Pe scurt, o zonă comercială, un paradis al
pietonilor. Acesta este cel mai fotografiat loc cu eticheta Santa Monica. De aici s-au colectat cele mai multe dintre
imaginile ce au construit în mintea noastră conceptul Santa Monica. Din păcate
fără galerii de artă.
La
întoarcere, autobuzul este aglomerat încă de la plecare. Majoritatea sunt
lucrători din comerț care tocmai au ieșit de la lucru. Mulți negri și asiatici.
Autobuzul este mijlocul de transport al celor mai săraci. Figurile lor sunt
destul de obosite. Dacă n-ar fi diferențele de rasă, aș crede că sunt acasă, în
România. De data aceasta bulevardul Santa Monica este aglomerat, chiar foarte
aglomerat. Autobuzul merge încet. În plus, s-a nimerit să fie și un vehicul
obosit, cu amortizoarele deteriorate care evidențiază denivelările din asfalt.
Incredibil pentru starea generală excelentă a drumurilor din USA, dar cât se
poate de adevărat; pe bulevardul Santa Monica asfaltul este deteriorat. Două
mituri s-au spulberat într-o singură zi:
Iată o
scenă amuzantă și, în același timp, interesantă. O chinezoaică, cu puțin
înainte de a coborî, mi-a cedat mie locul, deși nu eram în imediata ei
vecinătate. Mai aproape de ea se aflau alte persoane, chiar câteva femei, una
dintre ele chinezoaică ea însăși și mai în vârstă decât mine. Oferta ei,
însoțită de un zâmbet, putea fi interpretată greșit, dacă n-aș fi avut
explicația. Se întâmplase ca la urcarea în autobuz să fie alături de mine iar
eu, bineînțeles, i-am acordat prioritate. Gestul meu se vede că este atât de
rar pe aici, încât, deși îl cunoștea teoretic, se pare că nu i se mai
întâmplase până atunci. Cavalerismul meu demodat (pentru ei) a făcut-o fericită
pentru câteva secunde. Iată cum poți face o faptă bună fără prea mare efort.
Cu timpul,
autobuzul aproape s-a golit. A urcat în schimb, printre alții, o tipă ce nu
pare asiatică, dar are două fetițe cu asemenea figuri. Ceea ce atrage atenția
la ea este dotarea tehnică: căruciorul pentru fetița cea mică, pe care o
poartă în brațe acum într-un ham, un rucsac pe spate, o sacoșă mare și poșeta
în mănă. E o combinație de excursionist și Moș Crăciun. Fetița cea mare nu este
nici ea prea mare, trebuie s-o țină permanent de mână, iar treptele autobuzului
le-a parcurs mai mult zburând, atârnată de mâna mamei.
Ținta
zilei de azi este vizitarea unor galerii de artă ale căror adrese le-am cules
de pe Internet încă de acasă. Cu una dintre ele am avut chiar un schimb de
mesaje, în ideea organizării unei expoziții. Ieri am intrat în pielea unui
turist, cu dorința de a vedea ce i se oferă acestuia în materie de artă, atunci
când merge la întâmplare. Eu n-am mers chiar la întâmplare pentru că, pe de o
parte, am dorit eu însumi să vizitez aceste locuri și, pe de altă parte, doar
am simulat ceea ce face un turist obișnuit, dar cu ochii eram în
căutarea galeriilor de artă. Dacă prima parte poate fi interpretată ca o
activitate din agenda mea de lucru pe care pot s-o bifez ca executată, în
sensul că am văzut ceea ce îmi propusesem, indiferent dacă mi-a plăcut sau nu,
în schimb partea a doua a fost un eșec total, pentru că nu am găsit nici o
galerie de artă sau magazin care să vândă tablouri, indiferent de ce calitate.
Singurele legături cu arta au fost câteva firme cu nume ca arta meseriașilor
tapițeri, cu variațiuni: sticlari, blănari, oțelari, sau de oricare alte
feluri cu excepția celor cu adevărat artistice.
Cum am
spus, astăzi merg la adrese fixe. În mod curios, toate galeriile vizate sunt
situate pe arie restrânsă, ceea ce este în avantajul meu, și anume în apropiere
de Santa Monica, puțin mai la stânga venind dinspre centru către ocean. În
aceeași zonă se găsesc și cele mai mari case de filme: Metro Golden Mayer, 20th
Century Fox, etc. Drumul până acolo este același de ieri: cu autobuzul pe
bulevardele Sunset și Santa Monica.
Drumul cu
autobuzul îmi oferă un nou prilej să remarc structura orașului, specifică de
altfel multor metropole: în centru se află așa numitul downtown, format din
clădiri înalte (spațiul e scump aici) ce adăpostesc cu precădere bănci,
societăți de asigurări și mari companii internaționale. Este centrul financiar.
Parterul zgârie-norilor este, de cele mai multe ori, un hol mare cu lifturi.
Dacă ai treabă cu cineva, trebuie să știi
dinainte adresa exactă: etaj, apartament. O clădire poate avea sute de
firme, iar la parter nu scrie nimic.
Seara, centrul este pustiu. El este înconjurat de o centură de construcții
modeste, din ce în ce mai modeste, pe măsură ce ne îndepărtăm. Ele aparțin
vechiului oraș, din care numai centrul financiar s-a modernizat. După această
centură apar adevăratele cartiere rezidențiale unde și-au construit locuințe ce
cu bani mai mulți. Atunci când orașul s-a mărit, au apărut alte zone de interes
și alte cartiere periferice sau rezidențiale. Orașul apare ca un ocean
neinteresant, dar presărat cu insule interesante. Los Angeles este în mod
particular extrem de extins. Partea de sud și litoralul Oceanului Pacific sunt
excepții de la regulă pentru că sunt omogen frumoase. Sudul în special este
construit pe principii moderne: străzi trasate mai întâi pe planșetă și apoi pe
teren, spații verzi stropite zilnic, case familiale bine îngrijite. Centrul mai
are aici o particularitate amuzantă: este situat pe o colină, deci este mai sus
decât zona limitrofă, ceea ce este în contradicție cu denumirea down-town, care
înseamnă orașul de jos. Deci orașul de jos este sus. Înfățișarea lui este
diferită pe parcursul unei săptămâni; dacă în zilele de lucru este plin de
viață și elegant, în timpul sărbătorilor este pustiu, rece și inospitalier.
Structura
socială este și ea diferită: în centru, gulerele albe sunt în marea lor
majoritate albi, în timp ce zona vecină este populată cu precădere de mexicani
și asiatici. Este zona celor ce lucrează în servicii (restaurante, hoteluri,
etc.), iar în servicii lucrează cei mai mulți imigranți, în special în
alimentația publică. Normele impuse de stat sunt deosebit de severe și numai
cei care nu au de ales se angajează în astfel de activități.
În centura
ce înconjoară downtown-ul, mai multe zone cu clădiri demolate, sau în curs de
demolare, indică tendința de lărgire a centrului. Într-adevăr, centre de
interes sau rezidențiale pot fi oricâte, dar un centru financiar de talie
mondială nu poate fi fărâmițat, motiv pentru care se extinde cel gata format.
Totuși, față de dimensiunea uriașă a orașului, centrul financiar din Los
Angeles este minuscul. Cum am mai spus, după terminarea programului de lucru,
se golește.
Bulevardul
Santa Monica nu este decât o arteră de circulație, ce-i drept foarte lungă. Ea
leagă centrul orașului de litoralul Oceanului Pacific, dar rămâne doar o simplă
arteră de circulație, o stradă cu aspect modest. Din ea se desprind căile de
acces către diferite zone de interes, dar acestea nu se găsesc pe bulevard.
Aspectul modest nu se schimbă nici măcar în apropierea litoralului, deși
magazinele de aici sunt magazine de lux. Ele vând automobile de lux, expuse în
spații adăpostite. În interior, totul este frumos, dar, din exterior, magazinul
arată ca un depozit, ceea ce și este în fond.
În
sfârșit, am ajuns. De aici voi merge pe jos, pentru că pe străzile din zona
care mă interesează nu circulă nici un mijloc de transport în comun. Plimbarea
îmi prilejuiește vederea din exterior a studiourilor Metro Golden Mayer. Arată
bine, în sensul că toate construcțiile indică o firmă prosperă, dar aspectul
este ceva între o întreprindere industrială și o pușcărie. Ziduri masive
împiedică orice privire. În zonă, pe lângă construcții terminate, multe altele
sunt încă în lucru. Patru clădiri mari și frumoase sunt deja construite, iar,
în vecinătate, terenul este pregătit pentru altele. În curând, aici va fi un
cartier modern și foarte frumos.
Am
ajuns la prima galerie de pe lista mea. Surpriză! Aici sunt aproape toate
galeriile de pe listă! Pe o arie delimitată de patru străzi, mai multe clădiri,
probabil foste depozite, au fost amenajate în galerii de artă. Denumirile
diferite ale celor patru străzi m-au făcut să cred că sunt adrese diferite.
Odată intrat însă te afli într-o singură curte cu mai multe clădiri. Toate sunt
numai cu parter, mari, fără ziduri interioare și cu uși suficient de largi și
înalte pentru a permite accesul camioanelor cu mărfuri. Amenajarea constă în
faptul că, pe zidurile din beton nefinisat, s-au montat bare din metal pe post
de simeze, lămpi de iluminat și unul sau mai multe șiruri de panouri, în
funcție de dimensiunea halei, pentru a mări suprafața de expunere. Unele
asemenea hangare au fost compartimentate prin panouri mobile, ușoare pentru a
adăposti mai multe galerii mici. Acum îmi explic de ce eu le vedeam pe hartă
aproape unele de altele. Adresele sunt ale străzilor vecine. În realitate, ele
au aceeași adresă, formează un, să-i zicem, centru artistic, și sunt
înconjurate de un gard unic și zdravăn pentru a ușura paza pe timpul nopții.
Acum, în plină zi, eu sunt singurul vizitator, motiv pentru care mă simt
oarecum stingher plimbându-mă prin depozitele-galerii. Puținele persoane ce se
mai află aici fie că aparțin personalului administrativ, fie că sunt expozanți,
stau în fața clădirilor și se uită la mine ca la o curiozitate. În grupuri de
câte doi sau trei, unii discută la o ceașcă de cafea. Nu există nici un alt
vizitator. (Vi-zi-tator e unul care vine în timpul zilei?)
Cum
americanii nu fac nimic fără utilitate, se naște întrebarea: care este
utilitatea strângerii laolaltă a atâtor galerii, într-un spațiu izolat, departe
de zona circulată? În mod evident, scopul nu este vânzarea către
publicul-vizitator, pentru că aici nu există vizitatori. Este limpede că iluzia
vânzărilor din expoziții a fost demult abandonată. Orice artist profesionist
însă are nevoie să-și treacă în curriculum-vitae câte o expoziție, cu
comentarii ale criticilor de artă, publicitate etc. Cota lui artistică, mai
ales în marile orașe, este evaluată în funcție de aceste notații. Fără ele, el
nu există ca profesionist. Scopul expoziției nu este deci vânzarea imediată, ci
formarea, consolidarea și întreținerea unui nume, pentru că prețul tablourilor
depinde de cotația numelui. De ce aici și nu în centrul orașului, sau măcar pe
arterele principale, unde ar putea veni și vizitatori? Pentru că aici este mai
ieftin. Cum vânzarea imediată nu prezintă interes, de ce să plătească o chirie
mai mare? Cât despre cei ce urmează să realizeze cronica artistică, ei bine,
aceștia sunt aduși și plătiți anticipat.
Calculul
lor este perfect pentru ei, dar nu se potrivește deloc cu interesele mele. Nu
am intenția să mă stabilesc în USA - sunt prea bătrân pentru asta - și, în cele câteva săptămâni cât îmi pot permite să
stau aici, nu am nici o șansă să-mi fac un nume. Chiar dacă mi-aș dori, asta ar
însemna mult timp și o groază de bani pentru chirie, critici de artă,
publicitate, etc. Nu am nici timp și nici bani. Fie și numai aducerea unui
critic de artă costă enorm, iar dacă acesta este el însuși unul modest,
cheltuiala ar fi cu totul inutilă. Un nume se face în timp, punând cărămidă
lângă cărămidă, cu tenacitate și răbdare, timp de o viață. (Se poate și mai
repede, doar dacă o fac alții pentru tine.)
Iată încă
un proiect care cade: nu ar fi de nici o utilitate să fac o expoziție aici.
Firește, galerii mai sunt, chiar din cele în care aș putea să expun tablouri
izolate, nu neapărat expoziții personale. Asta înseamnă noi drumuri, noi
căutări, dar adevărul este că acum nu mai am suficiente tablouri care să mă
reprezinte. Pe de o parte, câteva din cele mai bune, dintre cele cu care
venisem, fie că le-am lăsat în galeria din Fort Lauderdale, fie că sunt date pe
la prietenii care au avut amabilitatea să mă găzduiască. Pe de altă parte, nu
am reușit să pictez în timpul excursiei decât mult prea puțin. De ce n-am
pictat? Asta e o altă poveste. Încerc oare să mă justific? Nu, nu sunt
justificări pentru că ele nu duc la cauze; sunt doar realități de care trebuie
să țin seama. La cauze nu am chef să mă
gândesc acum. O voi face altă dată, când probabil că va trebui să mă recunosc
învins. Acum trebuie să văd care este cea mai bună soluție pentru momentul de
față. Să umblu cu lucrări neconvingătoare ar fi de-a dreptul inutil. În
consecință, așteptarea în Los Angeles pare a fi fără rost. Altă soluție ar fi
să mă apuc serios de pictat, dar se pune problema unde voi locui. Nu-mi pot
permite să stau la hotel. Hotelurile, chiar cele mai modeste, sunt prea scumpe
pentru punga mea. Eric nu mă poate găzdui pentru că nu are unde. La familia
Urso, în nordul Californiei, aș putea sta o săptămână, două, dar numai după ce
Marlene se va întoarce acasă; acum e plecată. Asta înseamnă încă zece zile de
cheltuială prin hoteluri. Ce capodopere voi face eu acolo în timp scurt și în
condiții de stres e greu de știut acum. Iar după ce le voi picta, urmează să
consum alt timp, cu alte speranțe privind vandabilitatea lucrărilor mele.
Posibil, dar incert. Se pare că singura soluție rezonabilă este să-mi recunosc
înfrângerea și să-mi îndrept privirea spre casă. De acolo voi putea să
pregătesc lucrurile mai bine, insistând
pe Internet sau poate o altă vizită, mai bine pregătită. Oare? Nu cumva am
obosit? Se prea poate! Deocamdată trebuie să mă îndrept către hotel, pentru că
ziua se apropie de sfârșit.
Din nou în
autobuz, pe același bulevard Santa Monica. De data aceasta cel puțin autobuzul
este într-o stare tehnică mai bună decât cel de ieri. În fața mea o tipă de
aproximativ 35 de ani, foarte grasă, ce-și tine poșeta între picioarele larg
desfăcute, mestecă o gumă din care face balonașe pe care le pocnește apoi cu un
zgomot puternic. Nu închide gura nici când vorbește, astfel că emite doar
vocale. Consoanele sunt subînțelese. Părul blond îl ține ridicat cu opt
pieptănașe din plastic, fiecare de altă culoare. Poartă ochelari de soare cu
rame roz și brațe vernil. Și la dus am avut parte de o alta și mai grasă care
clefăia infernal o acadea. Aceasta ține de concepția americană despre
libertate. Tipa cu guma este însoțită de un bărbat față de care epitetul de
aschimodie ar desemna un atlet. Este numai piele și os.
Mulți
bărbați poartă șepci pe care scrie VIP (Very Important Person), într-un evident
dezacord cu situația lor socială reală. Este oare aceasta o dovadă de simț al
umorului? Inutil să spun că pe șepcile persoanelor cu adevărat importante nu
scrie niciodată VIP.
Nivelul
social, sau mai curând intelectual, al americancelor poate fi evaluat în
kilograme, deci cântărit pe cântar. Afluența imigranților din toate colțurile
lumii face ca produsele alimentare să fie foarte diverse și apetisante. E greu
să reziști atâtor bunătăți și, mai ales, nu trebuie să te ostenești să le
prepari. Efectul se vede în cantitatea de grăsime suplimentară depusă în
special pe șoldurile femeilor. De ce femeile se îngrașă mai mult decât bărbații
nu știu, dar așa e. Femeile mai rafinate știu și pot să se abțină, pentru că au
voința necesară. Un intelectual este prin excelență un om cu voința și
perseverența necesare atingerii unor obiective pe termen lung. Acest exercițiu
el îl deprinde de mic, când învață să citească literă după literă, cuvânt după
cuvânt, pentru a desluși înțelesul unei fraze și, mai apoi, frază după frază,
și carte după carte pentru a dobândi un plus de cunoaștere. Educația voinței
odată însușită este mai ușor de aplicat și în alte obiective, de importanță mai
mică, cum ar fi alimentația rezonabilă.
Negresele
sunt de multe ori mai frumoase decât albele, dar se îngrașă și ele repede.
Chiar puțin mai devreme a plecat una de
lângă mine, nu prea înaltă, despre care n-aș putea spune că e grasă, pentru că
are talie, dar fundul ei e ca un balon. În privința greutății cel mai bine stau
asiaticele, apoi mexicancele și la urmă de tot americancele albe. Așa văd ele
libertatea; libertatea de a se îngrășa peste măsură. N-aș vrea să fiu răutăcios
cu americanii, dar mai există câteva căi de manifestare a sentimentului lor de
libertate în contradicție cu normele europene. Printre altele sughițul, ori de
câte ori le vine, însoțit sau nu de o scuză mult prea formală, și râgâitul
întotdeauna fără scuze.
Mi-am adus
aminte că, atunci când am vizitat partea de nord a Californiei, m-a amuzat și
mi-a plăcut ideea cuiva de a-și monta în fața casei un plug vechi pe post de
monument decorativ. El nu se afla într-o zonă agricolă. Dovedea prin asta nu
numai prețuire, ci chiar iubire pentru muncă în general și pentru munca
câmpului în special. Tot acolo mi-am dat seama de profunzimea convingerii lor
în valoarea lucrului bine făcut. Ken, soțul Marlenei, dorea să toarne zece sau
unsprezece trepte din beton în jurul casei, deși el are cu totul altă
profesiune. Spre surpriza mea, nu le-a turnat pe toate deodată, ci numai cinci.
Mi-am dat seama în aceeași zi de ce: toată după amiaza a sclivisit cele cinci
trepte astfel ca rezultatul să fie fără cusur. Într-adevăr, mă uitam a doua zi,
nici nu-mi venea să cred că sunt făcute din beton și încă turnat manual. Păreau
din plastic turnat în fabrică de vreo mașină. Mi-am amintit atunci că văzusem
și prin alte părți asemenea lucrări, despre care credeam că sunt realizate de
mașini. Nu, erau făcute cu mâna, dar cu măna cuiva care-și iubește munca. Dacă
ar fi turnat toate treptele, nu ar fi avut suficient timp pentru a le finisa cu
aceeași migală.
Un exemplu
asemănător mi l-a furnizat Mike, un prieten de-al lor, care a avut amabilitatea
ca într-o duminică să mă ia cu el într-o plimbare cu cele două caiace ale lui
pe Silver Lake, un lac glaciar din munții Siera Nevada. Era una dintre
pasiunile lui și prezența mea a fost pentru el un pretext, o motivație
suplimentară pentru o excursie, pe care și-o dorea oricum. Eu i-am fost
recunoscător pentru oportunitatea oferită mie. Surpriza a venit la sfârșitul
zilei. Pentru că eu îi spusesem că aș vrea să-mi confecționez un cadru pentru
întins un tablou, s-a oferit să-mi facă el unul. Am descoperit astfel că își
transformase jumătatea lui de garaj într-un adevărat atelier de tâmplărie.
(Asupra jumătății soției nu avea autoritatea necesară.) Pentru că planul lui
inițial, de a confecționa cadrul din cele câteva șipci pe care miza, s-a
dovedit ne-lucrativ, s-a înfuriat și a tăiat dintr-un buștean o scândură, din
care a decupat scândurele din ce în ce mai mici, până la dimensiunile necesare.
În mai puțin de o oră, am avut un cadru mai bine executat și finisat decât cea
mai bună ramă făcută acasă de către profesioniști. Mike este polițist, iar
soția lui contabilă. Totul se întâmpla în El Dorado, deci acolo unde au năvălit
europenii în căutarea aurului. Goana după aur a durat puțin. Urmașii
aventurierilor din secolul trecut sunt astăzi oamenii cei mai serioși pe care
i-am cunoscut, cel puțin atunci când e vorba de muncă.
Îmi
vine acum în minte un alt exemplu care mi-a atras atenția cândva. Întâmplarea
s-a petrecut la Viena. Asta ca să nu se fixeze ideea că numai americanii știu
să muncească. Un muncitor săpa un șanț în betonul trotuarului, în vederea
introducerii unui cablu electric. Pe lângă ciocanul pneumatic avea o măturică,
un făraș și un vas în care, după fiecare douăzeci de centimetri colecta betonul
spart. Simplu, nu?
Am și un
exemplu din România. O familie prietenă și-a montat de curând în casă centrală
termică de apartament și instalația aferentă de calorifere, apelând la o
societate particulară. La două sau trei săptămâni după ce i s-au făcut
măsurătorile, o echipă de patru lucrători a venit cu toate componentele
instalației pregătite, țevile gata tăiate la dimensiune și vopsite, componente
pe care doar le-au montat în câteva ore, fără sudură. Pentru perforarea
zidurilor, au folosit un burghiu foarte lung și un făraș pentru colectarea
prafului. Spălatul ceștilor de cafea după vizita lor a reclamat mai multă muncă
decât curățenia casei. Nu s-a întâmplat pe Marte, ci în România, ca dovadă că
se poate. Dar nu se întâmplă întotdeauna și peste tot. În același an, montarea
unei instalații similare în sediul unei instituții cu doar două camere în plus
a durat câteva luni, timp în care mizeria a fost permanentă. Cam asta mi se
pare mie a fi deosebirea esențială între o țară dezvoltată și una mai puțin
dezvoltată: în țările dezvoltate se muncește mai bine, adică mai conștiincios.
Dintre
recepționerii hotelului, numai americanul este amabil; chinezii parcă fac totul
în silă. Nu pot să etichetez exact atitudinea lor, dar constatarea nu este
singulară; în excursia precedentă, am stat la un hotel administrat de chinezi
în New York și nu au fost deloc amabili. Atunci când chinezii sunt stăpâni pe
situație, devin refractari față de restul societății, uneori chiar necinstiți,
iar în interiorul grupului lor acționează după principii mafiote. Tot atunci,
ca un exemplu de incorectitudine, șoferul taxiului ce m-a dus la aeroport mi-a
propus un preț fix, iar el să nu înregistreze pe ceas kilometrajul parcurs.
Începusem deja să mă simt ca în România. Dacă mă gândesc că ceea ce numim noi
comunism a fost o societate de tip asiatic, impusă nouă de către ruși,
influențați la rândul lor de către asiatici, atunci cred că încep să înțeleg
ceva din modul de gândire al asiaticilor și, ca o consecință, ce ni s-a
întâmplat nouă de fapt.
Dar
să revin în actualitate. La hotel, i-am cerut unui recepționer chinez să se
informeze pentru mine la stația Greyhound când am autobuz pentru Dallas. Este
obligația lui. După ce s-a străduit un timp, pentru că nu reușea, mi-a sugerat
să merg eu la stație să mă informez
direct. Sugestia era ridicolă; ar fi însemnat că pierd o jumătate de zi pentru
asta. Ce-i drept, la telefon răspunde un robot, destul de greu de prins, iar
pentru a ajunge la informația dorită trebuie să răspunzi prin numere la un șir
lung de întrebări, cu multe șanse să greșești pentru că întrebările vizează
direcții marcate prin localități, unele dintre ele mărunte și relativ puțin
cunoscute de către străini. În cele din urmă s-a mai străduit puțin și a
reușit.
În
hotel mă surprinde calitatea extrem de slabă a televizoarelor. Cel puțin cel la
care se uita azi un recepționer era o rablă cum n-am mai văzut demult nici în
România. Imaginea abia se ghicea printre pureci, iar zgomotul de fond era de
nesuportat. Dacă ar fi fost adus din China, ar fi fost cu siguranță
incomparabil mai bun. Aici suntem în țara în care aparatele electronice sunt
mai ieftine decât apa. De ce televizoarele din hotel sunt atât de proaste,
rămâne un mister!
Vorbind
despre televizor, trebuie să remarc că reclamele sunt mult mai bine lucrate
decât filmele. Iată unde duce dominația comerțului. Și eu mă întrebam care este
viitorul picturii.
Mă
gândesc să fac o colecție de idei stupide. Iată una: când telefonul agenției TAROM din New York este
ocupat, răspunde un robot care te anunță că telefonul este ocupat. Bineînțeles
că asta costă, și dacă o faci din Los Angeles, costă chiar mult. Să nu se mai
spună că inteligența românească n-a ajuns peste hotare. Ce să mai spun că după
ce, în sfârșit l-am prins, o voce aspră mi-a ordonat să aștept pentru că tocmai
vorbește la alt telefon. Când a revenit, mi-a spus să sun mai târziu fiindcă în
acel moment era ocupată. Mai bine nu răspundea. Cine a numit-o acolo putea să-i
plătească șederea la New York și fără să facă nimic. Cel puțin nu mai încurcă
lumea, deoarece oricum nu era bună de nimic.
În
Los Angeles fiind, fac deseori comparații cu Albuquerque. Ambele au ca element
comun vecinătatea cu Mexicul și implicit prezența mexicanilor. Diferențele sunt
însă foarte mari. Deși statul New Mexic a intrat în Uniune abia în 1912, deci
cu 62 de ani mai târziu decât California (1850), în Albuquerque mexicanii sunt
perfect asimilați, iar engleza care se vorbește aici este poate că cea mai
curată din tot sudul Statelor Unite. În Los Angeles, mulți mexicani abia dacă
știu englezește. Pe lângă ei mai sunt asiaticii, în număr foarte mare, astfel
că imaginea generală este de Turnul Babel. Cred că explicația constă în
dimensiunea diferită a celor două orașe, precum și natura activităților lor
principale. Albuquerque este un oraș aproape nou, dacă avem în vedere
dezvoltarea lui explozivă din ultimii ani. În New Mexico s-au făcut primele experiențe atomice și
aici cercetarea militară americană s-a dezvoltat mai mult ca în alte părți. Nu
se mai fac astăzi experiențe nucleare,
dar s-a creat și se dezvoltă continuu o puternică bază de cercetare. Ea
atrage specialiști de înaltă clasă, intelectuali care trăiesc decent, fără
zgomotul vedetelor de cinema. California are, de asemenea, o puternică bază de
cercetare, dar Los Angeles este mult mai mult decât atât. El este capitala
filmului și, datorită renumelui, a atras un mare număr de oameni de multe alte
ocupații, sau fără de ele. El este o aglomerație urbană imensă care, ca orice
aglomerație, are nevoie de o uriașă armată de lucrători în sfera serviciilor.
Aici, în această sferă, mexicanii și asiaticii sunt majoritari. Într-un restaurant
sau hotel, personalul este omogen în privința naționalității, astfel că ei
vorbesc între ei limba lor maternă. Unii dintre ei sunt abia veniți și, dacă nu
vor rezista, se vor întoarce acasă. Doar la interfața cu clienții au câțiva
reprezentați care știu engleza. Interesul lor pentru engleză este scăzut
fiindcă vorbesc între ei limba maternă, dar și datorită nivelului lor
intelectual foarte limitat.
Interesantă
și relevantă este constatarea unui sondaj de opinie, generat de ideea unui
politician de a se organiza o universitate în limba spaniolă. Rezultatul a fost
un categoric NU, pentru că cei ce vor să urmeze studii superioare doresc să se
integreze în Statele Unite, ceea ce presupune însușirea limbii și culturii
americane, iar cei mai dotați dintre ei chiar și fac acest lucru. Spaniola și
celelalte limbi vorbite aici aparțin ignoranților. Ele sunt limbi de interior,
cel mult de cartier, ca să nu zic de mahala. Un intelectual, vorbitor numai de
asemenea limbi, n-ar putea fi un adevărat intelectual pentru că mediul și
sursele de informare nu sunt corespunzătoare. Orice universitate străină ar fi
o utopie. În final, inițiatorul acestei idei și-a pierdut propria sa
credibilitate, fiindcă a dovedit că nu urmărea interesul real al americanilor
de limbă spaniolă - care doresc să se integreze, nu să se separe - ci urmărea
doar câștigarea popularității lui personale, în vederea unor alegeri viitoare
ce tocmai băteau la ușă.
Este Luni
și americanii serbează azi Columbus
Day, ziua descoperirii Americii: 12 Octombrie 1492. Nu este chiar o sărbătoare
națională, oamenii sunt destul de indiferenți, dar instituțiile statului nu
lucrează și asta mă deranjează pe mine pentru că tocmai astăzi îmi planificasem
să transmit câteva mesaje pe poșta electronică. Aș fi făcut-o de la Biblioteca
Publică, care acum este închisă, astfel că planul meu a eșuat, așa că fac o
plimbare prin downtown.
Da,
bibliotecile publice din Statele Unite pun gratuit la dispoziția cetățenilor
calculatoare la care se poate lucra pe Internet. Bineînțeles că cei mai mulți
lucrează acasă, dar pentru cei ce nu au asemenea posibilități, biblioteca
publică este o soluție excelentă. Gratis!
Am utilizat și eu această facilitate chiar aici, în Los Angeles, a doua
zi după ce am sosit. De aici am citit mesajele ce le primisem prin poșta
electronică și am expediat altele. Aș fi dorit ca acum, înainte de plecare, să
trimit ultimele mesaje, pentru că nu știu când și de unde voi mai avea ocazia
s-o fac. Hotelurile mari oferă și ele acces la Internet, dar eu le caut pe cele
mai ieftine.
In
downtown este atmosfera obișnuită a unei zile de lucru. Băncile și societățile
internaționale nu țin seama de sărbătorile locale. Cămașa albă sau oricum, dar
deschisă la culoare, și cravata sunt nelipsite, iar pentru femei, taiorul este uzual.
Astăzi fiind luni, toate strălucesc de curățenie. Nu vreau să spun că în
celelalte zile umblă cu lenjeria murdară, dar luni prin excelență toate
lucrurile sunt curate și oamenii odihniți. Cât despre sâmbăta și duminica,
acestea sunt zile de bluejeans; costumul elegant ar fi cel mai nepotrivit cu
putință.
Se spune
că ce faci la începutul săptămânii sau a anului vei face toată săptămâna sau
anul. Din acest motiv, există la noi superstiția că lunea nu trebuie să speli
rufe sau să faci alte lucruri neplăcute. Lunea devine astfel un fel de
sărbătoare a leneșilor. Și apoi, dacă n-ai început un lucru de luni, de ce să-l
mai începi mai târziu? Alte națiuni au rezolvat dilema simplu: la ei săptămâna
începe cu duminica. Luni este deja a doua zi a săptămânii și prima zi de muncă adevărată.
Spuneam
că, la lucru, toți sunt zâmbitori și bine dispuși. Chiar la sfârșitul
programului par a fi odihniți. Ar fi fals să credem că toți sunt oameni de
afaceri importanți sau mari bancheri și orice afacere este un succes. Dimpotrivă,
marea majoritate sunt mici funcționari, operatori la calculatoare, sau chiar
mult mai puțin. O dovedește și vârsta lor, rareori peste 40 de ani. Marii
granguri probabil că nici nu pot fi văzuți în afara clădirilor din care ies și
intră în limuzine. Și atunci, de unde zâmbetul și buna dispoziție pe fețele
unor conțopiști? Zâmbetul face parte din ținuta de serviciu, alături de
cravată. Buna dispoziție poate fi un reflex dobândit, dar poate fi explicat și
ca urmare a unui climat de stabilitate, unde fiecare are locul lui, potrivit
posibilităților lui și unde, dacă își vede de treabă, nu poate avea mari
surprize. În marea lor majoritate sunt albi. Asiaticii și negri sunt rarisimi.
Aceștia sunt majoritari în zona serviciilor, deci dincolo de downtown.
Datorită
colinei pe care se află și a diferenței de nivel dintre partea cea mai de jos
și cea mai de sus din downtown, urbaniștii locali au amenajat aici un spațiu cu
trepte foarte bine realizat, pe care l-am remarcat de data trecută și mi-a
făcut plăcere să-l revăd. Mi se pare și azi la fel de frumos, poate chiar mai
plăcut, deși acum sunt poate un pic trist fiindcă se apropie ziua plecării.
Atunci era momentul descoperirii, acum este cel al despărțirii, iar plecarea
este întotdeauna puțin tristă, mai ales că, dat fiind distanța, nu știu dacă
voi mai revedea vreodată aceste trepte.
Spuneam
mai demult că litera M, care vine de la metropolitan, nu înseamnă metrou.
Pentru ca să încurce și mai bine lucrurile, restaurantul din apropierea
hotelului meu se numește Subway, adică tocmai ceea ce dicționarul
român-englez recomandă pentru metrou în engleza americană. Culmea este că
Subway nu este un restaurant oarecare; el face parte dintr-o rețea de
restaurante răspândită pe întreg teritoriul Statelor Unite. Numele vrea să
sugereze că serviciile lor se află în drum, la îndemână, gata oricând să ne
satisfacă dorințele. Cum majoritatea americanilor nu au de-a face cu metroul,
pentru simplul motiv că el nu există decât în puține orașe, subway este mult
mai cunoscut ca restaurant și nu ca metrou.
Ușile
magazinelor au de cele mai multe ori bare în loc de broaște cu clanțe. Dacă
bara este orizontală, trebuie să împingi; dacă e verticală trebuie să tragi.
Ușile batante bineînțeles că funcționează oricum, dar acționarea lor invers
decât uzual denotă o persoană cu reflexele neformate.
Mai
mult decât surprinzător a fost să găsesc în plin centru un atelier de reparat
încălțăminte. N-am mai văzut așa ceva pe tot cuprinsul Statelor Unite, nici
măcar în satele indiene, deși sunt convins că acolo ele există, dar nu la
vedere.
În
vecinătatea hotelului în care stau există un mall elegant. Nu este deosebit de
mare dar e scump. Afirmam cândva că în USA, ca și în Rusia, totul trebuie să
fie mare; iată ceva ce nu e: scările rulante. La noi, ele au lățimea necesară
pentru trecerea unei persoane și jumătate. Ei au apreciat că o persoană este
suficient, astfel că le-au construit mai înguste.
Ca
în mai toate orașele americane, baruri în care să se vândă băuturi alcoolice
sunt extrem de rare. Cârciumi nu există. Contrar ideilor noastre preconcepute,
dar false, americanii nu beau. Ar fi și imposibil fiindcă ei folosesc
automobilul permanent, deci nu și-ar putea permite decât seara, înainte de
culcare. Și atunci, pentru ce s-o mai facă? Deoarece, înainte de plecare, aș fi
dorit să beau un whisky la el acasă, cu greutate am găsit un bar în downtown
unde, pentru trei dolari, am primit ceva mai mult de un degetar de whisky,
într-un pahar de formă cilindrică la exterior și de con răsturnat la interior,
cu pereți probabil anti-glonț, judecând după grosime. Apropo, cred că am mai
spus asta, whiskyyyy este un bun înlocuitor pentru cheese (brânză),
englezescul pentru zâmbiți, vă rog! Pe lângă faptul că forțează buzele să
simuleze un zâmbet, chiar îl provoacă în mod natural.
În
ciuda patriotismului lor, americanii recunosc că rafinamentul aparține Europei.
De cele mai multe ori, mai ales în straturile inferioare ale societății,
bravează și se străduiesc să nu lase să se vadă această idee. La o privire mai
atentă însă fondul devine vizibil. Aici spre exemplu, în Los Angeles, unde
influența spaniolă este puternică, reclamele ce vor să sugereze noblețe sau
tradiție fac apel la limba spaniolă. Boutique, care vine din franceză și
înseamnă mic magazin, are în Statele Unite înțeles de magazin cu articole de
lux, deoarece orice este franțuzesc este de lux. Ideea că cineva are cunoștințe
de limba franceză îl plasează automat în sferele cele mai înalte ale
intelectualității, este un om rafinat și cu bun gust. Devin de-a dreptul
înduioșători atunci când pronunță cuvântul Chevrolet, închipuindu-și că trebuie
pronunțat franțuzește, deși el desemnează o marcă americană de automobile. Nu
se întâmplă același lucru cu limba, obiectele și ideile englezești. Tot ceea ce
este britanic îi irită.
Am
cumpărat două baterii pentru un calculator de buzunar. Doream asta pentru că îl
am de mult timp, m-am obișnuit cu el fiindcă are și ceas deșteptător cu 12
melodii diferite. Cu prețul bateriilor însă puteam cumpăra două calculatoare cu
baterii cu tot, e drept fără ceas. Ăsta e comerțul!
M-am
hotărât ca drumul de întoarcere până la New York să-l parcurg tot cu autobuzele
Greyhound, trecând prin Dallas. Pentru Dallas am două motive: în primul rând,
încă nu l-am vizitat și apoi, fiind toamnă, prefer sudul pentru a prelungi
puțin plăcerea zilelor călduroase de aici, înainte de lunga iarnă friguroasă
din Brașov. Oare de ce ne rămân în minte numai titluri ca Lunga vară
fierbinte sau Iarba verde de acasă și nu ceva de genul Lapovița noastră
dragă sau Valsând pe poleiul șoselei? Tendința oamenilor de evadare din
realitate este evidentă, dar n-ar fi
mai bine să luăm lucrurile așa cum sunt? (Chiar și religia este o fugă din realitate)
Cât
despre drumul cu autobuzul, el rămâne cea mai bună soluție pentru mine. Avionul
este și scump și nefolositor; nu se face turism privind din avion. Cât despre
tren, pe acesta l-am experimentat data trecută. Este extrem de obositor să stai
trei zile pe aceeași canapea, oricât de confortabilă ar fi. Autobuzul are
opriri dese în timpul cărora poți să te miști puțin. Uneori poți chiar să
vizitezi împrejurimile. În plus, pasagerii se schimbă des și poți astfel
conversa cu mai multe persoane, ceea ce, pentru mine este extrem de important,
cunoașterea oamenilor fiind unul dintre cele mai importante obiective ale unei
excursii în străinătate, poate că cel mai important. Ca un argument
suplimentar, dacă ar mai fi necesar, în sud nu există posibilitatea călătoriei
cu trenul. În general, în Statele Unite trenul este extrem de puțin folosit,
mai ales pentru transportul de persoane. Chiar și pentru mărfuri, șoselele
excelente și camioanele (tot excelente) transportă marfa rapid și direct, fără
transbordări intermediare, făcând astfel aproape inutilă calea ferată. Ea,
calea ferată, rămâne folositoare doar pentru distanțe foarte lungi și atunci
când timpul nu este important, pentru că durata este mai mare. În ceea ce
privește transportul de persoane, trebuiesc făcute două observații importante.
Prima este aceea că, împotriva aparențelor, americanul obișnuit nu circulă pe
distanțe mari aproape deloc. Pe distanțe mici circulă extrem de mult, dar cu
automobilul propriu. Cei foarte puțini obligați să circule pe distanțe mari, de
regulă în interes de serviciu, o fac cu avionul, pentru că timpul lor este
prețios. Trenul rămâne astfel fără solicitanți. Îmi amintesc gara din Los
Angeles, când am plecat data trecută; era aproape pustie. Atât de pustie, încât
la început m-am întrebat dacă nu cumva am greșit locul. Atunci, călătoria s-a
desfășurat într-o atmosferă civilizată între Los Angeles și Chicago, mai
civilizată decât cu autobuzul, dar a devenit infectă între Chicago și New York.
Despre această ultimă porțiune, pot spune că a fost cea mai neplăcută călătorie
ce am efectuat-o vreodată în Statele Unite, cu singura consolare că peisajul de
toamnă târzie era foarte frumos printre dealurile presărate cu reședințele
luxoase ale navetiștilor în limuzine. Altfel, trenul este un mijloc de
transport civilizat. În afara vagoanelor uzuale, el mai are în plus un vagon de
privit. Acesta este un vagon comun, oricine poate intra, deci locurile nu sunt
rezervate anticipat. Are ferestre de la un capăt la celălalt și scaune
rabatabile, astfel că, în timpul zilei, peisajul poate fi admirat pe ambele
laturi. În timpul nopții, se transformă într-o sală de cinematograf; pe un
televizor suficient de mare rulează continuu filme.
Taximetristul
care m-a dus de la hotel la autogară era un sirian care știa câte ceva despre
România pentru că, atunci când fusese elev în Siria, a dat mâna cu Ceaușescu și
Tito, cu ocazia vizitelor oficiale ale acestora în țara lui.
Deci,
am plecat din Los Angeles. Suntem pe autostradă, iar direcția este Dallas. Cred
că este pentru prima dată când autobuzul pleacă la timp. De obicei întârzie
măcar puțin, dacă nu mai mult. Pentru început sunt foarte puțini călători, mai
exact 12, față de capacitatea maximă de 55 locuri a autobuzelor Greyhound. Orașul este variat; alternează cartiere de
locuințe modeste cu altele elegante, zone comerciale, industriale și mai ales
depozite. Peste tot, de-a lungul șoselelor, în localități și în afara lor, se
întâlnesc nenumărate depozite. S-ar putea afirma că Statele Unite este o țară a
depozitelor; a depozitelor și a parcărilor. După o oră și două zeci și cinci de
minute de la plecare, apare prima suprafață de teren neconstruită. În sfârșit,
suntem în afara localității. Nu pentru mult timp și nu complet. După o foarte
mică porțiune de spații construite în alternanță cu mici terenuri libere
urmează Riverside, un oraș aproape lipit de Los Angeles.
La
plecare, era o ușoară pâclă care, cu timpul, s-a accentuat. După ieșirea din
Riverside - ieșire relativă pentru că nu se știe niciodată unde se termină o
localitate și începe o alta - deci după Riverside pâcla a început să se ridice.
Ceea ce nu știu este dacă pâcla provine din motive atmosferice naturale, sau
este stimulată de poluare, pentru că, depărtându-ne de ocean, poluarea este din
ce în ce mai evidentă.
Între timp
s-au urcat mai mulți negri. Printre ei, unul are rol de bulibașă. Își arogă
funcții organizatorice cu multă autoritate și energie. Din fericire, după ce
s-a asigurat că membrii trupei lui s-au așezat bine pe scaune, el coboară.
Aici este
uzuală expresia țară cu unul, două, sau patru anotimpuri. California este
considerată cu două anotimpuri, în timp ce statele din nord, Minnesota,
Wisconsin, chiar New York, au patru anotimpuri. Mă gândesc că pentru Brașov ar
trebui adoptată expresia de țară cu trei anotimpuri: toamnă, iarnă și ploile de
primăvară, care țin până toamna.
Și
aici, ca în tot sudul, existența vegetației indică o zonă rezidențială.
Explicația este simplă: ne aflăm în deșert. Numai vegetația bine întreținută,
stropită aproape zilnic poate rezista. Casele, cu cât sunt mai luxoase, cu atât
se văd mai puțin pentru că sunt ascunse de vegetație. Eleganța se etalează
tocmai prin grija cu care se întreține vegetația din jurul casei.
După
mai bine de două ore de mers putem spune că am ieșit din aria construită și intrăm
printre munți. Crestele lor sunt golașe.
Iată un
peisaj inedit. Adevărate păduri acoperă înălțimile, dar în locul copacilor sunt
mii de stâlpi, fiecare cu câte o elice cocoțată pe vârf. Sunt păduri după
păduri de asemenea construcții ușoare. Hotărât lucru, când americanii își
propun să facă ceva, atunci îl fac, nu se încurcă. Transformarea energiei
eoliene în energie electrică n-a fost aici o experiență de laborator. Nu știu
care este eficiența ei economică, dar realizarea este impresionantă prin dimensiunea
ei. Dealuri întregi sunt acoperite de aceste elice și cred că la asemenea
proporții investiția este rentabilă.
Indio este
o localitate. Aerul este uscat, și arde. Sunt 90 de grade Fahrenheit, adică
aproximativ 32 de grade Celsius, la ora 14 și jumătate, în 13 Octombrie 1998.
Și 13 și marți!!
Cu timpul, vegetația din deșert,
așa puțină cum e, începe să-ți placă probabil tocmai pentru că este puțină.
Fiecare plantă are farmecul ei, iar atunci când afli una nouă, te bucuri ca de
o mare descoperire.
Într-o
parcare, dintr-un camion imens, în locul unui mascul feroce, așa cum îmi
imaginam că ar trebui să fie șoferul unui mastodont, a coborât o femeie de
circa 30 de ani și nu mai mult de 50 de kilograme. Tot ea s-a urcat și a plecat
singură, după ce a cumpărat un sandwich.
Apusul de
soare este într-adevăr deosebit în deșert. Dacă există un voal de nori, ei
capătă un contur din ce în ce mai pronunțat și se colorează până aproape de
roșu. Tot aerul capătă o nuanță roz, în special în Arizona și New Mexico, unde pământul
este roșiatic.
Pentru da aproape fiecare limbă are
expresia ei proprie: da, yes, oui, si, etc. Nu, sau cel puțin n, este în
schimb universal.
Phoenix este capitala statului
Arizona. Zona e aridă dar orașul cred că e drăguț.
Din
Phoenix, autobuzul este aproape plin. Printre alții, o negresă înaltă, de vreo
35-40 de ani, poartă șort, un sutien-tricou, ambele albe, pantofi eleganți cu
toc înalt și subțire, iar în rest multă piele. Pielea ei. Ce-i drept, este
foarte apetisantă, dar arată ca o patroană de bordel, deși cred că nu e.
Altfel, e drăguță și amabilă.
În timpul
opririlor mai lungi, pe care autobuzul le face cam la patru ore, toată lumea se
repede la restaurantele McDonald's. În parcarea în care mă aflu acum, pot vedea
încă cinci restaurante de diferite categorii și se ghicesc altele, nu departe.
Toată lumea care a coborât din autobuz s-a repezit însă la McDonald's, fără să
acorde nici cea mai mică atenție celorlalte, deși oferta este amplă și, mai
ales, diversă. De ce? Nu este nici cel mai bun, nici cel mai ieftin, ba chiar
plictisitor cu același meniu, cam prea limitat. Dar tocmai pentru că știi exact
ce găsești și cât costă, dacă nu ai timp sau chef să testezi altceva, apelezi la ceea ce este cunoscut dinainte. Iată
cum uniformizarea, atât de plictisitoare și hulită în general, poate fi
avantajoasă. Și ea este avantajoasă nu numai pentru consumatori, dar mai ales
pentru comercianți. Succesul este verificat. Același lucru se întâmplă și cu
rețelele de motelurile Motel 6, Days Inn, etc. Nu mai vorbesc de rețeaua de
autobuze Greyhound: toate autobuzele sunt la fel. Șoferii, mecanicii, în
general oamenii sunt diferiți, dar cu toții se supun acelorași norme, astfel că
sistemul, în ansamblul lui, funcționează corelat. Libertatea este în detalii.
Ansamblul este ordonat.
Dacă, în
tehnică, standardizarea vizează în special lucrurile mici, cum ar fi șuruburile
care, prin asamblare, formează mașini complexe diferite, aici este invers.
Oamenii sunt diferiți, dar se încadrează într-un sistem unic de reguli. Din
punctul de vedere al eficienței, metoda este sigur avantajoasă. Din majoritatea
celorlalte puncte de vedere, ea este dezavantajoasă. Cheia succesului constă în
păstrarea echilibrului. E o măsură în toate. Știm asta de la greci, nu-i așa,
ceea ce aici înseamnă că standardizarea, uniformizarea, este și ea bună, dar cu
măsură.
La noi, în
afara tehnicienilor, care cunosc noțiunea de standardizare, dar o acceptă numai
în tehnică, în societate, normele ne irită. Justificări există, ca peste tot,
dar, la o evaluare globală, tendința noastră generală de a nu ne supune
normelor este doar o dovadă de subdezvoltare. A crede în naivitățile despre
spiritul nostru poetic sau inteligența tehnică românească în acțiune, ar
însemna să ne ascundem după un deget mult prea mic.
O
concluzie a acestei idei pare curioasă la prima vedere. Se invocă deseori, ca
deosebire fundamentală dintre comunism și capitalism, existența, sau
non-existența, economiei centralizate. Împotriva faptului că noi am avut
economie centralizată, normele nu au fost respectate, iar rețele de tipul
McDonald's, Motel 6, Subway, etc., sunt abia în fașă la noi. Cauza probabilă a
fost concepția greșită din start. Ea a condus la reguli greșite, reguli ce nu
puteau fi respectate, pentru că sistemul, în ansamblul lui, nu era funcțional.
Economia Statelor Unite nu este centralizată, dar au rețele centralizate, dar
cu măsură, și mai ales funcționale.
Am fost
inițial tentat să apreciez că americanii au pășit și ei pe drumul glorios al
comunismului. Chiar și propaganda lor este jenant de asemănătoare cu cea
sovietică din timpul lui Stalin. Dezvoltarea fără precedent a rețelelor de
magazine și servicii este nu numai o centralizare a economiei, dar ea îi
elimină pe micii investitori. Toți se plâng că nu pot face față concurenței.
Gândeam chiar că nici nu știu americanii cât de aproape sunt de comunism.
Există însă această deosebire esențială: simțul măsurii. Până acum ei au
depășit cu bine toate excesele prin care au trecut. Perioada McCarthy, numită
și cruciada anti-comunistă, au depășit-o demult, ca și evitarea monopolurilor,
prin legile anti-trust. Se confirmă deci ideea că sistemul politic (democrație,
monarhie etc) contează mai puțin. Menținerea echilibrului este importantă.
Sistemul există atât timp cât echilibrul este păstrat. Americanii și, în
general, occidentul au știut să facă acest lucru, în timp ce rușii, cu stilul
lor caracteristic, au călcat în străchini din prima și până în ultima clipă.
El Paso
este la granița cu Mexicul. Nu am timp să-l vizitez acum, nici Mexicul și nici
El Paso. Data trecută am vizitat Mexicul preț de o zi, în care am mers cu
mașina aproape continuu. Am intrat prin Tijuana și am parcurs un circuit în
încercarea de a cuprinde cât mai mult.
Din
nefericire pentru mexicani, vecinul mai bogat este mai repede o sursă de
subdezvoltare decât una de bogăție. În apropierea graniței, aspectul Mexicului
este jalnic, ceva între ladă de gunoi și mahala. În mod evident, localnicii
trăiesc de pe urma incursiunilor în statul vecin. Dar, cu cât distanța față de
frontieră este mai mare, aspectul se schimbă și localnicii încep să aibă viața lor proprie. Din fericire pentru
ei, Mexicul este o țară mare. Diferența de latitudine între nordul și sudul
țării este de 20 de grade, fată de 4 ale României, iar de la Tijuana până la
extrema sudică sunt aproximativ 3000 de kilometri. Mă întreb cum va arăta
România ca vecină a Uniunii Europene. (Între timp a intrat în Uniunea Europeană
și arată ca o mahala a unui oraș. Mă tem că, neavând dimensiunile Mexicului, va
rămâne așa.)
Din
excursia în Mexic îmi mai amintesc avertismentele cunoștințelor mai
experimentate privind alimentația. Cu toții insistau să nu ne atingem de
mâncarea din Mexic, dacă nu vrem să avem probleme digestive dintre cele mai
serioase. Putem mânca aceleași mâncăruri, preparate tot de mexicani, dar în
Statele Unite. Personal, nu eram convins, ba chiar eram hotărât să testez arta
culinară mexicană la ea acasă, dar efectiv nu am găsit un local care să-mi
inspire suficientă încredere. S-a dovedit încă odată că sistemul de
supraveghere sanitară este cel care menține standardul civilizației americane,
cel puțin din punctul de vedere al alimentației publice.
Apropierea
Mexicului îmi răscolește unele gânduri mai vechi despre cauzele evoluției atât
de diferite dintre Statelor Unite și Canada, pe de o parte și America Latină, pe de altă parte. Nu pretind
că dețin adevărul, încerc doar să găsesc explicații, fie și numai pentru mine,
și mai ales pentru mine, deoarece nu argumentele politice mă pot convinge, ci
explicațiile psihologice, tocmai pentru că diferența profundă dintre nordul și
sudul de azi este o diferență de mentalitate.
Spania
și-a trimis armata și misionarii catolici. Prea multă motivație nu puteau să
aibă, pentru că ei înșiși erau doar supuși ai regelui și, ca orice funcționar,
erau mai mult sau mai puțin conștiincioși. În ceea ce privește misiunea lor,
aceasta era imorală din capul locului: au reintrodus sclavia, care fusese
abolită în Europa de aproape 1000 de ani, și propovăduiau religia Evului Mediu
european în timp ce Europa însăși se afla în plină Renaștere. Atunci când
renunțau la rigorile impuse de guvernarea spaniolă, se amestecau cu localnicii,
pentru că altă posibilitate nu aveau. Așa se și explică amestecul de rase de
aici. Cu mici excepții, în America Latină aproape nimeni nu e complet alb,
negru sau indian. Aproape toți sunt amestecați în proporții diferite. Aceste
țări s-au eliberat numai atunci când Spania a devenit prea slabă pentru a-și
mai putea susține imperiul colonial. Reformele economice ulterioare, acolo unde
s-au făcut, au fost lente și ineficiente, pentru că noii conducători nu aveau
clasa intelectuală necesară, iar corupția este întotdeauna mai puternică la cei
săraci. (Orice comparație cu reformele românești este liberă.)
Anglia, pe
lângă armată, a trimis în America și foarte mulți, să le zicem oameni liberi,
unii proaspăt eliberați. Culmea ironiei este că majoritatea acestora erau
recrutați din straturile cele mai de jos ale societății dar, odată ajunși
acolo, ei erau realmente liberi să facă ce vor pe cont propriu și nu ca supuși.
Armata îi apăra doar. Ei erau chiar îndemnați să-și ia soarta în propriile lor
mâini. Încet-încet, acești oameni independenți au construit o țară cu o
mentalitate nouă, iar transformările politice și economice ulterioare au fost
realizate de intelectuali remarcabili, adepți ai ideilor de libertate, și nu de
agitatori politici. Recordul îl deține Australia, fostă adevărată pușcărie in
aer liber.
Suntem
mereu îndemnați să credem că democrația s-a născut odată cu revoluția franceză
din 1789. Această idee este valabilă numai din punct de vedere literar, pentru
că așa sunt ei, francezii, foarte buni la vorbe. Ea a fost însă realizată mult
mai devreme în Anglia, ca democrație parlamentară, chiar dacă a menținut formal
monarhia, și pe deplin împlinită în America. Talleyrand însuși era uluit să
constate că Statele Unite făcuseră demult ceea ce ei abia intenționau și au
reușit abia un secol mai târziu.
El Paso
este un oraș important pentru poziția lui, cu o populație de circa jumătate de
milion de oameni, și o climă caldă și uscată, deși este situat la peste 1000
metri altitudine. Din drumul autobuzului nu se văd multe construcții
impunătoare, dar un soi de centru cultural nou, cu clădiri moderne, arată că
este un oraș prosper.
O pereche
de asiatici, tineri și drăguți, ce tocmai s-au urcat în autobuz, îmi atrag
atenția prin îmbrăcăminte, dar mai ales prin limba, sau mai exact limbile pe
care le folosesc. Într-o pauză i-am chestionat. Am aflat că el este fiul unui
american în vizită de lucru prin Vietnam. La vârsta de cinci ani, tatăl său
l-a adus în Statele Unite. Asta explică exagerările din ținuta lui
vestimentară, provenite tocmai din dorința de a se americaniza cât mai mult.
Soția este din Hong Kong și a cules-o mai târziu, când a el însuși a călătorit
în Asia ca turist. Ea aproape că nu știe limba engleză. El în schimb, în afară
de vietnameză, mai vorbește cambodgiana, filipineza, chineza și altele. În
conversația cu ea, fiecare vorbește propria-i limbă maternă, pe care celălalt o
înțelege, dar în care se exprimă mai puțin corect. După gustul meu, chinezeasca
ei este mult mai melodioasă decât vietnameza lui. Surprinzătoare este calitatea
foarte proastă a englezei lui, cu atât mai inexplicabilă cu cât el este
vorbitor fluent al mai multor limbi. Este posibil ca venirea lui aici să fie de
dată mai recentă decât cea afirmată de el.
De la El
Paso suntem deja în Texas. Peisajul devine din ce în ce mai verde, pentru că
ieșim din zona deșertului și intrăm pe câmpiile fertile care fac faima
Texas-ului tradițional. (Petrolul a venit mai târziu.)
Odessa, o
localitate fără legătură cu Marea Neagră.
Middland.
Este ora 1 și 40. E cald, dar mai puțin decât era ieri la aceeași oră în
Arizona.
Apar
primele ogoare lucrate, deocamdată răzlețe. Deșertul lasă locul vegetației și
pământului cultivabil, chiar dacă nu încă pe deplin cultivat. Mai convingător
decât vegetația este praful. În deșert, pământul, atâta cât e - mai mult piatră
sfărâmată - este bine fixat pe sol. Vântul nu-l mișcă. Aici, în schimb, la cea
mai mică adiere, se stârnesc nori de praf. Trecerea vre-unei mașini pe drumuri
colaterale sau pe câmp este marcată de un nor de praf vizibil de la mare
distanță. Chiar acum, un turbion de praf, declanșat din senin, este purtat de
vânt pe câmpul aproape perfect orizontal.
Din Los
Angeles și până acum, am schimbat patru șoferi, iar mașina a fost curățată de
două ori. Până la Dallas vom mai schimba cel puțin încă un șofer, poate doi,
iar mașina va mai fi curățată odată. Există mașini care merg de la Los Angeles
până la New York, deci aproape 5000 de kilometri, schimbând doar șoferii. Pe
traseu fac doar mici pauze de o jumătate de oră sau o oră, în care se curăță.
Ce
înseamnă ideea că mă îndrept spre casă. Nu există nici un român în jurul meu și
nici n-am auzit cuvânt românesc de peste o lună dar acum, doar gândindu-mă că
merg acasă, mi se pare că recunosc cuvinte românești în conversațiile celor din
jur, chiar și într-ale asiaticilor.
Apropierea
unui mare oraș se anunță de departe. Oficial, Fort Worth este alt oraș, dar el
este lipit de Dallas. Și cu și fără Fort Worth, Dallas este un oraș foarte
mare. Grandoarea lui se impune de la distanță și de la primul contact.
Aici,
sugestia mea către șoferul taxiului de a mă duce la un motel modest de tip
Motel 6 m-a costat, pentru că șoferul s-a dovedit a fi un negru nesimțit. M-a
dus foarte departe, astfel că transportul a costat mai mult decât hotelul. A
fost primul taximetrist care aștepta să ridic eu valizele din portbagajul mașinii.
Drumurile mă vor costa serios - și timp și bani - în tot timpul cât voi sta
aici. Este de presupus că, în centru, hotelurile sunt scumpe, dar un
taximetrist corect, știe unde să le găsească și pe cele ieftine. În Las Vegas
și Los Angeles am avut noroc din acest punct de vedere. În Dallas, nu.
Prima
zi plină în Dallas s-a anunțat a fi rece și cu vânt. A fost însă o alarmă
falsă. Pe parcurs s-a încălzit chiar foarte tare. Centrul orașului are mai
multe clădiri mari, impunătoare, dar nu este nici el foarte mare. Practic,
numai New York are prin Manhattan un centru nu mare, ci imens. Celelalte orașe
au în centru doar câteva clădiri înalte. Între acestea, Dallas poate fi
considerat ca având un downtown relativ mare. Caracteristica lui nu este însă
dimensiunea, ci originalitatea. Este chiar frumos. O frumusețe din sticlă și
aluminiu. (Betonul este ascuns.) Greu de spus dacă ceea ce îmi place are o
valoare estetică reală sau este doar efectul noutății, dar îmi place. Se vede
că orașul are o puternică forță financiară. Nimic din ce se vede cu ochi de
turist nu este texan. Totul este doar modern. Originalitatea și modernitatea
dau frumusețea Dallas-ului. Cum clădirile înalte și relativ apropiate unele de
altele, nu pot fi fotografiate direct, sticla folosită aici pe scară mare îmi
este de folos pentru că în ea se oglindesc clădirile vecine. Am făcut astfel
mai multe fotografii vizând, în locul
clădirii care mă interesa, imaginea
ei oglindită în sticla clădirii de vizavi. Cred că dintre toate orașele americane
văzute de mine, Dallas are cel mai modern centru. Avantajul lui este faptul că
proiectanții au știut să folosească și vegetația, nu numai betonul, sticla și
aluminiul.
Unul
dintre cele mai ciudate lucruri ce mi s-a întâmplat aici a fost să beau o cafea
foarte bună. Ciudățenia constă în faptul că, în Statele Unite, cafeaua
obișnuită este o zeamă lungă ce se bea ca apa - sau în loc de apă - uneori cu
cana de 1/4 litru. Locul se numește Renaissance Town.
Cele mai
frecventate restaurante sunt cele de tip fast food (denumirea e deja
cunoscută în România, nu-i așa?), adică McDonald's, Subway etc. Asta și pentru
că foarte multe persoane iau prânzul în oraș. În multe dintre aceste
restaurante există anunțul No loitering!, ceea ce înseamnă nu zăbovi, cu alte
cuvinte, dacă ai mâncat, lasă locul
altuia. În restaurantele mai simandicoase anunțul lipsește, dar obiceiul se
păstrează. Pierdutul timpului prin cârciumi nu este încurajat nici măcar de
către cârciumar.
O clădire
deosebită, un soi de centru de afaceri, are în jur câteva bazine cu apă,
fântâni arteziene și multă vegetație. Toate, oglindite în sticla construcției
creează efecte inedite, foarte frumoase. Și aici, mare parte din activitate se
desfășoară în subteran, așa că pe străzi nu e mare lucru de văzut. Lumea bună
în nici un caz. Lumea vizibilă este aproape în exclusivitate de categoria a
doua, inferioară chiar față de cea din Los Angeles, nu numai în privința
aspectului, dar și în privința comportamentului. Mulți negri, foarte mulți
chiar, siguri pe ei, arătând prin comportament că aici ei fac regula. Există
chiar o oarecare asemănare cu orașele României, asemănare unde proaspeții
orășeni și mai ales copiii lor încearcă să impună regulile lor, în conformitate
cu nivelul lor de înțelegere. Dacă primii veniți erau conștienți de
insuficiența adaptării lor și doar îndemnurile partidului comunist le dădea
aripi, urmașii lor nu mai au rețineri din acest punct de vedere. Doar bunul
simț personal îi separă pe cei ce, cu timpul, au devenit orășeni adevărați de
cei ce au rămas la periferia societății, chiar dacă unii locuiesc în centrul
orașelor, în locul celor ce au fost evacuați după naționalizare locuințelor.
Peste tot se întâmplă așa, atunci când noii veniți constată că adaptarea e grea
și, în lipsa voinței necesare, le este mai comod să facă frondă. Aici, în
Statele Unite, dacă un negru vrea să nu fie înțeles, introduce o silabă în plus
între două silabe normale, un fel de păsărească pe care am utilizat-o și noi
în limba română, când eram copii. Mintea multora dintre ei nici nu este departe
de a unor copii.
La
întoarcerea din centru către motel, pe autostrada cu cinci benzi pe fiecare
sens, se merge extrem de încet, cu multe opriri, din cauza aglomerației. Dallas
este un oraș mare și activ.
Sudul este
în mod cert mai indisciplinat decât nordul. De la curățenie și până la
corectitudine, totul este aici mai aproximativ. Cât despre șoferii de pe
autobuze, aceștia sunt aproape ca în România: nu dau întotdeauna bilete și,
uneori chiar pasagerii, în loc să introducă banii în automat, ceea ce ar fi nu
numai corect dar și mai simplu, îi dau șoferului în mână, evident mai puțini
decât taxa normală. Taximetristul care m-a dus în prima zi de la autogară la
motel, abia s-a mișcat să mă ajute să scot valizele din portbagajul mașinii;
toți ceilalți nici nu mă lăsau să ating valizele și erau chiar mirați când eu
mă ofeream să-i ajut. Aici însă, vorbesc repezit, nepoliticos și deloc amabil.
Dacă chinezul de la recepția hotelului din Los Angeles, după o ezitare, a
telefonat totuși la autogară, negresa de la motelul din Dallas nici nu s-a
gândit. În schimb, telefonul în motel este gratuit așa că m-am descurcat prin
forțe proprii. Gratuitatea în acest caz este importantă pentru că dialogul cu
robotul care răspunde la telefon este foarte lung și, de aceea, costisitor.
Există un șir de întrebări obligatorii, la care se răspunde prin numere de la 1
la 9 dar, pentru a afla numărul, fiecare întrebare este însoțită de toate
răspunsurile posibile, pe care, vrei-nu-vrei, trebuie să le asculți, chiar și
atunci când știi răspunsul. După un șir de întrebări preliminare despre limbă
și natura problemei, când, în sfârșit ajungi la orarul mașinilor, trebuie să ai
o hartă bună, pentru că direcțiile sunt indicate prin localități, unele
mărunte. Rute sunt multe, șirul întrebărilor este lung, pronunția în dialect,
astfel că procedeul trebuie reluat de la început de mai multe ori, până găsești
algoritmul corespunzător. Meritul gratuității este deci mare, dar el aparține
rețelei de moteluri și nu recepționerei acestuia din Dallas.
Politețe?
Ce-i aia? Dezavantajele poziției hotelului la care m-a dus taximetristul le-am
simțit din plin azi. Mai întâi a trebuit să caut traseul unui autobuz care să
mă ducă în centru. După câteva investigații nu tocmai puține l-am găsit.
Evident, drumul m-a costat, distanța fiind mare, dar partea cea mai neplăcută a
fost la întoarcere. Am luat același autobuz, care însă m-a lăsat în stația
terminus fără să treacă prin stația în care mă urcasem. L-am întrebat pe șofer
ce trebuie să fac pentru ca să ajung la motel. Nu numai că nu mi-a spus, dar a
refuzat să discute cu mine, fiind antrenat într-o discuție veselă cu un alt
șofer. Au plecat amândoi. În stație nu era nici o altă persoană. Cum nu aveam
de ales, am luat următorul autobuz. Acesta, chiar dacă nu m-ar fi dus unde
trebuia, cel puțin mă scotea din pustietatea în care mă aflam. Din fericire, pe
traseu am identificat un loc prin care mai trecusem, nu tocmai departe de
motel. Nu sunt eu tocmai credincios, dar atunci am simțit că a fost o mână
divină, care m-a scos din impas.
Parcă
pentru a contrazice afirmația mea de ieri, șoferul de taxi care vine să mă ia
azi de la hotel este deosebit de drăguț, amabil, politicos și isteț. Este un
asiatic de treizeci și cinci de ani. Mi-a urcat imediat valizele, nici nu m-a
lăsat să mă ating de ele. Este foarte dichisit, atât el cât și mașina, care am
aflat că este personală. Câștigă, după declarația sa, 3000 de dolari pe lună,
ceea ce este mult pentru un șofer de taxi. Mi-a spus că a venit din Laos, adus
de tatăl lui, venit mai demult, pe când el avea 15 ani. Mama lui, după ce a
încercat de mai multe ori, n-a vrut să rămână în State din cauza limbii și a
faptului că nu știa să conducă. Tot el mi-a arătat locul unde a fost asasinat
Kennedy în Noiembrie 1963 și monumentul ridicat ulterior. Pentru că este
aproape de stația de Greyhound și am suficient timp până la plecarea
autobuzului, plec chiar acum să-l vizitez, după ce bineînțeles am cumpărat
biletul și am depus bagajele.
Sunt, de
fapt, două monumente. Unul mare și urât este situat destul de departe de locul
exact al asasinatului. Nu am idee de ce l-au făcut acolo; este complet fără
rost, doar ca să acopere un teren viran. Al doilea monument, în schimb, este în
imediata vecinătate a locului și este
adecvat scopului.
Am
primit prin Internet câteva similarități amuzante între Kennedy și Lincoln.
Iată-le:
1. Abraham Lincoln a fost ales
în Congres în 1846
John F. Kennedy a fost ales
în Congres în 1946
2. Abraham Lincoln a fost ales
președinte în 1860
John F. Kennedy a fost ales
președinte în 1960
3. Numele Kennedy și Lincoln au
câte șapte litere.
4. Amândoi au fost preocupați
de drepturile omului.
5. Ambii au fost împușcați
vinerea.
6. Secretara lui Lincoln s-a
numit Kennedy.
Secretara lui Kennedy s-a
numit Lincoln.
7. Ambii au fost asasinați de
sudiști.
8. Ambii au fost succedați de
sudiști.
9. Ambii succesori s-au numit
Johnson.
10. Andrew Johnson, care l-a succedat pe Lincoln, s-a născut în 1808.
Lyndon Jonson, care l-a
succedat pe Lincoln, s-a născut în 1908.
11. John Wilkes Booth, asasinul lui Lincoln, s-a născut în 1839.
Lee Harvey Oswald, asasinul
lui Kennedy, s-a născut în 1939.
12. Ambii asasini sunt cunoscuți purtau câte trei nume, totalizând 15
litere.
13. Booth a fugit dintr-un teatru și a fost prins într-un depozit.
Oswald a fugit dintr-un
depozit și a fost prins într-un teatru.
14. Ambii asasini au fost asasinați
înainte de proces.
Și acum poanta:
Cu o săptămâna înainte de asasinat,
Lincoln fusese la Monroe, Maryland.
Cu o săptămâna înainte de
asasinat, Kennedy fusese la Marilyn Monroe.
Dincolo de
glumă, Kennedy rămâne o figură tragică în istoria Statelor Unite, cu un rol
aproape la fel de important ca al lui
Lincoln. Se vorbește azi destul de puțin, dar cred că istoria va înregistra
corespunzător importanța deciziei lui Kennedy. Se vorbește puțin astăzi, pentru
că Sudul păstrează încă sentimente segregaționiste. Le-am remarcat în Georgia,
fieful lui Martin Luther King, în distanța aristocratică cu care albii îi
tratează pe negri. Este vizibil în Dallas, unde lipsa eleganței aristocratice
nu-i împiedică să-i țină la distanță. Efectul este cel așteptat: negrii la
rândul lor devin refractari.
În
legătură cu decizia lui Kennedy, îmi amintesc un studiu pe care l-am citit pe
la sfârșitul anilor 60, publicat într-o revistă franceză. (Pe atunci eram
preocupat să-mi îmbunătățesc cunoștințele de limbă franceză și căutam să-mi
procur orice fel de publicații franțuzești, ceea ce nu era deloc ușor.)
Obiectul studiului era tocmai analiza soluțiilor teoretic posibile ale
politicii americane pe termen lung față de problema negrilor. Dintre cele trei
soluții - așa e frumos să existe întotdeauna trei soluții - a fost preferată
cea de mijloc, adică asimilarea negrilor de către albi. Era de fapt singura
soluție rezonabilă, pentru că celelalte două erau alternative extreme
inadmisibile. Opțiunea ni se pare normală azi, dar atunci nu era tot atât de
firească și mai ales dorită de către sudiști. Decizia o luase Kennedy, și a
însoțit-o de câteva legi concrete. Urmarea se știe. Într-un fel, Kennedy a
îndepărtat ultimele rămășițe ale cauzelor care declanșaseră, printre altele,
războiul de secesiune.
Stația de
Greyhound din Dallas este mică și foarte aglomerată. Majoritatea călătorilor
sunt de condiție joasă și par să circule pe distanțe scurte. Foarte mulți
dintre ei sunt negri, unii cu aspect prea puțin civilizat. Încerc chiar un
sentiment de nesiguranță, deși se poate să mă înșel.
Sunt multe
autobuze ce pleacă în direcția New York, pe diferite rute. Din acest motiv,
bagajele și călătorii nu circulă obligatoriu cu același autobuz. Ar fi aproape
o coincidență să se întâmple așa. Se pare că mie nu mi s-a întâmplat, fiindcă
sunt foarte puține bagaje în autobuzul în care mă aflu. În schimb, alte
autobuze, tot în direcția New York, au portbagajele pline.
Am plecat.
Timpul este înnourat. Deșertul este acum departe. Încă înainte de Dallas,
umezeala crescuse și apăruseră ogoarele cultivate. Texasul este, cel puțin în
această parte a lui, o regiune agricolă și mai ales zootehnică puternică.
Imaginile ce se succed de-a lungul șoselei sunt convingătoare. Din păcate,
gospodăriile nu sunt la fel de îngrijite ca cele din Georgia, spre exemplu, sau
ca cele din nord. Unele sunt, dar, printre ele, altele etalează un spirit
gospodăresc mai puțin riguros. Există chiar și mașini vechi, dovadă că
prosperitatea nu este o caracteristică generală.
Spațiul
din imediata vecinătate a autostrăzii este însă perfect întreținut. De-a lungul
ei, alte două șosele asfaltate servesc transportului local. Posibilitățile de
traversare a autostrăzii sunt la distanțe cam tot atât de mari ca și punctele
de trecere a frontierei dintre două state europene vecine, iar între aceste
puncte nu există absolut nici o șansă pentru încercări hazardante de
traversare. Distanța socială dintre doi vecini separați de autostradă poate fi
atât de mare, încât să-i transforme în doi străini. Frontiera dintre două țări
poate fi trecută mai ușor decât această autostradă.
Se apropie
Halloween și peste tot apar mici expoziții cu vânzare pentru articole
specifice. Nu mai vorbesc de magazine, care sunt pline. Cele cu profil
gospodăresc au raioane largi cu articole pentru Halloween, de la dovleci din plastic
și până la cele mai aiurite trăsnăi care nu-și găsesc loc în altă parte.
Thanksgiving este o sărbătoare despre care se scrie mult, dar este doar un
snobism. Mult mai mult sunt preocupați de Halloween care, deși aproape nimeni
nu știe ce însemnă, le prilejuiește tot felul de distracții copilărești, mult
mai apropiate de spiritul lor de copii mari.
În
prezent, în Statele Unite, există două categorii de imigranți cu influență
majoră: pe de o parte, sunt intelectualii ce vin din Europa și, pe de altă parte,
sunt muncitorii necalificați, din America Latină. Sunt și muncitori
necalificați proveniți din Europa, intelectuali din America Latină și, mai
ales, asiaticii ce vin în număr tot mai mare, dar rolul lor este mai mic.
Efectul este acela că Europa continuă să fie furnizorul de civilizație, chiar
dacă ideea le displace unora dintre americani.
Iată și un
exemplu de psihic latino-american: o tipă își trage pe picior niște șosete de
bumbac, albe, peste ciorapii subțiri de dedesubt. Am spus că își trage șosetele
pentru că, în loc să le ruleze mai întâi în mână și apoi să le deruleze pe
picior începând cu vârful șosetei, ea a prins șoseta de bordură și a încercat
s-o tragă pe picior printr-o singură mișcare. Bineînțeles că n-a reușit și au
urmat mai multe operații de ajustare, care au enervat-o. Am crezut că nu va
repeta eroarea, dar a făcut-o imediat la a doua șosetă, astfel încât, la
terminare, a răsuflat ușurată de parcă ar fi efectuat cine știe ce operație
dificilă. Gestul ei a fost unul fără importanță, dar cu atât mai relevant
pentru psihicul ei. Nu este vorba de o puștoaică sau vreo persoană care a văzut
șosete pentru prima oară în viața ei. Dimpotrivă, este o doamnă prezentabilă,
bine îmbrăcată, de 35-40 de ani. Este însă latino-americană din cap până în
picioare, pe dinafară și, după cum s-a văzut, și pe dinăuntru. Pe de o parte,
îi lipsește voința și răbdarea necesare pentru organizarea unei activități
oricât de insignifiante iar, pe de altă parte, elanul prea mare și prea multa
încredere în forțele proprii o fac să creadă într-o reușita facilă.
Distanța
dintre cele două sensuri de circulație ale autostrăzii este foarte mare, mult
prea mare pentru a fi justificată de necesități rutiere, accidente, etc. Cauza
cred că este perspectiva ca, în viitor, șoseaua să poată fi lărgită către
interior, deci fără să afecteze proprietățile limitrofe.
Pădurile sunt din ce în ce mai
dese. De câtva timp străbatem una ce a devenit aproape la fel de plictisitoare
ca deșertul, deși e frumoasă. Poate că senzația de disconfort îmi este dată și
de starea vremii. Eu sunt, din cauza reumatismului, meteo-dependent iar, între
timp, un nor amenințător a apărut din dreapta noastră.
Șoferul
autobuzului poartă un ghiul mare pe degetul mic și negru, pe care îl ține
elegant în exteriorul volanului, în timp ce toate celelalte sunt în interior.
Are o mustață care îmi amintește de fostul meu director dinainte de 1989, cu
care chiar seamănă puțin, mai ales la piele. Ghiulul negrului de aici e mai
mare.
Norul cel
rău nu s-a lăsat, iar acum plouă în toată legea. Mergem de câteva ore bune prin
păduri. În rarele luminișuri, aproape cu regularitate, pasc vite.
Ploaia a
stat, se pare că cerul se va limpezi, dar este deja prea târziu pentru a mai
vedea soarele pe ziua de azi. Probabil că, până să se risipească complect
norii, el va fi apus.
Una dintre
caracteristicile latino-americanilor este apetitul verbal. Vorbesc, în special
femeile, ceva de speriat. Mult, repede și cu poftă.
În
sfârșit, apare o localitate. Este ora șase treizeci seara. Din cauza
reclamelor, este dificil să identifici plăcuțele ce anunță numele
localităților, atunci când ele există. Mai ușor afli unde te afli după
denumirile înscrise pe frontoanele unor instituții mai importante.
Little
Rock. S-a lăsat seara. În apropierea mea s-a așezat o negresă bătrână,
surdo-mută. Mă gândeam că, cel puțin din partea ei, am liniștea asigurată. Ași,
sforăie!
La Memphis (Tennessee) drumul meu
de întoarcere se întretaie cu cel de la ducere. Traseul călătoriei prin Statele
Unite va descrie un 8. New York, Miami, Atlanta, Memphis, Tulsa (Oklahoma),
Albuquerque, Santa Fe, Las Vegas, Los Angeles, Phonix, El Paso, Dallas,
Memphis, Cleveland, New York. Un opt cam lunguieț, dar un opt. Opt este
simbolul perfecțiunii. N-aș putea spune că excursia mea a fost perfectă, doar
că s-a încheiat cu bine, adică fără probleme majore. Opt-ul a fost însă cam
șifonat.
Nashville
este orașul muzicii. Este frumos. Are și o mică biserică în stil gotic
timpuriu, adică stilul pe care Europa tocmai îl uitase înainte de descoperirea
Americii.
Se
luminează de ziuă când ieșim din Louisville. Soarele încă nu se vede, dar se anunță înroșind puținii nori de pe cer.
Va fi probabil o zi frumoasă. Ca orice oraș american care se respectă,
Louisville are și el câteva clădiri înalte. Sunt acum singurele care se mai văd
din orașul care rămâne în urma noastră.
Pe un traseu atât de lung ca cel pe
care l-am parcurs eu, întâlnești oameni ce vorbesc în tot felul de dialecte,
unii mai ușor de înțeles, alții mai greu. Limba literară este însă aceeași și
orice american o cunoaște, fie și de la televizor. Unii însă nu pot să
vorbească decât în dialect. Bineînțeles că aceștia nu sunt decât cei mai
ignoranți dintre ei. Multă vreme n-am înțeles, dar până la urmă am priceput
până ce și eu că ei nu pot altfel. Acesta este nivelul lor intelectual. Iată de
ce, atunci când le cer să vorbească mai pe înțelesul meu, le crește adrenalina.
Își cunosc slăbiciunile și conștientizarea lor îi supără.
Odată cu
statul Kentucky ne aflăm în jumătatea de nord și acest lucru se vede: frunza
pomilor este deja îngălbenită.
Acum
răsare și soarele dar, mai harnice decât el, vitele sunt deja la păscut. Deși
nu am încercat, presupun că iarba smulsă cu rouă cu tot e mai gustoasă.
Americanii
sunt țărani. O afirmație atât de șocantă are nevoie să fie explicată. Dar mai
întâi trebuie să precizez că am în vedere calitățile țăranilor și nu defectele
lor. Mă gândesc la gospodarii satelor, cei care prin truda lor, nu numai că dau
valoare pământului, dar care, printre foarte multe alte lucruri, obișnuiesc să
măture în fața casei pentru că ea, casa, este cartea lui de vizită, este
mândria lui. Ceea ce vreau să spun este că mentalitatea americanului comun,
adică a celui ce trăiește undeva pe vastele întinderi de la est la vest, este
mai apropiată de mentalitatea țăranului decât de cea a orășeanului în ceea ce
privește relația lui cu societatea. Trebuie însă să spun ce înțeleg prin
mentalitatea țăranului.
Pentru că folosesc aparatură
domestică sofisticată, suntem tentați să considerăm că toți americanii sunt
orășeni, dar acest criteriu este evident fals.
Aparatura este o chestiune de tehnologie și faptul că tehnologia
americană este mai dezvoltată decât cea românească nu schimbă datele problemei
pe care o discutăm.
Este de
presupus că nu ocupația de agricultor este hotărâtoare, ci apartenența la
mediul rural. Eroarea provine din asocierea cuvântului țăran cu profesiunea de
agricultor, majoritară în secolele trecute printre locuitorii satelor. Pentru
aceasta ar trebui însă să dispunem de criterii mai clare de departajare între
rural și urban. Practicarea agriculturii nu mai este demult un criteriu actual.
Astăzi, în Statele Unite, doar unu la sută din populația activă se mai ocupă de
agricultură, iar mulți dintre aceștia locuiesc în orașe. Ce sunt aceștia?
Orășeni sau țărani? Pe de altă parte, în trecut, la țară, în afară de
agricultori, a existat, spre exemplu, potcovarul satului. Era doar potcovar. Nu
cultiva pământul, deci nu era agricultor, dar pentru asta nu era mai puțin
țăran. Toți agricultorii veneau la el pentru cunoștințele și îndemânarea lui în
ale potcovitului. La fel, la cârciumă, veneau și agricultorii și potcovarul,
iar cu toții mergeau la magazin, la biserică și așa mai departe. Cu toții erau
țărani și nu orășeni. Între timp, sfera serviciilor s-a dezvoltat foarte mult.
Astăzi, pe lângă un fermier există sute de potcovari, cârciumari, negustori,
etc., toți modernizați. Ei se numesc mecanici auto, furnizori de produse
electronice, etc. Au apărut chiar și sucursale ale băncilor, pentru că și
agricultorii au cont la bancă, ba unii chiar și acces la Internet. Sunt pentru
asta ei mai puțin țărani? Nicidecum. Este doar o evoluție tehnologică. Au
devenit ei cumva orășeni? Când? În concluzie, practicarea agriculturii nu este
un criteriu satisfăcător.
Ce alte
criterii există, pentru că totuși există unele, și ele sunt importante, nu
pentru evidențe statistice, ci pentru că medii diferite formează mentalități
diferite?
În
concepția modernă, oraș este locul unde se concentrează puterea politică,
administrativă, financiară, comercială,
culturală, artistică, chiar dacă cultura și arta nu sunt chiar atât de
puternice ca celelalte. Gândind astfel, orașele americane sunt extrem de puține
și mai ales rare, dacă le raportăm la dimensiunea teritoriului. În concluzie,
în marea lor majoritate, americanii sunt țărani, în sensul că aparțin mediului
rural. Quod erat demonstrandum!
Atunci
când am spus că americanii sunt țărani, m-am referit la mentalitatea lor și
mediul în care ea s-a format. De asemenea insist asupra faptului că, pentru
această discuție, am în vedere caracteristicile pozitive ale țăranului, adică
respectul față de vecini, spiritul gospodăresc, seriozitatea în muncă etc., și
nu pe cele negative.
La prima
vedere, adică cea din stația de Greyhound, Cincinatti pare la ora 8 dimineața
un oraș vechi și mic, cu ceva industrie din secolul trecut. Vechi este, în
măsura în care se poate vorbi despre vechime în Statele Unite. Mic însă nu
este, iar aspectul de secol 19 este caracteristic chiar numai la prima vedere.
Pe măsură ce ne îndreptăm către ceea ce credeam că este ieșirea din oraș, sau
cel puțin periferia lui, orașul nu numai
că nu se termină, dar se continuă parcă la infinit cu alte și alte
suburbii, apar mereu fabrici tot mai moderne, iar printre copaci se zăresc reședințe elegante, terenuri de golf,
magazine, etc. Impresia finală rămâne cea de oraș întins și frumos. Impresia a
durat 35 de minute de mers pe autostradă, ceea ce poate da o idee despre dimensiunea
orașului care, ca număr de locuitori, este asemănător cu Brașovul. De unde se
vede că numărul nu are mare importanță. Matematica da; numerele nu!
Pe
marginea șoselei, mici pini de formă cilindrică de un verde intens,
contrastează cu pădurea de foioase deja îngălbenită. Proporția dintre terenurile
arabile și pădure este clar în favoarea pădurii. Aș putea spune că pădurea ce a
început ieri înainte de Little Rock continuă încă, iar terenurile arabile sunt
doar luminișuri mai mici sau mai mari în interiorul aceleași păduri. Știu de
data trecută că pădurea va continua până aproape de ocean. Interesant de
remarcat că zona cea mai populată din Statele Unite este și cea mai împădurită.
De altfel, n-am văzut în atâtea zile de mers nici o exploatare forestieră,
veche sau nouă. Există destui proști care să-și taie pădurile și pentru ei.
Iarba din
Statele Unite pare să fie tăiată toată deodată, și anume alaltăieri.
Da,
hotărât lucru, nordul este mult diferit față de sud. Nu numai vegetația este
mai abundentă, dar gospodăriile oamenilor, fermele, toate amenajările sunt mult
mai dichisite. Aici cu greu poți găsi ceva în dezordine; totul este la locul
lui, pus la punct. Ceea ce te impresionează ține de frumos, ordine, curățenie,
inventivitate, prosperitate, pe scurt de existența unor oameni gospodari.
De pe ogoare,
recolta este aproape complect strânsă. Doar ici colo lanurile de porumb sunt
încă în picioare. Este atât de multă ordine în tot ceea ce fac acești oameni,
încât ordinea însăși devine frumoasă, are valențe estetice. Aproape că nu știu
ce trebuie să admir mai mult: coloritul infinit de nuanțat al pădurii mângâiate
de razele patinate ale unui soare obosit de Octombrie, sau disciplina cu care
oamenii au transformat cele mai banale activități gospodărești în imagini
plăcute ochiului, măcar pentru satisfacția ce ți-o produce sentimentul lucrului
bine făcut. Înclin să cred că a doua este mai puternică, deși m-aș fi așteptat
ca pictorul din mine să afirme contrariul. Rațiunea este totuși mai puternică.
Între indisciplina latino-americanilor și disciplina prusacă, eu rămân un
admirator al raționalismului și echilibrului grec, pentru că frumusețea la
greci era tot un fel de ordine, dar o ordine în rațiune, o ordine permanent
gândită și re-gândită, pentru că tot ei, grecii, descoperiseră că ordinea și
măsura există în natură. Rămâne doar ca noi să le descoperim.
Pe măsură
ce avansăm spre nord, reședințele luxoase sunt tot mai luxoase și mai
frecvente. Se recunosc și li se poate aprecia valoarea după dimensiunea
terenului din jurul casei, cu iarba perfect întreținută. Casele sunt mai mari,
iar multe dintre ele au arhitectură europeană.
Cleveland,
ora 3 PM. A apărut, în sfârșit, una dintre valizele mele, ce a circulat până
aici cu alte autobuze. Am văzut-o doar. Sper s-o văd și pe a doua.
Americanii
nu se grăbesc. Atunci când se formează un rând de câteva persoane, niciodată
prea multe, își așteaptă rândul cu o răbdare îngerească. Uneori cred că le face
plăcere. Niciodată al doilea din rând nu se apropie la mai puțin de doi metri
de cel care discută cu funcționarul de la ghișeu. Vânzătorii sunt de două
categorii. Unii nu se grăbesc nici ei; stau liniștiți de vorbă cu clienții
chiar și despre timpul probabil și nimeni nu se supără. Alții însă sunt
exagerat de grăbiți. Se exprimă bi-silabic și se așteaptă să comanzi în același
stil, sau mai bine mono-silabic.
O
portoricană drăguță, destul de voinică și foarte energică, poartă cu ea un
copil de un an și este vizibil însărcinată cu un al doilea, despre care spune
că îl face pentru sora ei mai mare, sterilă. Raționamentul este simplu: decât
să adopte un copil necunoscut, mai bine comandă unul de același sânge, din
sursă sigură. Tăria legături familiale și
spiritul de sacrificiu sunt în acest caz cu totul remarcabile. Nu știu
dacă însămânțarea a fost artificială sau naturală.
S-au urcat
în autobuz doi sud-americani tineri. Nu știu o boabă englezește și sunt
analfabeți. Curând însă vor deveni cetățeni americani, sau cel puțin speră.
Vecinul
meu de scaun este acum un chinez ce zice că studiază ceva la New York. Nu mai
știe ce, pentru că a venit să studieze ceva, dar între timp, s-a răzgândit și
acum ar vrea să studieze altceva, însă încă nu s-a hotărât ce anume. Mai mult
decât foarte ciudat. Zice că nu e trimis de statul chinez; a venit pe cont
propriu. Drăguț cont
Altfel, tipul e deștept și conversația cu el este
atrăgătoare și interesantă. Am aflat de la
chinez că pronunția corectă pentru Daewo este daiuu. Limba chineză
oficială este mandarina, vorbită în nord. În Hong Kong se vorbește dialectul
sudic.
New York,
ora 1.30. Plină noapte! Odată cu mine, au sosit și valizele. Una dintre ele are
lacătul lipsă, iar fermoarul este în altă poziție decât l-am pus eu, semn clar
că a fost violată. La cealaltă, lacătele sunt la locul lor, dar interiorul unui
buzunar fără lacăt a fost tăiat, ceea ce i-a permis violatorului să introducă
mâna în interior. La prima vedere, nu constat lipsuri majore. Se pare că i-a
dezamăgit conținutul. Nu știu ce căutau, dar pe mine m-au dezamăgit ei.
În timpul
nopții, în stația de Greyhound, atmosfera este penibilă din cauza mai multor
indivizi fără adăpost, ce ocupă toate scaunele dintr-un mic bistrou unde eu aș
fi vrut să mănânc ceva. Câțiva negri, inclusiv barmanul, ascultă un disc cu
muzică interpretată de Bob Marlay. Ascultă este puțin spus. Sunt în extaz. Simt
muzica cu toată ființa lor. Cred că termenul potrivit este transă. Intră în
transă. Ce-i drept, muzica e bună și îmi place și mie.
Ore 5 și
48 de minute dimineața, 53 grade Fahrenheit (11 grade Celsius). După ce am
pierdut ceva timp prin stația de Greyhound, am plecat la plimbare, pentru
început, pe 8th Street. Mare, dar amuzantă greșeală! Aici începe Cartierul de
Vest. În New York, multe lucruri foarte diferite între ele, unele chiar opuse,
sunt apropiate geografic. Astfel, de pe unele dintre cele mai importante și
elegante străzi ca Madison, Lexington
Avenue, sau chiar renumitul Broadway, dacă nu te oprești la timp, intri direct
în Harlem, cunoscut ca un cartier al negrilor. Realizez că mă aflu în Westside
numai când remarc fauna umană caracteristică și mulțimea localurilor de noapte
ce oferă servicii specifice. La început sunt surprins să văd prostituate la
agățat în zori de zi; abia mai târziu îmi dau seama că azi e duminică, deci,
pentru ele, noaptea de sâmbătă încă nu s-a terminat. Greșisem deci când am
gândit că nu e nimic de făcut la această oră. Uite că e, chiar dacă nu tocmai
ce-mi trebuie mie. Oricum, prostituatele nu mă deranjează. Chiar adineaori o
artistă, aproape drăguță, după ce mi-a zâmbit profesional, a schițat un gest,
parcă de scuză, sugerând că, deh, ce să facă și ea, asta e! Peștii însă și în
general fauna masculină ajutătoare îmi inspiră de-a dreptul teamă. Mai suflă
și un vânt rece, eu sunt după o noapte nedormită la sfârșitul unui drum lung,
astfel că entuziasmul mi s-a risipit repede. Am cotit iute și, după scurt timp
am intrat pe Broadway. Am găsit un magazin alimentar cu program non-stop, unde
se poate mânca un sandwich și bea o cafea. Aici mă aflu acum și trag de timp,
până se mai încălzește afară și strada se va anima.
O parcare
de vizavi are tariful afișat: 5 dolari pe oră, deci comparabil cu salariul pe
oră minim conform legislației americane. Cum în Manhattan nu există mașini
parcate pe străzi, rezultă că salariul minim ar acoperi doar parcarea mașinii.
Noroc cu metroul!
După o
jumătate de oră, m-am plictisit și am plecat mai hotărât către Parcul Central.
Am ajuns tocmai când soarele e aproape gata să se ridice. Din păcate e puțină
pâclă, poate și din cauza umezelii parcului. E rece, dar nu mai bate vântul. Cred
că va fi o zi frumoasă. Toate băncile din jurul parcului au servit drept paturi
pentru boschetari. Acum își strâng așternuturile. Majoritatea sunt albi. Se
pare că albii, atunci când decad, ajung mai jos decât negrii. În parc, e încă
imprudent să intru. În locul unde, în timpul zilei, așteaptă trăsurile pentru
amatorii de astfel de plimbări, nu e decât mirosul specific de cal, bălegar,
hamuri etc., deși nici un strop de bălegar nu a mai căzut pe asfalt de mulți
ani, timp în care asfaltul a fost împrospătat de câteva ori. Curios, dar data
trecută, în prezența lor, nu remarcasem acest miros. Curățenia este păstrată
permanent, caii nu lasă nici un fel de urmă și totuși mirosul persistă. Poate că, în aerul curat și tare al dimineții,
simțul olfactiv este mai sensibil. Câțiva metri mai departe, mai mulți artiști
abia au sosit și își instalează grăbiți, aproape cu înfrigurare, un soi de
corturi deschise, improvizate din cele mai diverse și ingenioase materiale. În
corturi își expun producția lor artistică: tablouri, mici sculpturi, ceramică,
orice. Unele lucrări sunt kitsch, dar cele mai multe sunt foarte bune. Sincer
să fiu, îmi pare rău pentru ei. Profesiunea de artist fără un nume format este
grea într-un oraș mare.
La unul
dintre colțurile parculu,i există o mică statuie ecvestră a lui Bolivar. Curios
lucru! Eu știam că există doar trei statui ecvestre susținute prin doar două
puncte: picioarele din spate ale calului. Această statuie nu era printre ele. E
puțin cam mică.
Între timp
soarele și-a făcut apariția din plin, cerșetorii au plecat, deci pot să intru
chiar și în parc. Începe o duminică dimineața obișnuită. Pe lacurile din parc
plutesc câteva rațe, gâște sau ceva asemănător. Pe mal, veverițele au
dimensiuni neobișnuit de mari. Una dintre ele este gri.
Câteva ore
mai târziu, am revenit pe 8th Street.
Peisajul este aproape de nerecunoscut. Nu numai că fauna umană este radical
schimbată, dar chiar și localurile sunt modificate. În lipsa reclamelor
luminoase, strada pare aproape normală. Realizez acum că o parte din decor era
realizat din afișe mobile care au dispărut. Văd două asemenea panouri trase
discret într-un gang. Abia dacă se mai ghicește ocupația nocturnă a unora
dintre clădiri. Hoteluri îmbietoare în timpul nopții, nu sunt acum decât simple
intrări. Alte clădiri, în schimb, de pe trotuarul de vizavi, cărora nu le
acordasem nici o atenție, sunt hoteluri normale. În fața lor, mai multe
autocare își așteaptă pasagerii. Unii dintre ei tocmai coboară din hotel. Par
să fie europeni. Poate că cei mai mulți nici nu știu ce se întâmplă aici în
timpul nopții.
În New
York știu două hoteluri acceptabile,
ieftine și în centru, unde am stat data trecută, dar mă gândesc să încerc și o
altă variantă, și anume să merg la un hotel aproape de aeroport. Oricum, mâine
dimineață nu am timp pentru vizitat orașul, iar transportul până la aeroport
poate fi o problemă. Data trecută am avut emoții pentru că, datorită orei
aglomerate, nu găseam un taxi liber. Se apropia ora plecării și eu încă
așteptam. Există posibilitatea deplasării cu autobuzul. Costă 10 dolari, față
de 35 cu taxiul, la care se adaugă costul taxiului de la hotel la stația
Greyhound, de unde pleacă autobuzul. Nu știu dacă pentru valize se percepe
vre-o taxă suplimentară. Varianta cu hotelul apropiat aeroportului mă tentează
mai mult. Merită încercat.
În stația
de taxiuri există un dispecer, cu care am încercat să mă sfătuiesc. Tipul era
amabil, dar nu era informat. În schimb, am generat fără să vreau o dispută
între el și șoferul taxiului care venea la rând. Acesta din urmă, un negru, nu
accepta ca dispecerul să discute cu clientul destinația și traseul. Pretenția
șoferului era absurdă, cu atât mai mult cu cât dispecerul înscrie pe fișa lui
destinația, deci el trebuie să știe încotro va pleca mașina. Pe drum m-am
lămurit. Aversiunea negrului era de principiu și se manifesta nu față de
problema în sine, cât față de persoana dispecerului, un recent imigrant alb,
ceea ce explică lipsa lui de informații. Remarcasem de nenumărate ori că
americanii de condiție joasă, mai ales negriii, nu-i agreează pe imigranți
pentru că aceștia le răpesc locurile de muncă, ceea ce este destul de adevărat.
Deoarece dialectul în care dispecerul vorbea o engleză extrem de relativă nu-mi
era clar, l-am întrebat pe șofer care e limba maternă a dispecerului. Răspunsul
a venit mai mult decât neașteptat: ce limbă, ăla nu știe nici o limbă; e din
Grecia. Deci limba greacă nu există. La început m-am amuzat, dar mai apoi m-am
cutremurat.
După mai
multe căutări prin zona aeroportului, am găsit un hotel acceptabil portofelului
meu. Căutarea însă m-a costat pentru că taximetristul nu cunoștea nici el prea
bine zona. Hotelul aparține unui indian din India care are mai multe
proprietăți în New York, motiv pentru care pe aici n-a mai venit demult, ceea
ce se vede în starea hotelului. Camerele sunt însă curate. Personalul este
bineînțeles de origine indiană. Pronunția unuia dintre recepționeri este
amuzantă. Conci înseamnă country, titi înseamnă thirty, și multe altele
asemenea. Mâncarea am comandat-o de la un restaurant chinezesc din vecinătate.
Adusă în cameră, împreună cu o sticlă de cola, costă 4 dolari și 85 de cenți.
Cum un dolar este transportul, iar o cola costă 75 de cenți, rezultă că
mâncarea a costat 3,10 dolari, adică foarte ieftin. Și este atât de multă,
încât ajunge pentru patru persoane flămânde.
Aerodromul
este foarte aglomerat. Plecăm cu o oră întârziere, dar s-a nimerit bine pentru
că soarele tocmai a apus, iar imaginea este fantastică. Orizontul este încă
roșu, dar jos e deja întuneric așa că se văd luminile orașului. Sunt milioane.
Este un spectacol de lumini deosebit de frumos. Regret că nu am un film cu
sensibilitate mare, Este de notat: ora de imediat de după apus, loc la
fereastră pe partea stângă a avionului, film 400 DIN.
Primele
cuvinte adevărate în limba română le auzisem pe aeroport. Mi se mai întâmplase
să cred că aud cuvinte românești la ideea că mă îndrept spre casă, dar ele erau
românești numai în închipuirea mea. În realitate au fost în engleză, spaniolă și chiar chineză (nu
glumesc). Acum, în avion, aud chiar și expresii riguros autohtone cum ar fi
anunțul stewardesei că vom servi masa. Sper totuși să ne servească ea.
În România
se folosesc din ce în ce mai mult, în special de către tineri, expresii englezești,
auzite din filme. Majoritatea sunt culese din argou sau din limbajul copiilor.
În Statele Unite, am posibilitatea să realizez mai exact nu numai valoarea lor
semantică, ci și încărcătura lor psihologică. Concluzia este că prea puține
dintre ele intră în vocabularul unui american cât de cât educat. Engleza
britanică cultă rămâne singura fără risc.
Cu toții
am învățat la școală că structura clasică a oricărei propoziții este subiect,
predicat, după care pot urma atribute, complemente directe, indirecte și de
alte feluri. Această structură este perfect valabilă în limba engleză, dar este
mai puțin adevărată în limbile latine. Englezii spun: I love you. Mai întâi
subiectul. Pentru că ei sunt oameni de acțiune, urmează predicatul. Asupra cui
se resfrânge acțiunea subiectului, ca și alte detalii, se precizează, dacă e
cazul, mai târziu. Pentru un latin, o exprimare de genul eu iubesc la tine ar
suna cel puțin ciudat, dacă nu cumva ne-ar îndrepta gândul în direcții greșite. Noi
spunem: Eu te iubesc. Latinul
indică mai întâi relația: eu și tu. Care este natura acestei relații, de
iubire, de ură, etc., se precizează ulterior. E clar că structura este
diferită. Afirmația inițială se dovedește deci inexactă. Structura este
diferită nu numai din punct de vedere gramatical, ci și psihologic. Modul de
gândire este diferit, psihologia este diferită. Noi gândim afectiv, ei gândesc
rațional. Credeți? Do not! N-a fost decât o glumă. Avionul merge mai departe.
Până acasă mai e!
Și totuși,
se știe că vorbirea caracterizează gândirea fiecăruia. Oamenii învață să
gândească și să vorbească în același timp. Nu e descoperirea mea. O susțin
savanți importanți din toată lumea, iar eseistul român Henri Wald îi dedică
cele mai frumoase și convingătoare pagini ale sale. Nu întâmplător englezii au
inventat majoritatea jocurilor de echipă: fotbal, rugby, etc. Ei pot forma ușor
colective în care acționează conform unor reguli artificial create, fără să se
implice afectiv. Noi nu numai că nu respectăm regulile jocului dar, chiar și
acolo unde ar trebui să fim uniți în interesul nostru, înlocuim rațiunea cu
instinctele afective. Se pot da și alte exemple. În limba germană, de pildă,
verbul se pune la sfârșitul propoziției. Neamțul, ca un om organizat ce e, mai
întâi adună toate materialele de care are nevoie și numai după aceea trece la
acțiune. La ce-i folosește? Până acum, germanii s-au dovedit cei mai buni în
muzica simfonică. Cei mai buni interpreți sunt totuși evreii.
Apropo,
unele cuvinte spun mult mai mult decât semnificația lor imediată. Noi când ne
gândim la spiritul englezesc asociem imediat ideea de club. Într-adevăr, viața
englezului este legată de club, iar clubul ni-l imaginăm elegant, aristocratic.
De acord, dar uitați-vă cu atenție într-un dicționar la cuvântul club. Veți
găsi și măciucă, a ciomăgi, și altele. Club-law însemnă legea celui mai tare.
Sensul actual vine de la to club together adică a se reuni pentru o acțiune
comună, doar că scopul primelor acțiuni de acest gen nu era deloc nobil, iar
primele obiecte reunite au fost un băț și o măciulie, rezultând o măciucă, pe
englezește club. Aristocrația a venit mult mai târziu, probabil după ce
măciuca și-a îndeplinit rolul.
În
politică, lumea judecă în general pe termen scurt, mai ales atunci când
subiectul este o nemulțumire. Vinovat de ceea ce se întâmplă în prezent este
întotdeauna guvernul actual, chiar dacă subiectul discutat își are cauzele în
trecut. Nici cei cu pretenții de analiști nu merg întotdeauna prea departe,
deși prin natura ei explicarea fenomenelor obligă la trimiteri în trecut. Ca să
nu fac referiri la prezent, voi lua un exemplu mai vechi, dar relativ cunoscut.
Schimbarea atitudinii lui Ceaușescu de la pro-occidentală la ultra-comunistă
este pusă de multe ori pe seama vizitelor lui în China și Coreea de Nord,
pentru că după ele a urmat revoluția culturală. Dar înainte de a merge în
extremul orient, el obișnuia să meargă în occident, deci în direcția opusă.
Ce-i drept, orientarea pro-occidentală nu i-a aparținut lui, ci adulților din
anii 60. Să ne amintim că, după ocupația sovietică de după război, mai exact
după retragerea trupelor sovietice în 1958, a urmat o perioadă favorabilă, cu
încercări de revenire la istoria națională. În locul limbii ruse obligatorii,
în școli, a reînceput predarea limbilor străine, în special engleza și
franceza, ba chiar și latina. Ceaușescu n-a făcut decât să preia ștafeta, pe
care a înțeles-o doar ca pe un prilej de organizare a manifestațiilor menite
să-l aclame pe el. Momentul real al schimbării și cauza ei n-a fost o vizită
dintre nenumărate altele, ci una mai puțin obișnuită și nici măcar a lui: a
fost invazia rușilor în Cehoslovacia. Eram în excursie la Voroneț când, de la
un aparat de radio portativ așezat pe un gard, vocea lui spărgea liniștea
obișnuită a locului; se transmitea cuvântarea devenită celebră în scurt timp.
Nu era glasul unui curajos, așa cum uneori s-a spus, ci, dimpotrivă, era glasul
unui disperat. Atunci, în acea săptămână de coșmar, nenumăratele încercări ale
diplomației române de a solicita sprijinul, măcar moral, al occidentului, în
cazul în care rușii ar fi invadat și România, s-au soldat cu tot atâtea
eșecuri. Atunci, între Est și Vest, Ceaușescu a înțeles că este singur. Atunci
și-a schimbat el atitudinea și s-a orientat în direcția opusă. Bineînțeles că
până când schimbarea să devină vizibilă a mai trecut ceva timp. (Fie chiar și
numai pentru organizarea unei vizite la nivel înalt e nevoie de timp.) Vizita
în Orientul îndepărtat a fost nu cauza, ci unul dintre primele efecte. El era
deja hotărât să schimbe direcția, iar vizita demonstrează că decizia fusese
deja luată.
Cu privire
la evoluția noastră de după război, eu invoc deseori o metaforă; am fost
asemenea unui autovehicul care, la 23 August 1944, a părăsit șoseaua
prăbușindu-se într-o prăpastie. O vreme, cât timp zburam prin aer, era bine.
Abia mai târziu, treziți de șocurile pricinuite de contactul dur cu stâncile de
pe fundul prăpăstiei constatăm dezastrul. Dar nici azi nu căutăm cauze și nu
încercăm soluții, ci acuzăm guvernele actuale, oricare ar fi ele, că nu se
ocupă de amortizarea șocurilor, ca și cum asta ar rezolva problema. Problema nu
este prăpastia și nici stâncile care stăteau acolo de mult și acolo vor rămâne.
Problema noastră este regăsirea șoselei. Pentru acesta trebuie să avem tăria să
părăsim mașina oricum distrusă, și să urcăm pe jos povârnișul către lumea
civilizată. Odată ajunși pe șosea, poate avem noroc cu ia-mă nene, dar din
prăpastie nu ne ia nimeni.
Nici n-am ajuns acasă și mă
gândesc la politică.
Oameni
buni și răi există peste tot. Modul de manifestare e diferit. Cum și de ce apar
cei dispuși să facă rău este o altă problemă. Ceea ce știm este că ei se vor
adapta întotdeauna la ceea ce le oferă societatea. Într-un oraș cu bănci, mai
ales prost păzite, vor exista spărgători de bănci și reciproc; nu există
spărgători de bănci acolo unde nu
exista bănci. În epoca socialistă erau
putini hoți pentru că nu aveau ce fura. Răufăcătorii se făceau activiști de
partid.
Într-o zi,
o cunoștință îmi spunea că ar avea nevoie de serviciile unui tâmplar pentru
unele lucrări casnice. Se întâmpla la începutul anilor 90, când serviciile
publice de acest gen erau cvasi-inexistente. Cum un vecin de-al meu, proaspăt
ieșit la pensie, se ocupa tocmai de așa ceva, m-am oferit să le fac legătura.
Mi-am informat deci vecinul, acesta și-a notat bucuros adresa, iar eu am crezut
că problema s-a rezolvat. Câteva luni mai târziu însă, vecinul îmi cere să-i
dau din nou adresa pentru că pe cea veche o pierduse și, cum nu mai avea
altceva de lucru, era dispus să se ocupe de lucrarea despre care îi vorbisem.
Am fost bineînțeles surprins, nu atât de faptul că nu se ocupase de lucrare,
cât de mentalitatea lui. El nu înțelesese că într-o afacere, fie și foarte
mică, ca aceasta, sunt implicate două părți, nu numai una. În concepția lui nu
exista decât el și oportunitățile ce i se ofereau, într-un total dispreț față
de celălalt. Dar în societate există întotdeauna un celălalt, fără de care nici
noi n-am exista. Respectul față de celălalt, care are și el planurile lui, este
o condiție a economiei de piață și, de aceea, face parte din normele de
comportare în societate. Ea este deci o chestiune de educație civică. El nu era
obligat să rezolve lucrarea imediat, dar era obligat să dea un răspuns imediat,
pentru ca cel în cauză să știe ce are de făcut. Bineînțeles că acesta nu putea
sta cu casă răvășită, așteptându-l pe excelența sa tâmplarul de ocazie să-și
facă timp, așa că și-a rezolvat problema cu altcineva. Din nefericire,
mentalitatea vecinului nu este singulară în România. Înseamnă asta că
occidentalii sunt mai educați decât noi? Se pare că da, pentru că educația
civică nu înseamnă că toți tâmplarii îl citesc pe Shakespeare, dar toată lumea
știe să coopereze. Celălalt nu este în mod necesar cel ce trebuie păcălit. El
este semenul nostru. Mă tem însă că semen a devenit un cuvânt cam desuet,
perimat, dacă nu uitat. Poate că românii ar trebui sfătuiți să apeleze mai
puțin la guvern pentru ca acesta să le rezolve problemele pe care tot ei le-au
creat, și să-i ceară guvernului să se ocupe de educația civică a copiilor.
Măcar ei, copiii, ar avea astfel o șansă. Ministerul învățământului se ocupă
însă doar de modul în care se dau examenele și prea puțin de corpul profesoral,
care ar trebui primul re-educat.
Pe cel mai
înalt tron al lumii, nu stăm decât tot pe șezut, ar fi zis Montaigne. Și în
avion e la fel și vă asigur că statul îndelungat în această poziție devine
foarte obositor.
Înainte de
a pleca, aveam mai multe întrebări la care speram să primesc răspuns. La unele
am primit, la altele nu. În schimb acum, am alte întrebări, parcă mai multe și
mai grele. E drept că drumul cunoașterii e marcat de întrebări și e tot atât de
adevărat că există mai multe întrebări greșit puse decât răspunsuri greșite.
Nu-mi amintesc cine a zis asta, dar pot trage de aici concluzia că trebuie să
fac curățenie printre întrebări înainte de a căuta răspunsurile. Dar și mai
urgent e să dorm. Acum sunt mult prea obosit. Gândesc eu, că tot șed și nu am
altceva de făcut, dar cred că mai mult plutesc peste gânduri, fără să le
pătrund adâncimile. Și mâine e o zi și
după ea multe altele.
E bine
întotdeauna când există soluții alternative. Chiar și apa e bună ca soluție
alternativă la vin, dar nu în fiecare zi. De-abia aștept să ajung acasă. Aici
am băut doar în New York păhăruțul de whisky despre care am vorbit și încă unul
de vin în Fort Lauderdale.
Până să nu
adorm, iată o primă concluzie: civilizația americană este comună cu cea
europeană; aspectele necivilizate sunt diferite.
Întors
acasă, sunt nerăbdător pe de o parte să-mi pun la punct notițele din timpul
călătoriei și să le dau o formă
publicabilă, dar - pe de altă parte - sunt izbit de contactul cu realitățile de
aici și tentat să notez ceea ce văd, aud și gândesc acum.
Vrând-nevrând,
a trebuit să-i laud pe americani mai mult decât aș fi dorit, dar trebuie să le
recunoaștem calitățile pentru că simpla bârfă nu ne ajută la nimic. Nu sunt mai
deștepți și nici mai culți decât noi, dimpotrivă, pot furniza numeroase
contra-argumente. Iată unul, pentru amuzament: o societate comercială face
asigurări pentru cazuri de răpiri și violuri efectuate de către extraterestri.
Partea nostimă este că au clienți. Nu cred că în România ar fi găsit prea
mulți. Și atunci, dacă nu sunt mai deștepți, cum se face că ei reușesc și noi
nu? Ei, asta e o altă poveste, mult mai lungă și probabil plicticoasă pentru
unii și enervantă pentru alții. Revin deci la lucruri mai concrete, nu înainte
de a mai observa un paradox: românii sunt maeștri la glume; americanilor, în
schimb, le plângi de milă când vor să glumească. Românii sunt renumiți însă și
pentru abilitatea cu care abandonează cele mai serioase probleme printr-o
glumă. Știu să râdă, deși nu știu să zâmbească.
O primă
observație, nesemnificativă la prima vedere, a fost prilejuită de contactul cu
șoseaua. Este totuși primul și cel mai concret contact cu solul României, nu?
Nu vorbesc despre asfaltul de proastă calitate și cu gropi, fiindcă asta o știm
cu toții. Circulația ca atare însă are un alt ritm. Se circulă mult mai agitat în România. Există un
permanent freamăt, o neliniște, o grabă care face ca mișcarea automobilelor pe
șosea să semene mai mult cu o mișcare
browniană decât cu deplasarea unor oameni raționali, într-o anume direcție. O
cauză posibilă ar putea fi și faptul că mașinile au viteze foarte diferite, din
cauza stării lor tehnice diferite, ceea ce le obligă pe cele mai rapide să le depășească pe cele mai lente. Încerc să
le găsesc scuze. Evident că se depășește și în Statele Unite dar mult mai rar.
Acolo se merge cu viteză mai uniformă, la limita celei legale și mult mai calm.
Tocmai lipsa acestui calm trădează o caracteristică psihologică a românilor,
dar și educația rutiera precară. Iată un exemplu. Așteptam pe cineva pe o
stradă laterală puțin circulată din Brașov. O mașină încearcă să parcheze. Din întâmplare, tocmai atunci o
Dacie vrea s-o ocolească dar este obligată să
frâneze brusc pentru că, din spate, un Cielo triplează, în timp ce, din
sens opus, o alta Dacie oprise deja în fața avântului celorlalți doi. În final
ies cu toții nevătămați, exact în ordinea inversă a priorităților stabilite de
regulamentul de circulație. Doar un trecător are probleme cu hainele stropite
de apa bălții prin care Cielo trecuse în trombă. În următoarele trei minute n-a
mai trecut nici o mașină. În Statele Unite, ar fi oprit cu toții până când
prima mașină ar fi terminat manevra de parcare. Măcar din politețe dacă nu din
alte motive. Mi-am amintit atunci de vecinul meu de scaun din avionul cu care
am plecat, un român fugit mai demult, și care venise pentru câteva zile să-și
vadă familia. Doar câteva zile, dar suficiente pentru ca să producă un groaznic
accident de circulație. El, cel care în State obișnuia să conducă zilnic zeci
și chiar sute de kilometri dar care, între timp, uitase normele civilizate și
se adaptase imediat la cele de acasă.
Alt aspect
șocant este dezordinea. Casele din România, chiar și cele mai modeste, dacă ar
fi îngrijite, ar părea în Statele Unite reședințe de lux. Dar nu sunt (îngrijite).
Casele obișnuite din Statele Unite par barăci la prima vedere. Dar numai la
prima vedere. Marea majoritate nici nu au garduri. Noi avem garduri chiar mari,
dar case mici. (Se pare că valorile
americane sunt mai autentice, în timp ce noi doar simulăm valoarea.) În ceea ce
privește gunoaiele, nu găsesc un cuvânt care să dea o imagine cât de cât
adevărată fără ca ea să fie jignitoare. Nu e vorba doar de cele de care se fac
vinovate primăriile pentru că nu le colectează la timp, ci de cele din fața fiecărei
case sau bloc, dezordinea de pe stradă,
dezordinea de pretutindeni și de toate felurile, dezordinea din comportare. La
țară, orice gospodar face curat în fața casei lui. Același fost gospodar, sau
fiul lui, odată venit la oraș s-a lepădat de orice obligație civică. Prin asta
nu a devenit mai orășean, ci doar mai necivilizat, fiindcă există și o
civilizație a satului, pe care însă el a abandonat-o, fără să pună nimic în
loc. Singura vină a primăriilor față de astfel de oameni este că nu-i
amendează. Probabil pentru că mulți dintre primari au aceeași mentalitate cu
cei pe care ar trebui să-i amendeze.
Străinii
care ne vizitează țara nu acuză guvernul României și nici nu cred că vinovăția
pentru gunoaiele din fața caselor ar aparține vreunei conspirații străine
malefice; în mod cert, gândesc că acesta este gradul nostru de civilizație,
adică unul foarte scăzut. Gunoaiele ne caracterizează pe noi, nu pe alții. Cât
despre scena cu mașinile povestită mai sus, n-o puneți pe seama psihicului
nostru mai deosebit; calificativul are alt nume: mitocănie.
Făceam
cândva, în drum spre casă, afirmația aparent șocantă cum că americanii sunt
țărani. Afirmația devine mai puțin șocantă dacă precizez că am în vedere
calitățile țăranilor și nu defectele lor, precum și faptul că americanul
obișnuit, adică unul din cei 200 de milioane de oameni care locuiesc între
coasta de est și cea de vest, nu are aproape nimic comun cu cei câțiva extrem
de puțini magnați din downtown sau cu derbedeii de pe străzile aceluiași oraș.
Este probabil vina prea numeroaselor filme care creează în România imaginea că
toți americanii, săraci sau bogați, ar locui în Manhattan sau măcar în Los
Angeles. Este total eronat. Faptul că derbedeii există, poate fi considerat un
semn de democrație, dar o națiune atât de puternică nu s-ar putea limita la ei.
Americanii cei mulți sunt oameni normali și, atunci când spun american, la ei
mă gândesc și despre aceștia spuneam că sunt țărani, în sensul bun al
cuvântului. Țărani, nu pentru că s-ar ocupa cu agricultura, ci pentru că au o
mentalitate asemănătoare cu cea a locuitorilor satelor tradiționale, a celor ce
fac curat în fața casei.
Nu am
făcut această afirmație întâmplător, ci pentru că mie mi se pare a fi una
dintre cheile succesului lor. În mod sigur ea este responsabilă de seriozitatea
lor. Ne este ea, această cheie, accesibilă și nouă? Este mentalitatea noastră
mult diferită de a lor? Prin ce? Suntem noi mai puțin țărani decât ei? Se
pare că da. Comunismul a transformat în orășeni o mare parte a populației României.
Dar ce fel de orășeni? Iarăși trebuie
să precizez că nu-i consider țărani, pentru că ar întina acest cuvânt, pe cei
care, născuți la țară, ei sau părinții lor, nu s-au integrat la oraș și - nici
țărani, nici orășeni - au drept singură caracteristică faptul că au uitat buna
cuviință.
Buna
cuviință. Ce vorbă mare! Nu mare, imensă. M-a luat gura pe dinainte și mi-a
scăpat un porumbel. Mă gândesc acum că expresia este aproape definitorie pentru
o civilizație, oricare ar fi ea, rurală, urbană, modernă sau antică. A fi
civilizat nu înseamnă că folosești o anume tehnologie; înseamnă să-i respecți
pe ceilalți, să respecți regulile satului sau orașului în care trăiești,
adică să te porți cuviincios. Strămoșii
noștri se purtau cuviincios, nu de frica legii, aproape absentă, ci de frica
opiniei publice, de teamă să nu se facă de rușine în fața satului. Și dacă a fi
civilizat nu depinde de tehnologie, ci de buna cuviință, care mai este
răspunsul la întrebarea; este occidentul mai civilizat decât noi? Din păcate,
trebuie să recunosc că da. Ei se respectă unii pe alții mai mult decât o facem
noi. Se respectă pe ei înșiși și își respectă munca. Restul sunt consecințe.
Chiar și tehnologia, nu le-a căzut din cer; și-au construit-o prin muncă și
seriozitate. Consecințe sunt sărăcia din casele noastre, ca și faptul că aleșii
lor sunt mai buni decât aleșii noștri. Orice popor își are conducătorii pe care
îi merită, a spus nu mai știu cine. Nu e vinovat guvernul că orășeanul român
nu face curat în fața casei sau nu curăță iarna zăpada din fața blocului.
Acesta este și unul dintre răspunsurile la dilemele poporului român, pentru
care mulți mă vor bodogăni: ce-i de făcut? Trebuie să începem prin a face curat
în fața casei. Restul va veni, din aproape în aproape. Un lucru e sigur:
civilizația începe cu măturatul din fața casei. Ce-i drept, ea nu se termină
aici, dar orice drum începe cu un prim pas.
În Statele
Unite, ca peste tot, oamenii sunt diferiți: și buni și răi, și educați și mai
puțin educați. Nu lipsește nimic. Și statele americane sunt diferite. Nu se
poate compara spre exemplu Georgia cu New Mexico, deși sunt la aceeași
latitudine și nu prea departe unul de celălalt. Diversitatea poate fi
interesantă, uneori chiar amuzantă, dar
pentru mine, ca turist român,
mai importantă mi s-a părut nu diversitatea cât unitatea. Oricât de
diferite ar fi, peste tot există ceva comun, acel ceva ce le face pe fiecare
să fie americane. Iar, în ultima
instanță, ceea ce căutam era explicația succesului americanilor.
Succesul
este global, nu individual, de aceea el trebuie căutat în ceea ce este comun și
nu în ceea ce este particular. Sigur, orice acțiune globală se realizează ca
sumă a acțiunilor individuale dar, pentru ca societatea să meargă pe o anume direcție, indivizii
trebuie să acționeze convergent pentru
ca, din eforturile lor individuale, rezultanta să aibă o direcție favorabilă.
USA este
în prezent importatoare de forță de muncă. Pe de o parte, vin muncitori
necalificați din Mexic, America de Sud
și Asia. Ei vin din dorința de a scăpa de sărăcia de acasă și, pentru a se
integra, acceptă muncile cele mai grele, respectă și își însușesc normele
vieții americane. Evident, există și eșecuri. Pe de altă parte, din Europa, în
special după război, vin intelectualii care, pentru a se realiza profesional,
fie că au nevoie de aparatură sofisticată, fie pentru că recunoașterea
internațională se realizează numai la nivelele superioare. De aici rezultă și
cele două tendințe majore ale Americii de azi. Pe de o parte încercarea de a ignora
valorile culturale clasice, iar pe de altă parte tocmai recunoașterea acestor
valori, ca semn de cultură. Poate că tocmai această disjuncție dintre cele două
tendințe creează premisele progresului, pentru că ele se unesc în dorința
comună de a funcționa într-un ansamblu ordonat. Unii creează norme, iar
ceilalți le respectă. Condiția este ca normele să fie bune.
Din
punct de vedere tehnic există o puternică standardizare în mai toate domeniile
importante. Recunoști obiectul ca fiind american pentru că este la fel peste
tot în părțile lui esențiale. Ceea ce este important este standardizat.
Libertatea este în detalii. Un tehnician va realiza imediat avantajele
economice colosale ale unei standardizări avansate. Ele au fost sesizate și în
plan comercial și psihologic de către investitorii particulari care au
înființat lanțuri de magazine, hoteluri, moteluri, restaurante, tec, identice
pe tot cuprinsul Statelor Unite și nu numai. Întreg personalul își face datoria
conform normelor, astfel ca sistemul să
funcționeze în ansamblul lui. Libertatea este în detalii. Ansamblul este
ordonat.
Există
norme foarte stricte în principalele activități publice. Igiena alimentară,
spre exemplu, este precară la nivel individual, dar este impecabilă în orice
unitate de alimentație publică. Rareori vezi un american spălându-se pe mâini
înainte de masă, dar mediul în care se mișcă este curat, iar clasicul sandwich
îi este întotdeauna servit într-un șervețel. Există oriunde teancuri de
șervețele la care nu face nimeni economie. Când am plecat într-o excursie în
Mexic, toate cunoștințele ne avertizau să
nu mâncăm și să nu bem nimic de
acolo pentru a ne proteja stomacurile. Am scris asta mai demult. Cu toții erau
conștienți că normele de igienă americane le conferă protecție. În consecință,
este bine să le respecte.
În
concluzie, una dintre explicațiile prosperității americane se află în
elaborarea și îmbunătățirea continuă a normelor de tot felul: sanitare,
tehnice, dar și comportamentale. Unii creează norme, iar ceilalți le respectă.
La ideea
de normă, orice român face alergie. Cum de la ei e altfel? Pentru că ei au
încrederea că normele au fost elaborate de cine trebuie, ceea ce se și întâmplă
de cele mai multe ori. Pe noi comunismul ne-a învățat nu numai că, în
democrație, prostimea își alege deștepții, ci mai mult: clasa muncitoare
conduce. Aici mitocănia atinge paroxismul. Ce fel de norme vor produce aleșii
poporului? La ce ne așteptăm?, că doar îi cunoaștem.
O
concluzie aproape imediată este educația. Educația americană, desigur. Nu către
valorile culturale clasice, ci către valorile americane. Dorința determină cele
două straturi ale societății americane să
funcționeze corelat, iar educația le arată cum. Cuvântul naționalism,
spre exemplu, are conotații negative numai pentru națiunile mici. Într-un
eventual top al țărilor naționaliste, SUA ar fi de departe pe primul loc. Acest
lucru însă nu deranjează pe nimeni, pentru ca oamenii își doresc să fie americani. Există și în Statele Unite
oameni săraci, chiar foarte mulți. Dar ei sunt mândri în sărăcia lor pentru că
sunt săraci în cea mai bogată țară din lume. Eroul american iese victorios în
orice film. Educația americană este surprinzător de asemănătoare cu propaganda
sovietica din anii 50. Piticul american, ca și cel sovietic, este cel mai mare
pitic din lume. Spre deosebire de ruși însă, americanii știu să păstreze echilibrul. În timp ce în România
nimeni nu credea în propaganda comunistă tocmai din cauza exagerărilor, în
Statele Unite ea este încă eficientă. Steagul american este prezent aproape
peste tot, chiar și pe chiloții prostituatelor (așa am auzit).
Îmi dau
seama acum mai mult ca oricând, cât de delicată este educația unei națiuni și
cât de perseverentă ar trebui să fie
ea, pentru ca să dea roade. Poate fi
nevoie de secole. Orice s-ar spune, noi, românii, chiar dacă nu eram perfecți,
eram pe un asemenea drum când el a fost frânt la 23 august 1944 și, din
nefericire, nu suntem capabili încă să-l reluăm. Acum românii înșiși își
denigrează țara și istoria ei.
Și
mai e ceva. În aparență, ceva ce ține de firea noastră dar, în realitate, tot o
problemă de educație, sau mai exact de lipsa ei. Am de mult timp în minte
exemplul lui Albert Einstein. Acesta, după un început de carieră modest, se
prezintă la fostul său profesor de matematică cu versiunea inițială a teoriei
relativității pe care tocmai o inventase, cu rugămintea ca acesta să-și spună
părerea și, dacă acceptă, să-l ajute să îmbunătățească redactarea textului din
punct de vedere matematic. În România n-ar mai fi auzit nimeni de Einstein nici
până în zilele noastre, ci de cu totul altcineva. Acest profesor însă, nu numai
că l-a ajutat, dar nu a încetat niciodată să-și manifeste public, oral și în
scris, uimirea față de geniul neașteptat al lui Einstein. Modestia și, mai
ales, corectitudinea lui au fost exemplare.
Când
e vorba de educație, Ministerul Învățământului se gândește în fiecare an cum să
modifice modul de examinare a cunoștințelor elevilor, când, de fapt,
cunoștințele ar trebui îmbunătățite, iar acest lucru este realizabil numai prin
îmbunătățirea calității cadrelor didactice. Nu elevii sunt de vină pentru
precaritatea învățământului românesc, ci cadrele didactice, prost retribuite
și, din acest motiv, recrutate din rândul intelectualilor de categoria a doua.
Suntem
obișnuiți să stăm pe scaun. Ați încercat să stați pe jos, turcește? Veți
constata că, în lipsa acestei deprinderi practicată încă din fragedă tinerețe,
este foarte greu să stai timp îndelungat în această poziție. Iată o situație
simplă în care, pentru un european norma de comportare îi cere să stea pe
scaun, în timp ce arabului să stea, cum spunem noi, turcește. Pentru fiecare,
este mai ușor să stea așa cum a fost învățat. Și atunci, de ce să nu adoptăm de
la început norma cea bună, de moment ce tot trebuie să adoptăm una? Acesta este
rolul educației și de aceea, plecând de la norme, am ajuns aproape obligatoriu
la educație. Doar lipsa educației corespunzătoare ne face să fim refractari
față de ideea de normă, pentru că avem senzația că ni se impune să ne comportăm
altfel de cum am fost învățați. Observați? Am fost învățați. E clar că e
vorba despre educație. O expresie care îmi repugnă este scuza unor părinți în
fața actelor reprobabile ale copiilor lor: e doar un copil. Este nu doar un
copil, ci un copil prost-educat. Vina nu este a copilului, ci a celor care nu
l-au educat cum trebuie. Americanii nu
sunt mai educați decât noi, dar au deprins norme mai bune.Noi credem că
americanii sunt bogați. În realitate, balanța lor financiară este foarte
strânsă; abaterile ce și le pot permite de la cheltuielile uzuale sunt foarte
mici, cu alte cuvinte, tocmai libertatea de care fac ei atâta caz este limitată
din motive financiare. În schimb, dacă
un american află prețurile în dolari ale produselor din România crede că aici e
Raiul pe pământ. Dacă i se spune însă care este venitul nostru mediu, exprimat
tot în dolari, discuția se întrerupe pentru că nu poate crede că cineva ar
putea trăi cu un venit atât de mic și trage concluzia că interlocutorul este un
tip dubios. Oricum, nu vă faceți iluzii că ei înțeleg ceva din explicațiile
noastre. Chiar intelectualii de clasă nu au cunoștințele economice și politice
necesare. După primele fraze, renunță să urmărească argumentația și abandonează
subiectul, eventual și interlocutorul. Diferența între ei și noi este că ei nu
înțeleg și nici nu-și propun să înțeleagă sistemul, dar lucrează bine pentru că
așa i-a învățat sistemul lor, în timp ce noi credem că înțelegem sistemul dar
lucrăm prost, tot pentru că așa ne-a învățat sistemul. Sistemul nostru.
În prima
duminică dimineața după revenirea în țară, erau prezenți în direct la
televizor, simultan pe trei canale diferite, trei politicieni de la cele mai
înalte nivele, începând cu primul ministru însuși. În decurs de o oră au mai
apărut încă șase dintre primii oameni ai țării, cu excepția președintelui.
Către seară a apărut și el. Nimic din ceea ce discutau ei nu era esențial, și
nu discutau nimic din ceea ce orice om cu o oarecare cultură economică știe că
ar trebui făcut pentru o tară în situația de azi a României. Nu trebuie să fii foarte deștept pentru asta. E suficient să observi ce au făcut toate țările dezvoltate
atunci când au trecut prin situații similare. Ciudat, dar nimeni nu pare
interesat s-o facă. Toți sunt preocupați de lupte intestine și, mai ales, de
agoniseala personală, acum cât sunt în miezul marilor afaceri, cât mai mult și
mai repede, să le rămână ceva și după.
Politicienii
sunt asemenea materiilor prime în arta culinară. Se ia un cartof, care este
departe de a fi perfect, dar se curăță, se înlătură părțile defecte, se spală
și se aruncă în oală. Se mai ia un morcov, poate și mai puțin perfect, o ceapă,
și așa mai departe. Depinde numai de priceperea gospodinei dacă va ieși sau nu
o supă gustoasă. Politicienii perfecți sunt rarisimi, dacă nu inexistenți.
Mulți sunt chiar sub nivelul cetățeanului comun. Ansamblul lor însă poate
da rezultate favorabile pentru națiune.
Depinde de gospodină. În unele țări se întâmplă chiar frecvent. Din păcate nu
și la noi. Gospodina în politica unei națiuni este societatea, iar știința ei
în arta culinară este educația politică a populației. Spune această comparație
ceva?
Se invocă
des trecutul comunist al României și suntem judecați după același tipar cu
fostul URSS. Noi înșine facem acest gen de aprecieri. Se strecoară însă o
eroare. După război, România a fost transformată într-o colonie a URSS. Noi am
fost o țară tot atât de comunistă pe cât de capitaliste erau coloniile țărilor
capitaliste.
Regimul
rusesc a fost diferit în țările ocupate față de propria lor țară. La noi au
distrus, în timp ce la ei au construit. La ei era încă bine. Piramida valorilor
a fost inversată la noi, nu și la ruși. La ei acasă, profesioniștii de valoare,
ingineri, militari, medici etc., erau bine valorificați. Doar corupția a fost
comună, dar și ea, la noi a funcționat din prima clipă, în timp ce la ei doar
în ultima parte a declinului.
Noi se
pare că nu am depășit încă epoca fanariotă. Așa cum boierii de atunci căutau
sprijinul turcilor în disputa lor cu alți boieri autohtoni, politicienii de azi
își caută prin vecini sprijinul pentru dobândirea puterii în țară. Visul
multora dintre ei este să redevenim colonie rusească, iar ei să fie
reprezentanții lor printre noi. Prea puțini dintre ei își propun să convingă electoratul românesc de valoarea
faptele lor bune. Puținătatea acestor fapte nici nu le-ar da mari speranțe.
Pe la
sfârșitul deceniului șase și începutul celui de al șaptelea, începuse să ne
meargă bine. Care să fie explicația? Evident, filo-rușii vor spune că era un
succes al comunismului. Petre Țuțea spunea că poți fi comunist până la 30 de
ani; s-o faci mai târziu, înseamnă să fii idiot. Adevărata explicație este
faptul că adulții acelor timpuri erau oameni educați înainte de război. Ei, cu
spiritul lor învechit, atunci când presiunea sovietică a slăbit un pic, au
știut și au dorit să lucreze serios. Ei sunt adevărații patrioți, pentru că, în
condițiile date, când nici un ajutor american nu mai era de așteptat, în
schimb apartenența la zona de influență sovietică era o realitate mult prea
dură, ei au făcut ca România să prospere. Dezastrul a venit atunci când noua
generație de tineri educați de sistemul sovietic au ajuns la maturitate.
Această generație este primul produs al sistemului comunist, iar cauza sărăciei
noastre de azi este mentalitatea lor și rezultatul muncii lor. Politica are
efecte pe termen lung.
De aici
decurge și soluția ieșirii din marasmul național actual: educația. Soarta
noastră, ca națiune nu ca persoane, este în mâinile copiilor de azi. Nu a
tineretului, ei sunt încă dezorientați și prea grăbiți să nege orice, fără să
priceapă prea bine nici măcar ce neagă. Următoarea generație, nemarcată de idei
preconcepute, poate că va încerca măcar să caute un drum mai bun. Poate!
N-am
apucat să mă odihnesc bine, nici să transcriu toate notele de călătorie, și a
trebuit să pregătesc o expoziție de pictură, deoarece fusese programată cu mult
timp înainte. Să fi renunțat la ea, ar fi însemnat să par neserios față de
conducerea Muzeului de Artă Brașov. Un mai vechi prieten spunea că în viață
trebuie să-ți construiești un astfel de cadru care să-ți dea bice atunci când
lenea e pe cale să pună stăpânire pe tine. Eu tocmai am primit un asemenea
bici. Dar acum expoziția este gata și pot sta să mă uit la vizitatori.
Ca autor,
adevărata valoare a unei expoziții rezidă tocmai în posibilitatea ce o creează
de a urmări discret un mare număr de vizitatori. Atitudinea lor se modifică de
la un tablou la altul, ceea ce dă o idee despre sentimentele ce-i animă în acel
moment și atunci obțin o evaluare indirectă, dar sinceră, a propriilor mele
lucrări.
Modul
în care vizitatorii de toate categoriile privesc lucrările îmi confirmă o dată
în plus că, în pictură, singurul lucru care contează este sentimentul pe care
orice lucrare îl induce în sufletul privitorului. Nu există artă fără
sentiment, fie el și numai estetic (mă gândesc la arta abstractă.) Dintr-un
tablou, privitorul se lasă pătruns de un sentiment. Ca autor însă, pentru ca să
redai un sentiment printr-o lucrare concretă, trebuie mai întâi să ai acest
sentiment, iar pentru ca să-l ai, ceva trebuie să ți-l producă. Pentru mine,
este necesar să privesc un peisaj sau un chip omenesc. Acesta îmi produce sentimentul pe care apoi îl redau pe pânză,
dacă pot. Dacă privitorul reface sentimentul, însemnă că am reușit. Dacă nu,
nu! Asta-i tot! Fără peisajul sau chipul inițial, nimic nu s-ar fi produs. Cât
despre pictura fără sentiment, ea nu există în zonele cu adevărat spirituale.
Un ziarist
cu înclinații spre poezie a insistat pe poezia ce i-o inspiră unele dintre
peisajele mele. Îi mulțumesc pentru gândurile lui frumoase, ca și pentru
confirmarea indirectă a ideii că arta însăși este transpunerea prin mijloace
specifice a unor sentimente.
Pentru că
sentimentele sunt veșnice, rezultă că arta va fi veșnică. Starea prin care
trece ea la un anumit moment este mai puțin importantă. Ceea ce contează este
ideea că arta va rezista în ciuda oricăror violări (îl parafrazez acum pe
Ortega y Gasset), dar va reține numai ceea ce s-a creat din și pentru
sentiment. Acesta poate fi un răspuns la una dintre întrebările mele.
Într-un
eseu despre moarte, Thomas Nagel discuta despre timpul de dinaintea nașterii și
cel de după moarte, în dorința de a stabili dacă moartea este un eveniment bun
sau rău. Modul original în care este abordat subiectul face discuția nu numai
interesantă ci și incitantă, dar analiza ar putea urma și o altă cale, dacă
însă mai întâi am defini conceptul de timp cu care operăm. Discuțiile despre timp
sunt întotdeauna ciudate și aparent fără rost pentru că ne-am obișnuit să-l
folosim înainte de a-l defini. În orice discuție serioasă însă este necesar să
precizăm termenii, pentru ca utilizarea lor ulterioară să fie suficient de
clară. E nevoie deci de o mică paranteză, pentru care îmi cer scuze.
Pentru
analiza unui eveniment trebuie discutat ce s-a întâmplat înaintea lui și ce se
va întâmpla după el. Numai atunci vom cunoaște rolul evenimentului care separă
cei doi timpi și vom putea face aprecieri consistente asupra lui.
Dacă între două evenimente succesive nu ar fi existat un al treilea, nu am avea nici un motiv să nu considerăm evenimentele inițiale ca fiind contigue. Cu cât numărul evenimentelor intermediare ce separă cele două evenimente inițiale este mai mare, cu atât spunem că durata dintre ele este mai mare. Putem deci defini timpul ca o succesiune, o istorie, a evenimentelor ce au avut loc între două evenimente limită. Durata este tocmai contorizarea evenimentelor petrecute într-un interval. Durata poate părea deci diferită de către doi observatori diferiți, în funcție de numărul evenimentelor pe care fiecare dintre cei doi le are în vedere. Și așa și este. Timpul este o noțiune individuală. Timpul comun este o înfășurătoare a tuturor timpilor individuali, o aducere la același numitor, o scală valorică comună, utilă în comunicarea dintre noi. Pe scurt, concepem timpul în esența lui ca pe o succesiune de evenimente și nu ca pe o matrice în care evenimentele ar putea avea loc sau nu.
Moartea nu
este un fapt în sensul unei activități. Viața este un fapt, o activitate;
moartea nu este decât sfârșitul vieții. Ea este un eveniment numai în sensul că
poate fi înregistrat într-o istorie, dar nu este o acțiune propriu zisă. Putem
compara viața cu un lichid care se scurge dintr-un rezervor. Moartea este
momentul în care s-a terminat lichidul și nu mai e nimic de scurs. Nu are nici
o importanță dacă moartea a intervenit brusc, printr-un accident sau lent, la
adânci bătrâneți. Este o apreciere subiectivă a noastră că primul caz este
tragic, regretabil, iar cel de al doilea este firesc. Noi nu am știut de fapt
niciodată cât lichid era în rezervor. Numai în imaginația noastră gândim
rezervoarele de viață ca fiind egale pentru toată lumea. Putem continua comparația
cu lichidul ce se scurge din rezervor mai repede sau mai încet, dar ar fi
pueril. Putem conchide deci că moartea este doar sfârșitul vieții și nu e cazul
să-i atribuim un rol exagerat de mare și nici să dramatizăm.
Dacă
moartea nu este un eveniment de luat în seamă, viața în schimb este și atunci
revine problema inițială: este sau nu o diferență semnificativă dintre timpul
de dinainte de naștere și cel de după moarte? În ambele situații, ființa a
cărei moarte o discutăm nu există, deci cei doi timpi par a fi echivalenți:
timpi în care el nu există. Așa crede și Nagel. Vedem însă acum, după ce am
definit mai clar noțiunea de timp, că răspunsul este categoric nu, pentru că
primul timp, privit ca depozit al evenimentelor anterioare, nu conține viața
individului ca eveniment, dar timpul de după moartea lui îl conține. Istoria
s-a îmbogățit cu încă un fapt: cu viața lui.
Și poate
că tocmai conștientizarea ideii că viața noastră devine istorie face ca moartea
să devină importantă pentru fiecare dintre noi, pentru că devenim responsabili
de urma care am lăsat-o în timp ca istorie. Gândim atunci că, dacă viața ar mai
dura puțin, am reuși poate să-i dăm urmei noastre prin istorie mai multă
consistență, sau s-o facem măcar să pară cel puțin onorabilă. De aici și spaima
de moarte, ca de judecata de apoi, ca și cum moartea ne-ar lăsa dezbrăcați de
ceea ce uneori ne străduim să îmbrăcăm pentru a părea mai frumoși.
Nagel este
un șmecher și uite că mă păcălise și pe mine: cu verbul lui atrăgător dar și
înșelător, m-a făcut să vorbesc despre moarte, în timp ce eu sunt preocupat de
viață. Pentru mine, ca persoană, ceea ce contează este viața, adică
evenimentele cu care umpli intervalul dintre a nu fi fost încă și a fi fost
deja. Printre multe altele, eu l-am umplut și cu această experiență americană,
așa cum a fost ea.
Une
victoire racontée en détail, on ne sait plus ce qui la distingue dune
défaite. (Jean-Paul Sartre) Reciproca o fi valabilă? Când câștigi nu știi
niciodată ce-ai pierdut; când pierzi, nu știi niciodată ce-ai câștigat. O
experiență în plus este un câștig.
Gata!