Cristache Gheorghiu

Filosofia unui bolovan

Volumul 4

Eu, Zidul

Nu ştiu de ce se face atâta caz de mărul acesta, din care se spune că ar fi muşcat Eva şi, după ea Adam. Ceva trebuiau să mănânce şi ei, că numai cu ambrozie şi nectar li s-ar fi făcut rău, mai ales că murături – aşa cum ştiu eu că face cineva – nu existau în Rai. Un măr sau ceva asemănător era mai mult decât necesar.

Cred că explicaţia vine din altă parte. Ştim astăzi că „an apple a day keeps the doctor away”, ceea ce vrea să spună că, dacă mănânci câte un măr pe zi, doctorii vor fi ţinuţi la distanţă. Luată ad literam, aserţiunea nu se probează; deşi locatarul meu mănâncă mere cu kilogramele soţia lui, care este medic, nu păstrează deloc distanţa. Aici intervine o interpretare eronată, datorată evoluţiei limbajului. Cu siguranţă că Eva cunoştea semnificaţia corectă a expresiei, aceea că merele fac bine la sănătate. Rămâne întrebarea: de ce Dumnezeu nu dorea ca ei să beneficieze de acest tratament naturist? Analizând textul biblic prin mesajul ce şi-l propune să-l transmită, deci prin semnificaţia lui metaforică, putem presupune că nu a fost vorba despre măr, ci despre cu totul alt fruct. A fost preferat mărul, fiindcă el este binecunoscut în toată lumea. Dar tocmai din acest motiv, alegerea lui a fost o greşeală. Se ştie că, în religie, condiţia primordială a oricărei afirmaţii este ca ea să nu poată fi verificată. Ambrozia a fost o soluţie excelentă; ea nu există în realitate. Şi în locul mărului, ar fi putut imagina ceva ireal, sau măcar un pom mai puţin cunoscut. De pildă, migdalul. Chiar dacă el există, prea puţină lume ştia de existenţa lui, cel puţin până când nemţii, în primul război mondial, au folosit iperita, care mirosea a migdale. Aşa spuneau instructorii la cursurile de apărare, pentru a informa populaţia. Faptul n-ar fi remarcabil, decât prin prostia lui, fiindcă marea majoritate a cursanţilor nu ştiau cum miros migdalele.

* *

*

Se discută mult între oameni despre povara datoriilor către stat sub formă de taxe, impozite şi tot felul de alte obligaţii, şi de modul fraudulos în care statul se foloseşte de încasările obţinute pe această cale. Este evident că ceva nu funcţionează bine aici, şi nu este vorba despre unele incorectitudini locale, ci despre un principiu greşit in nuce, ca să zic aşa. Greşeala se vede cel mai bine în cazul impozitului pe profit. Conform acestuia, cine munceşte plăteşte; cine nu munceşte primeşte. Stupid!

Metoda vine de la sfârşitul Evului Mediu, când a început să încolţească ideea statului de drept. Un prim exemplu l-a dat Wilhelm Cuceritorul. După debarcarea pe insulă, din dorinţa de a şti pe ce se poate baza, a iniţiat un recensământ, pe care l-a permanentizat. Strângerea contribuţie populaţiei nu se mai făcea la întâmplare, ci pe baza unor reguli. (României i-au trebuit mai bine de 800 de ani să priceapă această tehnică.) În mod firesc, contribuţia fiecăruia era corespunzătoare averii.

Statul de drept este cel în care principalele funcţiuni sunt instituţionalizate, iar instituţiile operează în baza unor legi. El însă nu s-a înfiinţat dintr-odată, ci pe parcursul mai multor secole, timp în care a dăinuit concepţia că statul este condus de către marii proprietari (deci marii producători de valori materiale), aceştia având responsabilitatea lui şi interesul unei bune guvernări. Impozitul pe profit, aşa cum se numeşte azi, era firesc.

Astăzi, statul de drept este pe deplin instalat, chiar dacă legile nu sunt întotdeauna perfecte. În plus, monarhiile au dispărut demult, fiind înlocuite de principiile democraţiei, chiar şi acolo unde se păstrează formalismul monarhic, ca în Anglia. În consecinţă, impozitul pe profit nu mai are nici o justificare. Rezultă că trebuie găsite alte forme de colectare a fondurilor necesare bugetului statului.

O soluţie firească ar fi impozitul pe persoană. Orice cetăţean ar trebui să plătească un impozit minimal pentru serviciile pe care statul i le oferă. Celor care nu au o sursă de venit, statul poate să le ofere un loc de muncă, iar dacă aceştia îl refuză, atunci vor efectua o muncă obligatorie, eventual sub detenţie.

A doua modalitate de taxare este impozitul pe teren, atât extravilan cât şi intravilan. Ce face proprietarul cu terenul lui îl priveşte. Impozitul trebuie să fie constant, corespunzător suprafeţei şi calităţii ei.

Aceste două modalităţi de impozitare ar trebui să fie suficiente pentru bugetul statului.

Totuşi se mai pot imagina şi alte câteva taxe, oricum nu prea multe, pentru activităţi specifice, cum ar fi cele pentru folosirea drumurilor publice, cu condiţia ca fondurile să nu fie amestecate cu altele.

Una dintre cele mai mari surse de corupţie este tocmai vărsarea tuturor încasărilor într-un buget comun şi utilizarea lor la discreţia administratorilor bugetului.

Ochii şi urechile Zidului

- Încotro ne îndreptăm ? Ar fi iluzoriu să credem că vom face altceva decât am făcut şi până acum. Vom inventa o nouă paradigmă, pe care – după o scurtă perioadă euforică – o vom distruge prin exagerare, aşa cum am făcut cu toate celelalte: Creştinism, democraţie etc.

- Putem şti măcar cum va arăta ea?

- Nu prea, dar – de regulă – ea este, dacă nu opusă celei prezente, măcar la antipodul unora dintre racilele ei.

- Asta înseamnă că ar trebui, mai întâi, să identificăm principalele racile ale societăţii de azi şi să sperăm că ele vor fi eradicate.

- Cam aşa, cu precizarea că doar speranţa este cea care dăinuie.

- Da, speranţa moare ultima; pacientul primul.

- Ei, lasă scepticismul, măcar de dragul jocului.

- Jocul de idei. Da, asta îmi place.

- Ştiam eu. La prima vedere, minciuna este caracteristica epocii noastre.

- Da, doar că ea nu este o noutate.

- Adevărat, dar parcă niciodată n-a fost atât de generalizată. În politică, sub umbrela democraţiei, pretindem că prostul satului alege conducătorii până la cel mai înalt nivel naţional, iar acum chiar şi internaţional. Nu contează că el habar n-are de exigenţele activităţii acestora. Pe toate celelalte planuri, comerţul e rege. De altfel, avem şi etichete: „economie de piaţă” şi altele de genul acesta. Iar marketingul a devenit o ştiinţă, dar nu menită să orienteze producţia în acord cu nevoile oamenilor, ci – invers – să inducă oamenilor dorinţa de a cumpăra ceea ce au decis producătorii să fabrice. Deci tot o minciună.

- Ca să-şi arate cumsecădenia, femeile filantroape dau bani cerşetorilor, mai ales copiilor, deşi gestul are efecte contrare: nu numai că mulţi dintre aceşti copii sunt uneltele unor adulţi, dar îi încurajează să persevereze, arătându-le că cerşitul poate fi o meserie. Mi se pare o mostră de ipocrizie.

- Da, gestul este de-a dreptul criminal.

- Poate că cel mai elocvent exemplu este cel al literaturii. Deşi cultura ar trebui să se înscrie pe alte coordonate decât cele comerciale, astăzi, se citesc doar autori cărora li s-a făcut publicitate.

- Iar publicitatea se face după criterii comerciale şi nu culturale.

- Mi-ai adus aminte de tipul din Canada, parcă, cel ce şi-a lansat cartea acum câteva săptămâni. El s-a lăudat că i s-au vândut traduceri ale cărţii în câteva limbi, înainte ca prima carte să fi apărut în limba în care a fost scrisă.

- Da, am remarcat şi eu. Editurile respective au cumpărat dreptul de traducere fără ca cineva să fi citit cartea, ci doar ca efect al colaborării dintre ele. Marile edituri dictează.

- Ei bine, lumea sesizează că este manipulată şi, mai devreme sau mai târziu, reacţionează.

- Şi uite şi soluţia; sau, mă rog, una dintre ele: Internetul. Nu numai că este formidabil de eficient ca mijloc de informare, dar el permite oricui să se afirme, fără cenzura editorilor, care – în ultimul timp – au devenit simpli comercianţi. Se produce astfel o democratizare reală a literaturii.

- Gelozia editorilor, sau mai exact teama că nu vor mai avea căutare, îi face să bârfească Internetul pe toate căile.

- Bun! Cu literatura am rezolvat-o, şi încă pe cale paşnică. Dar cu celelalte ce facem?

- Nici Nostradamus n-a dat toate răspunsurile. Dar fiindcă tot veni vorba despre Internet. Uite Wikipedia, o enciclopedie populară, ca să zicem aşa, în sensul că oricine poate contribui la dezvoltarea ei, se dezvoltă foarte frumos.

- Şi formidabil de vertiginos.

- Teoretic, orice nătărău îşi poate înregistra inepţiile, dar uite că nu se întâmplă, fiindcă imediat inepţia este sesizată şi eliminată.

- Iată o dovadă că principala acuză a răuvoitorilor, cum că Internetul este poluat de neisprăviţi nu stă în picioare.

- Ea nu stă în picioare din capul locului. Eu am tot spus mereu: pe Internet este ca în lumea reală. Toată lumea circulă pe stradă, dar nu discuţi decât cu cine vrei.

- Eu mai fac o comparaţie. Acum revin la literatură. Comparaţia este cu muzica. Există muzică uşoară, cultă, populară, de operă, pop, rock etc. Fiecare persoană este liberă să asculte şi să practice muzica ce-i place. Acelaşi lucru se va întâmpla şi în literatură, iar Internetul va facilita acest lucru. Nu vor mai exista cerberi, care să cenzureze.

- Şi să dea etichete după puterea lor de înţelegere.

- Bine zis!

- Aici, noi suntem încă victimele moştenirii trecute.

- „Verba volant, scripta manent”. Existenţa scrisului îşi află justificarea în volatilitatea vorbei. Astăzi însă, situaţia s-a schimbat. Vorbele se pot înregistra şi, astfel, păstra. Şi nu numai vorbele, ci şi imaginea vorbitorului.

- Să revenim la societate. Încotro zici că ne îndreptăm?

- Dă-mi voie să-ţi citesc ceva ce am scris ieri.

- Ah, dă-i drumul. Ştiu că tu scrii mai bine decât vorbeşti.

- Stai o clipă.... Aşa…

„Direcţia pe care evoluează societatea este un vector compus al diferitelor tendinţe existente în compartimentele ei. Rezultanta obţinută în urma compunerii acestor tendinţe va avea o direcţie ce numai prin coincidenţă s-ar suprapune cu cea a vre-unuia dintre vectori. În mod normal, ea evoluează pe o direcţie cu totul nouă, de obicei, nici măcar intuită de către protagonişti. Ceea ce observăm de la început este faptul că, împotriva libertăţii şi a pretenţiilor noastre democratice, societatea nu evoluează aşa cum am vrea noi. Există influenţe mai puternice decât opiniile noastre, exprimate într-o agora virtuală. Ajungem, încet, la concluzia că analiza tendinţelor este atât de interesantă, încât merită toată atenţia noastră. Din nefericire, rezultatele nu sunt nici pe departe cele aşteptate. Două sunt motivele ce ne determină să facem această afirmaţie. În primul rând, faptul că nimeni nu face o astfel de analiză, fără să mai vorbim despre capacitatea de sinteză şi prognoză a celor ce s-ar încumeta s-o facă. În al doilea rând, pentru că însăşi ideea compunerii mecanice a tendinţelor nu este deloc simplă, fiindcă – pe lângă identificarea lor – evaluarea intensităţii fiecărei tendinţe este dificilă, în special datorită faptului că apar permanent elemente noi ce schimbă datele problemei.

Una dintre ele este dezvoltarea tehnologică, care – la rândul ei – este dependentă de interese strategice şi de altă natură. Astăzi, cercetarea şi proiectarea în domeniile de vârf nu se mai poate efectua cu mijloace modeste. Este necesară o finanţare substanţială, pe care numai guvernele şi marile întreprinderi şi-o pot permite. În consecinţă, ele sunt cele ce impun tendinţele majore. Aşa se face că, pentru aceleaşi activităţi, folosim calculatoare din ce în ce mai performante, doar pentru că pe piaţă au apărut noi microprocesoare, fără ca, prin aceasta, activitatea respectivă să aibă vreun avantaj. De aici, nu trebuie să se înţeleagă că dezvoltarea calculatoarelor ar fi inutilă. Dimpotrivă, alte activităţi beneficiază din plin de noile tehnologii. Am luat ca exemplu calculatoarele, pentru ca să nu abordez subiecte mai spinoase, deşi unele dintre ele sunt cu mult mai puţin inofensive. Un lucru e cert: opinia publică este pusă în faţa faptului împlinit, astfel că intervenţia ei, dacă există, este tardivă.

O altă influenţă majoră este comerţul. Trăim într-o societate etichetată în mod oficial ca fiind comercială, dar nu analizăm efectele ei asupra comportării noastre. Argumente similare cu cele din paragraful precedent cu privire la cercetare şi producţie sunt valabile şi aici. În plus, intervine publicitatea, creditul aprioric de care se bucură firmele deja cunoscute, avantajele gamelor de produse şi al şirurilor de magazine ale aceleaşi firme faţă de produsele şi magazinele individuale şi multe altele.

În lipsa unor analize cu rezultate convingătoare şi care să conştientizeze oamenii cu privire la calea pe care evoluează societatea, ne mulţumim cu o constatare la îndemâna oricui: creativitatea în societăţile evoluate scade, sau se manifestă în direcţii negative. Ca efect, societatea se deteriorează şi, în loc să caute rezolvări fireşti pentru problemele ei, creează permanent probleme noi, mai grave decât cele pe care îşi propune să le rezolve. Observaţia nu este nici măcar nouă. În Imperiul Roman, spre exemplu, provinciile erau privite doar ca sursă de bunuri materiale şi intelectuale pentru capitală. Cu timpul, creativitatea scădea atât în provincii – datorită lipsei stimulentelor – dar mai ales în capitală, unde totul venea de-a gata. Printre numeroasele motive ale decăderii imperiului, invocate de către istorici, există şi acesta, al centralizării excesive şi ignorării posibilităţilor creatoare ale provinciilor. Efectul s-a văzut şi mai bine după căderea Imperiului: provinciile au căzut într-o stare de barbarie de neimaginat, pentru unele inferioară chiar stării lor de dinainte de a fi fost înglobate în Imperiu. Motivul este pierderea abilităţilor de creaţie prin ne-exersare.

Revenind la zilele noastre, constatăm că minţile cele mai productive sunt atrase către sectoarele de activitate cele mai atractive din punct de vedere financiar sau al satisfacţiilor intelectuale, iar societatea este astfel lăsată pe mâna celorlalţi (nu spun care), pe cât de puţin dotaţi intelectual, pe atât de dornici de afirmare pe alte planuri.

Dar, cum orice acţiune produce o reacţie asemenea unui recul, şi în societate, în urma acumulării de energie (energie socială), apare câte o explozie. Din nefericire, şi aici nu putem să nu remarcăm că toate aceste explozii au avut consecinţe negative. Sunt prea puţine cazurile în care guvernanţii au ştiut să rezolve problemele importante şi să păstreze astfel echilibrul tendinţelor.”

- Cam asta ar fi. Ce zici?

- E clar dacă urmăreşti cu atenţie, dar mă întreb: câţi cititori o fac?

- Cei care n-o fac nici nu mă interesează. Nu poţi să scrii pentru toată lumea. Orice carte are o sferă de adresabilitate. Nu există cărţi pentru toată lumea.

- Nici măcar Biblia?

- Mai ales Biblia. Ea a fost scrisă pentru cei ce ştiau să citească la vremea aceea, adică pentru extrem de puţini oameni, savanţii timpului. Ei, trebuiau să-i interpreteze mesajul şi să-l transmită oamenilor pe înţelesul lor. Nu înseamnă că dacă, astăzi, majoritatea oamenilor ştiu să citească, au devenit cu toţii savanţi.

- Şi când te acroşează pe stradă câte un sectant cu pretenţia că te luminează, ce faci?

- Dacă n-aş şti că sunt nişte ignoranţi manipulaţi, m-aş amuza. Aşa însă mă întristez.

- Iar ce e mai rău e că bisericile să le spunem serioase nu sunt cu nimic mai bune.

- Din păcate! Uite că şi biserica păcătuieşte.

- Ştii că “pacalis” vine din latină, este adjectiv, şi înseamnă „de pace”. Aşa erau numiţi solii ce anunţau pacea.

- De aici şi românescul „a păcăli”. Pace vouă!

- Te-am păcălit şi eu, fiindcă păcat se spune peccatum.

- Mi-a plăcut să mă las păcălit de tine.

- Să revenim! Că umanitatea nu este capabilă să aleagă variantele optime se vede nu numai din acţiuni majore, cum ar fi războaiele tot mai distrugătoare, ci şi din fapte cotidiene dintre cele mai mărunte, dar definitorii. Spre exemplu, hrana este din ce în ce mai puţin sănătoasă. Medicina se ocupă de probleme spectaculoase şi neglijează bolile banale, deşi - fiind cele mai răspândite - cauzează cele mai multe neplăceri, invalidităţi şi chiar decese.

- Iar filosofia, cea care ar trebui să ne călăuzească în viaţă este tot mai împinsă la periferia preocupărilor serioase şi, implicit, tot mai incapabilă să rezolve probleme reale.

- Singurul domeniu care funcţionează optim este comerţul. Datorită lui, toate celelalte sunt orientate în direcţii favorabile lui, indiferent de efectul avut potrivit criteriilor proprii. Reclamele comerciale sunt mai eficiente decât orice sfaturi. În faţa lor, cedează chiar şi propriile convingeri. Comerţul dirijează şi politica, deoarece politicienii sunt şi ei interesaţi să câştige bani. Cum banii provin din afaceri, la baza deciziilor politice stau interesele financiare.

- Da, iar cei mai buni profesionişti sunt tot comercianţii. Ambalajul atrăgător şi publicitatea persuasivă fac atractive chiar şi produsele dăunătoare, în timp ce sfaturile – oricât de înţelepte – nu sunt nici pe departe tot atât de convingătoare. Acest lucru dovedeşte că cei ce se ocupă de comerţ sunt mai inteligenţi decât cei ce se ocupă de educaţie.

- Obişnuim să oferim copiilor drept cadouri dulciuri, care – se ştie – sunt dăunătoare. Uneori, oferim dulciuri ca premiu pentru o faptă bună. Abandonăm criteriile unei bune educaţii doar pentru a câştiga dragostea copilului. Dacă perfidia nu este trăsătura noastră caracteristică, rămâne doar educaţia precară să explice asemenea comportări.

- Care-va-să-zică, viitorul nostru atârnă înainte.

- Asta era o glumă, dar se potriveşte.

- Iată un exemplu ce pare banal: urechea noastră s-a obişnuit să asculte la radio şi TV înregistrări ale profesioniştilor. Reprezentaţiile modeste nu mai sunt acceptate. Dacă, înainte, performanţa muzicală începea cu hora duminicală din faţa cârciumii satului, astăzi tineretul din cel mai umil cătun merge la discotecă şi dansează după muzică hip-hop. Baza de mase a dispărut şi – implicit – selecţia naturală. Astăzi, selecţia se face de către specialişti

- Da, iar pe specialişti poţi să-i pui uneori între ghilimele.

- Riscul este că aceşti specialişti pot greşi direcţia. Şi atunci, încotro ne îndreptăm?

- În acest caz, e simplu. Societatea, după o scurtă perioadă de derută, va merge pe drumul ei, lăsând „specialiştii” de izbelişte.

- Îmi place că eşti optimist.

- În acest caz, da. Mi-e teamă însă că, în alte domenii, evoluţia nu este chiar atât de simplă.

- Cred totuşi că în literatură se aplică.

- Acolo, cu certitudine, da, iar utilizarea Internetului, despre care am vorbit, este şi cheia.

- Şi mai există încă o cheie. Faptul că tehnologia de multiplicare permite astăzi realizarea cărţilor cu mult mai puţin efort.

- E adevărat, cu observaţia că, odată şi odată ele vor dispărea, datorită costului ridicat şi al consumului de materie primă. De ce să cheltuieşti, dacă se poate fără. Calculatorul îţi permite să proiectezi imaginea pe un ecran, sau chiar pe tavan şi să citeşti stând în pat. Iar despre ce ne va oferi tehnologia viitorului, nici nu mai vorbim.

- Eu am rămas cu gândul la democratizarea literaturii. Înseamnă că trebuie să acceptăm ideea că, la fel ca în muzică, există şi literatură de cartier, manele literare şi altele asemenea.

- Deja există, doar că ele nu sunt recunoscute oficial.

- Există scriitori şi poeţi de tot felul, ca şi cititori potenţiali. Totul este ca ei să-şi cunoască locul. Nu se vine la operă cu manele şi nici opera nu vine să cânte acolo unde nu este dorită.

- Depăşirea impasului este posibilă numai prin recunoaşterea diferitelor categorii de scriitori şi cititori, la fel ca în muzică. Părerea mea!

- Aşa după cum în muzică şi alte domenii delimitarea nu a făcut-o nimeni, ci a venit de la sine, şi în literatură se va întâmpla la fel.

* *

*

- Marcela a reuşit la medicină.

- Marcela Costiniu?

- Da, chiar ea.

- Sigur n-o confunzi?

- N-o confund deloc. M-am întâlnit cu fratele ei.

- Şi ţi-a spus el asta?

- Da, se amuza şi el puţin, dar era bucuros. Totuşi sunt fraţi, chiar dacă nu se prea înţelegeau.

- Se pare că şapte îi poartă noroc.

- De ce şapte?

- Păi este a şaptea oară de când încearcă.

- Fată ambiţioasă.

- Extrem de ambiţioasă.

- Eu o admir pentru voinţa ei şi îmi pare rău că s-a chinuit atât, numai din cauza părinţilor. Au vrut-o neapărat artistă.

- Caracteristic pentru mulţi parveniţi. Vor locuinţă în centrul oraşului şi copiii urcaţi pe cele mai înalte trepte. Dacă ei au reuşit datorită unei conjuncturi politice, pe care o cunosc prea bine, vor să-şi plaseze copiii în artă, cultură şi altele de genul acesta. Cred că aici murdăriile sunt mai puţine.

- Iar de talent nu este nevoie dacă ai spatele asigurat, că nici ei n-au avut nimic când s-au lansat în politică.

- Ghinionul Marcelei este că au dat-o la şcoala de muzică. Aici, totuşi, trebuie să ai înclinaţii. Muzica, spre deosebire de arte plastice sau literatură, are criterii eficiente de verificare a aptitudinilor şi, dacă nu le ai, nu poţi face faţă.

- Corect. În acest caz vina profesorilor este mai mare, fiindcă nu îi informează de la început pe părinţi. Pe Costinii îi poţi acuza de naivitate. Pentru vina profesorilor însă nici nu am un cuvânt potrivit. Ei, dintr-un interes meschin, ratează viitorul unor copii. Este o crimă morală ceea ce fac ei.

- Au nevoie de elevi, pentru că, fără ei, nu ar avea catedra, de la care să predea.

- Uciderea unei persoane mi se pare o crimă chiar mai mică decât ratarea carierei lui, conştient fiind că acel om va fi nefericit toată viaţa.

- Eşti cam sever. Uite că Marcela a reuşit.

- Da, după şapte ani de eforturi. Dacă mergea la un liceu teoretic oarecare, avea şanse cu mult mai mare să reuşească din prima. Şcolile de specialitate şi, mai ales, cele de muzică şi artă nu dau copiilor o cultură generală suficient de largă, care să le permită accesul în alte discipline. Sunt şcoli de meserii, nu licee teoretice.

- Există şi liceu practic?

- Ha, ha. Bună! De fapt, liceul ar trebui să fie practic şi să se desfăşoare într-o grădină, asemenea celeia în care îşi susţinea Aristotel doctrina filosofică.

- Da, dar subiectele erau teoretice.

- Ei, dacă am ajuns la teorie, hai la culcare!

Eu, Omul

Pe mine nimeni nu m-a întrebat dacă am ceva de spus. M-am născut într-o grădină. De fapt, habar n-am unde m-am născut, dar acolo aş vrea să trăiesc după moarte, dacă mă pot exprima aşa. Vi se pare ciudat? Ah, nu m-am prezentat; sunt Omul.

Sigur că vi se pare ciudat, fiindcă m-am prezentat ambiguu. Adevărul este că nu ştie nimeni unde m-am născut. Cert este că, într-o anumită fază a copilăriei mele, am fost para-şutat, tele-portat sau pus-cu-mâna (nu se ştie cum) într-o grădină. Poziţia ei, deşi unii se fac că nu ştiu şi o plasează te-miri-unde, este bine precizată în documente dintre cele mai vechi. Voi menţiona doar Biblia, unde scrie clar: „Un râu ieşea din Eden... şi se făceau patru braţe”. „Numele celui de al 3-lea este Hidechel (Tigrul)... Al 4-lea este Eufratul”. (Geneza 2: 10, 14) Poziţionare mai exactă a Sumerului nici că se putea găsi.

Un lucru pare, totuşi, curios. Civilizaţia sumeriană, despre care cei de azi au aflat relativ recent, le era bine cunoscută celor ce au scris Biblia. Nu se putea să nu le fi fost cunoscută! De ce nu este pomenit acolo Sumerul deloc? A fost o mare civilizaţie, cea mai puternică din timpul ei, cel puţin în acea zonă geografică. De fapt, este pomenită, dar într-o formă metaforică, iar încercarea de a transforma şederea mea acolo într-o cosmogonie a fost o naivitate. La paragraful 15, aflăm: „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” Ce-i drept, nu stăteam degeaba acolo. Munceam! Eroarea care se face aici este generalizarea unui eveniment particular. Nu era vorba despre Om, adică despre mine, ca entitate generică, ci despre un mic grup, un trib de evrei. Iar Dumnezeu nu este nicidecum tatăl meu, ci un rege sumerian, care a acceptat pe teritoriul său acest trib, în schimbul efectuării unor lucrări. Cum evreii nu şi-au respectat „contractul de muncă” şi au gustat din pomul cunoaşterii, adică au ţintit mai sus decât le era permis, au fost expulzaţi. Mai mult, în Geneza 3,22, după ce Dumnezeu constată păcatul săvârşit de Adam şi Eva, el spune: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi...”, deci (1) el nu era singur; (2) vorbea în numele conducerii Sumerului şi (3) îi acuza pe evrei că şi-au depăşit drepturile de angajaţi, infiltrându-se printre angajatori şi, probabil, erijându-se în şefi. Iar dacă mergem puţin înapoi, în Geneza 2:7, citim: „Şi Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului....”. Nu din pământ umed, din lut sau din argilă, din care să poată fi modelat, ci din ţărână. Iar traducerea engleză este mai directă. Ei spun „dust”, adică praf. Este limpede că nu era vorba despre mine, care ştiu bine din ce sunt făcut. Interpretarea textului biblic nu poate fi decât una singură: evreii erau ca praful: purtaţi de vânt, fără nici o noimă, în mod evident cu un grad de civilizaţie mult inferior sumerienilor, lucru, de altfel, dovedit. Regele sumerian, i-a făcut oameni în sens figurat, adică le-a dat un rost, acceptându-i în ţara lui. Iar după ce au fost alungaţi din cauza incorectitudinii lor, evreii speră ca Dumnezeu, adică regele, să-i ierte şi să fie acceptaţi din nou în împărăţia sa. Această relatare metaforică a unui fragment din istoria unui trib de evrei a fost transformată în cosmogonie, atunci când preoţii şi-au propus să transforme o scriere literar-istorică în document al religiei lor. Acum, de când cosmosul a devenit obiect de cercetare ştiinţifică toate cosmogoniile, cosmologiile, şi celelalte cosmofantezii nu mai sunt la modă, iar oamenii caută alte subiecte pentru imaginaţia lor.

Asta nu înseamnă deloc că Biblia n-ar fi decât o colecţie de povestioare. Dimpotrivă, ea este una dintre primele cărţi de filosofie, care merită să fie luată în seamă, dar trebuie interpretată inteligent, şi mai ales adaptată timpului. Probabil că pentru multă lume n-am spus nimic nou, dar trebuia s-o spun, ca să ne înţelegem limpede.

Principalul defect al religiei ce au construit-o pe baza acestei cosmogonii este caracterul limitat la tribul lor. A devenit astfel o religie naţională. Cel care a ridicat restricţia şi a internaţionalizat-o a fost Apostolul Pavel, ideologul Creştinismului. Şi a mai fost ceva. Iisus, considerat fiul lui Dumnezeu, a adus o corecţie credinţelor de până atunci în divinităţi autoritare şi punitive, iniţiind credinţa într-un Dumnezeu bun, iubitor de oameni, o credinţă a oamenilor sărmani, pentru care viaţa de apoi era singura mângâiere.

Sigur, nici politicienilor nu le conveneau unele idei. Le-au trebuit însă aproape 400 de ani să realizeze că toleranţa propovăduită de doctrina creştină poate fi folosită pentru a manevra mai bine oamenii. N-a fost greu deloc, deoarece chiar Biblia este plină de contradicţii fireşti, fiind o carte scrisă în perioade de timp diferite şi de către mai mulţi autori, fie ei şi inspiraţi. Alături de un Dumnezeu iertător, aflăm şi reminiscenţe ale unuia răzbunător, iar Apocalipsa distruge tot ce se clădise până atunci. Este evident că asemenea capitole nu mai sunt de inspiraţie divină, ci de una foarte lumească, mai exact, preoţească. Fapt e că, după 1000 de ani, Biserica catolică şi monarhia erau un fel de precursori ai statului sovietic, cu marxismul ca doctrină religioasă şi NKVD-ul pe post de Inchiziţie. Sensul doctrinei creştine fusese inversat, iar Dumnezeu se transformase într-un zbir, al cărui reprezentant pe pământ era însuşi regele, căruia oamenii îi datorau supunere. De aici şi ideea imnurilor de slavă şi a rugăciunilor. În Biserica catolică accentul cade pe patimile lui Iisus. Înălţarea, cea care încheie ciclul periplului Mântuitorului pe pământ şi îi dă sens, trece aproape neobservată, ca dovadă că preoţii catolici nu vor să înţeleagă nimic din mesajul christic şi că totul este pentru ei doar un pretext propagandistic. Omul simplu trebuie doar să pătimească, asemenea lui Iisus, şi să înalţe imnuri de slavă lui Dumnezeu şi regelui, trimisul său pe pământ.

Cum s-a ajuns aici? În prima fază, barbarii – franci, goţi, vizigoţi, ostrogoţi etc. – au ocupat teritorii din fostul Imperiu Roman de Apus. Au făcut-o însă cu crucea în mână, pentru că episcopul Wulfila tradusese Biblia în alfabetul pe care tocmai îl inventase. În consecinţă, în Europa Occidentală Creştinismul a fost impus cu sabia unei populaţii fără apărare, de către armatele năvălitorilor. E lesne de imaginat câtă putere de convingere puteau să aibă. Efectele reţetei le putem vedea şi azi în America de Sud, unde aproape întreaga populaţie este în mod oficial catolică datorită conchistadorilor spanioli, dar indigenii îşi păstrează încă vechile credinţe. Acelaşi lucru se poate observa şi la indienii din Statele Unite. Ne explicăm astfel de ce era nevoie de Inchiziţie pentru a convinge lumea să nu se abată de la religie. Marii inchizitori nici măcar nu erau preoţi, ci jurişti, funcţia de inchizitor fiind o poziţie în structura aparatului de justiţie, şi nu în ierarhia bisericii.

Biserica şi politica au fost fraţi; asta se ştie de când s-au născut. Dacă ne gândim fie şi numai la Leon X, papă al Romei (1513-1521) - membru al faimoasei familii florentine a Medicilor care, graţie puterii ei economice, a jucat prin secolele XII–XVIII un rol esenţial în politica Florenţei şi chiar a întregii Italii -, nu mai avem nici un dubiu asupra acestui cuplu. Ne putem chiar întreba: care dintre ei a fost primul? Sau, poate, au fost siamezi?

Că, în final, a avut câştig de cauză raţiunea, ne dovedeşte căderea în dizgraţie a bisericii catolice împreună cu monarhia. Astăzi, vorbesc despre religie mai mult politicienii, care însă sunt la fel de interesaţi de cele sfinte, pe cât sunt de interesaţi de democraţie, societate etc., după cum le indica numele partidului în care, întâmplător, şi-au găsit un loc: democrat-creştin, social-democrat de ziua 7-a, sau orice altă combinaţie posibilă.

Orice societate are înţelepţii ei: oameni care filosofează (philo+sophos), adică iubitori de înţelepciune. Poate că toţi oamenii filosofează, sau aproape toţi. Unii o fac mai bine, alţii mai puţin bine, unii accidental, alţii mai perseverent, dar o fac. Se naşte astfel un curent filosofic, de regulă, în opoziţie cu cel oficial. Apar, bineînţeles, şi filosofi autentici, cu putere de pătrundere şi o largă cunoaştere cărturărească, dar şi empirică. Ei construiesc o nouă paradigmă. Din păcate, asemenea oameni nu au şi abilităţi de comunicare. Pentru plebe, ei par a fi nişte ciudaţi.

Apar atunci profeţii: oameni ce, dimpotrivă, sunt deosebit de înzestraţi tocmai în privinţa comunicării şi care sunt, în acelaşi timp, şi suficient de inteligenţi pentru a-i înţelege pe filosofi. După părerea mea, majoritatea creatorilor de mari religii au fost din această categorie. Interesant de observat că, în viata lor, a existat aproape întotdeauna o perioadă de meditaţie în care este de presupus că profetul şi-a stabilit strategia prin care să convingă mulţimea de ideile filosofice pe care şi le însuşise. Oamenilor trebuie să li se vorbească pe înţelesul lor şi nu în limbaj filosofic. Ei au nevoie de minuni, parabole şi, mai ales, de poveşti.

Aşa apare o nouă religie, menită să implementeze în mase paradigma filosofică. Prin intermediul unor metafore, recomandări, sfaturi etc., se fixează tradiţii. Omul simplu respectă tradiţia. El nu acţionează din motive raţionale, ci pentru că aşa a fost învăţat. Chiar şi cei mai înţelepţi nu gândesc fiecare pas, ci merg din obişnuinţă. Doar paşii importanţi trebuie gândiţi, dacă se poate.

Până aici totul este perfect. Atât filosofii, cât şi profeţii, au cele mai bune intenţii. Odată cu religia, apar însă preoţii. Aceştia sunt oameni obişnuiţi, care văd în biserică un job. Nu fără motiv, Octavian Paler observa: „Iezuiţii au făcut din credinţă o afacere”. Uneori, e chiar mai rău: „ucid în zile de lucru, iar duminica se spovedesc cu modestie” (Sartre). Ideea originală se diluează, interesele particulare o poluează tot mai mult, astfel încât se ajunge până la opusul ei. Şi astfel, „orbii ne învaţă să vedem” (Jules Renard - „Les aveugles nous apprennent à voir).

Nu trece mult şi politicienii găsesc căile prin care noua religie poate fi folosită în interesul lor. Ea serveşte drept bază pentru propaganda politică. În acest moment nu mai e nimic de făcut, decât poate de inventat o nouă religie. Ceea ce nu înseamnă că aceasta va fi mai bună decât precedenta. Istoria ne dovedeşte că nu. Ideile cele mai generoase, prin deformare, nasc politici dintre cele mai dezastruoase. Să urmărim succint evoluţia principalelor religii.

- Credinţele vechi orientale sunt cu totul paşnice. Prea paşnice! Atât de paşnice, încât au ca efect inhibiţia oamenilor. Vin alţii peste ei şi îi calcă în picioare. (Vezi expansiunea islamică în Asia.)

- În mitologia greacă, războiul apare în mod aleator, din pricini mărunte, şi se limitează la mici lupte, mai mult dispute locale. Oricum, el nu este căutat.

- Odată cu evreii, apare ideea de naţiune, iar războiul devine un instrument indispensabil pentru atingerea scopului divin: naţiunea aleasă, adică naţiunea destinată să le domine pe celelalte. Dominaţia nu poate fi realizată decât prin forţă, deci războiul este pe cât de divin, pe atât de iminent. Iar pentru că războiul se duce cu oameni, aceştia trebuie educaţi corespunzător. Vechiul Testament ne spune:

„Dar, dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, lovitură pentru lovitură.” (Exodul 21;23-25);

„Dacă cineva răneşte pe aproapele lui, să i se facă aşa cum a făcut şi el: frântură pentru frântură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; să i se facă aceeaşi rană pe care a făcut-o el aproapelui său.” (Leviticul 24;20);

„Ochiul tău să fie fără cruţare: viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior.” (Deuteronomul 19;21).

Creştinismul pleacă de la o idee cu mult mai nobilă. Din Noul Testament, aflăm că:

„Aţi auzit că s-a zis: <Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte>. Dar eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Orişicui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două. Celui care îţi cere, dă-i; şi nu te întoarce de la cel care doreşte să se împrumute de la tine” (Matei 5.38-42);

„Aţi auzit că s-a zis: <Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.> Dar eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă insultă şi vă prigonesc. (Matei 5,43-44).

Aşa ar fi trebuit să fie Creştinismul. Europa Occidentală a eliminat ideea de „naţiune aleasă”, dar a reţinut ideea de naţiune şi războiul ca mijloc de impunere a voinţei politice a oricărei naţiuni în faţa tuturor celorlalte. Ideea cu obrazul era, oricum, desuetă. Dumnezeul „blând” pleacă în cruciade, de fapt, expediţii de jaf. Şi n-au fost numai cruciadele. În secolul al XVI-lea, Erasmus din Rotterdam (1466-1536) scrie: „Nenorocirile îi unesc până şi pe cei răi – spune un proverb. Numai pe creştini nu-i uneşte nici binele, nici răul. Şi, ce ruşine! Creştinii se luptă mai fără cruţare decât iudeii, decât păgânii şi decât fiarele. Iudeii aveau diferende aproape numai cu străinii, pe când creştinii sunt în alianţă cu turcii, dar se războiesc între ei.” Sau, tot el: „Ce mârşavă este limba preoţilor care îndeamnă la război, care aţâţă la rele, care îndeamnă la dezastre! În Anglia, ei aţâţă împotriva francezilor, în Franţa, aţâţă împotriva englezilor.” Şi asta în numele aceluiaşi Dumnezeu. S-ar crede că Erasmus ar fi fost necredincios. Dimpotrivă! Tocmai din cauza credinţei el se revoltă împotriva preoţilor trădători ai credinţei. Din păcate, soluţia lui este naivă, dovedind încă o dată că rămâne încarcerat în aceeaşi dogmă: „La voi fac apel, fruntaşi şi dregători, ca bunăvoinţa voastră să vină în ajutorul înţelepciunii regilor şi al pietăţii papilor”.

Pe greci i-am scos din ecuaţie; au fost prea deştepţi, chiar şi pentru noi, ca să nu mai vorbim pentru epoca în care au produs valori de referinţă, încă actuale. Prin mitul Veşnicei Reîntoarceri, caracteristic lor, vedem legătura cu religiile orientale. („Omul nu e nimic mai mult decât umbra unui fum” – Eschil, „Omul nu este decât întâmplare”, „Lumea nu moare niciodată, pentru că începutul se uneşte cu sfârşitul, ca un şarpe care îşi muşcă coada”, „Omul este un Dumnezeu căzut care îşi aminteşte de cer” etc.). Dar „Omul este o jucărie făcută de zei” ne aduce în plină Geneză biblică. Prin Platon întrezărim Creştinismul. Cât despre Democrit şi Leucip, aflăm în ei creatorii teoriei atomiste a Universului. Aproape pentru orice descoperire, chiar dintre cele mai moderne, aflăm că a existat măcar un embrion în gândirea greacă. Entuziasmul grecilor era pentru bucuria de a trăi şi nu pentru înfrângerea vre-unui inamic imaginar (entuziasm = en-theon-siasmos = starea în care zeul sălăşluieşte în tine). Dar cu măsură! Chiar şi stoicismul îşi are rădăcinile tot în morala greacă, care este, în esenţă, o morală ascetică şi purificatoare, care nu creează binele în noi, ci curăţă binele care, prin natura noastră, se află în noi (credeau ei) de răul care s-a aşternut peste el din afară. De unde se vede că şi grecii au mai greşit. „Zeii grecilor îşi pierdeau subit simţul divinităţii când dădeau cu ochii de o femeie frumoasă” (Paler). Asta pentru că aşa sunt grecii: iubesc viaţa, iar religiile sunt scrise de oameni, potrivit aspiraţiilor lor.

Absenţa unei clase sacerdotale ierarhizate a împiedicat formarea unei teologii, atât la orientali, cât şi la greci, şi tocmai lipsa acestei clase i-a făcut mai înţelepţi.

Religia face parte din istoria civilizaţiilor, cu bunele şi relele ei. Prin religie se fixează tradiţiile şi ritualul. Întreaga filosofie a unei epoci o găsim concretizată în comportarea oamenilor din acea epocă, iar aceasta se găseşte cel mai bine materializată în tradiţiile poporului şi – important – în legendele şi basmele pentru copii. Este firesc să fie aşa, fiindcă oamenii doresc să-şi educe copiii aşa cum cred ei mai bine, să le transmită întreaga lor înţelepciune. De aceea, analiza inteligentă a basmelor poate fi mai bogată în sensuri decât se pare. Scrierile filosofilor din epocă vor intra în conştiinţa oamenilor cu încetul, în perioada următoare, în timp ce mentalitatea unei epoci este dată de gândirea filosofică anterioară, care a avut nevoie de timp pentru ca să formeze mentalităţi la nivelul populaţiei.

Vorbind despre basme, în cele extrem orientale, de exemplu – dar şi în unele româneşti – eroul popular, devenit erou în urma unui act vitejesc, după un ocol prin curţile împărăteşti, îşi găseşte o soţie cu care se retrage într-un loc izolat, unde trăieşte liniştit până la adânci bătrâneţi. Ideea esenţială este izolarea de înalta societate, cu luptele şi intrigile ei. O astfel de comportare se potriveşte concepţiei orientale, conform căreia omul este o parte a universului unic în care va reveni cândva. De aceea, el prezintă interes numai ca individ. Omenirea este doar o mulţime întâmplătoare de indivizi ce nu prezintă nici un interes în ansamblu. În legendele franceze, în schimb, găsim eroul care îşi dă viaţa pentru ţara sa, asemenea lui Roland, pentru că francezii tocmai se pregăteau să devină un popor naţionalist. Legendele regelui Arthur, pe de altă parte, formează caracterul cavalerului care luptă toată viaţa pentru un ideal (căutarea Sfântului Graal). Cât despre mitologia greacă, ea este poate cea mai amplă reflectare a mentalităţii unui popor. Zeii erau asemenea oamenilor, cu calităţi şi mai ales defecte, pentru că, dacă ceva le este permis zeilor, de ce nu le-ar fi permis şi oamenilor. Iar celor puternici li se permite întotdeauna mai mult decât celor slabi. Nici chiar Prometeu n-a fost numai cel despre care vorbim noi azi, adică eroul pozitiv. El a fost, în egală măsură, eroul negativ, indisciplinat, pripit, care a acţionat fără să cunoască scopurile mai înalte ale lui Zeus. Prometeu a fost mai curând un subiect de dezbatere folositoare ca exerciţiu de discernere între două obiective opuse unul altuia. Mitologia a fost cea mai realistă religie din câte au existat.

Toate acestea, însă, depind de calitatea celor ce le transmit de la o generaţie la alta. Iar dacă ne referim la trecut, ele au depins cel mai mult de preoţi, deoarece ei au avut cea mai mare influenţă, cu bunele şi cu relele lor. Să nu uităm că până ce şi şcoala a existat datorită bisericii. Ne este greu să stabilim cât de credincios este un preot. Cei mai mulţi dintre ei aleg preoţia ca pe o profesiune ca oricare alta, din motive practice şi nu dintr-o chemare anume. În cel mai bun caz, preotul este un pedagog, un confesor care oferă oamenilor suportul moral şi îndrumările considerate necesare pentru o viaţă decentă. De cele mai multe ori, el este doar un slujbaş care oficiază un ritual.

Pentru că suntem europeni, când spunem religie, ne gândim la Creştinism, pe care o privim, dacă nu în mod necesar ca pe singura religie adevărată, dar cel puţin ca fiind cea mai recentă. Trecem cu vederea faptul că Islamismul este cu 500 de ani mai tânăr, că doctrina lui este foarte asemănătoare cu cea creştină, mai ales cu cea catolică (centrată pe răspândirea credinţei cu ajutorul săbiei), ca o dovadă în plus de cât de diferite pot fi efectele aceleaşi idei. Ar trebui însă să privim religia într-un context mai larg, şi, aşa cum judecăm civilizaţiile umane prin prisma evoluţiei lor, să privim şi religiile în devenirea lor istorică.

Acum, deh, să zic? Ne aflăm într-o societate în care totul pare să fie aşezat invers. Pe de o parte, principii absurde; pe de altă parte, oameni convinşi de absurditatea principiilor. Consecinţa: oamenii acţionează de capul lor, de regulă împotriva principiilor, iar societatea dă semne de dezintegrare.

* *

*

Democraţia? Cred că este cea mai mare minciună posibilă. Chiar mă gândesc şi nu găsesc una mai mare. O soluţie mai rezonabilă pare să fi fost cea a breslelor. Meşteşugarii îşi alegeau conducătorii în cunoştinţă de cauză. Era o alegere ierarhizată, în trepte. Fiecare persoană alegea la nivelul ei de înţelegere. Votul universal, în schimb, presupune manipularea maselor de ignoranţi, deci o minciună amplificată.

Eu, Bolovanul

Se întrebau unii şi alţii încotro se îndreaptă omenirea. Pentru că tot n-au găsit răspunsul, acum sunt îngrijoraţi de soarta planetei, dar nu pentru că ei, ca nişte paraziţi, o distrug, ci pentru că le este teamă de pericole externe, cum ar fi ca vreo piatră mai mare să cadă din cosmos peste Terra şi să-i distrugă tocmai pe ei.

Eu cred că mai importantă este totuşi prima problemă: încotro, oameni?

Mai demult, filosofii lor căutau cele mai bune soluţii de guvernare. S-au scris biblioteci de cărţi cu această temă. Căutările şi răspunsurile lor erau teoretice. Practica însă nu s-a potrivit cu teoria, ceea dovedeşte că soluţiile lor nu au fost bune. Unul dintre marii exegeţi ai acelei perioade a fost Platon, care a încercat el însuşi să-şi aplice teoriile. O primă greşeală a fost chiar această încercare; teoreticianul şi executantul trebuie să aibă caracteristici diferite, imposibil de găsit în una şi aceeaşi persoană.

Sesizând lipsa de realism a mentalităţilor, Machiavelli, poate unul dintre cei mai clarvăzători, a plecat de la ideea că oamenii trebuie luaţi aşa cum sunt şi nu cum ar trebui să fie, după unele doctrine dovedite eronate. Bineînţeles că adepţii acelor doctrine s-au grăbit să-l denigreze, fiindcă le dăuna intereselor. Nu au ţinut seama nici măcar de observaţiile înscrise în ceea ce se numeşte carta sfântă, Biblia, de altfel, o carte plină de înţelepciune, dar care este doar invocată, nu şi înţeleasă. Şi n-a fost numai ea. Mesaje de atenţionare se găsesc peste tot. „Dacă doi oameni doresc acelaşi lucru, de care nu se pot bucura amândoi, ei devin duşmani.” (Leviathan, XIII). Înseamnă că democraţia, considerată azi cea mai bună dintre guvernări, este un spaţiu al duşmăniilor.

După Machiavelli, pe care l-au denigrat, dar nu au putut să-l ignore, au apărut tot felul de soluţii, care – dacă nu erau utopice – erau una mai confuză decât alta.

Din fericire sau nefericire pentru ei, oamenii nu au mers niciodată pe drumul pe care l-au gândit, ci aşa după cum i-a dus valul. Astăzi, societatea este organizată după criterii comerciale, lupta între indivizi fiind recunoscută ca esenţa vieţii în societatea umană. Sentimentele frumoase sunt cu atât mai frumoase cu cât sunt mai nerealiste.

Evident, această stare nu poate să dureze prea mult. Ea creează nemulţumiri, motiv pentru care înţelepţii caută noi soluţii, pe care însă oamenii nu vor merge niciodată, dar vor fi hotărâţi să le schimbe pe cele existente. Panta rhei, adică totul curge, dar nimeni nu ştie încotro. În plus, „apa trece, pietrele rămân”. Rămân ude.

Filosofia şi religia ar fi fost un mediu bun de dezvoltare a ideilor, dar ele au decăzut deopotrivă, chiar dacă pe căi diferite. Preoţii au devenit politicieni şi au renunţat să slujească obiectivele religiei, iar filosofii, atraşi de succesele ştiinţei, au crezut că trebuie să facă şi ei la fel şi au inventat un aparat lingvistic snob, dar au abandonat problemele filosofice reale. Şi unii şi alţii au dovedit că nu au avut chemare pentru profesiunile lor şi că doar se folosesc de ele.

V-aţi aştepta ca discuţiile pe teme filosofice să fie cele mai active şi interesante. Şi eu! Sărmană naivitate!!!! Dacă vă imaginaţi că asemenea discuţii, fie ele şi mai subţirele, au măcar un pic de miez, încă vă înşelaţi. Nu, ele pur şi simplu nu există. Filosofii vorbesc în paralel. Fiecare dintre ei are un minimum de lecturi dintr-o anumită zonă limitată a ceea ce afirmă ei că ar fi filosofie, şi nu face altceva decât paradă de cunoştinţe din lecturile sale limitate la zona lui de interes. Ideile lor, gândurile lor? Dar de unde atâtea gânduri? Hai să fim serioşi! Teoretic, filosoful ar trebui să aibă o arie de cunoaştere mai largă decât a celorlalţi muritori şi o capacitate de sinteză deosebită, care să-i permită să facă evaluări superioare. Cu lecturi limitate şi cu o experienţă de viaţă şi mai limitată, ei nu sunt decât bieţi papagali cu ifose. O ignoranţă rafinată prin propriul lor filtru.

* *

*

Comunicarea presupune doi parteneri: sursa şi destinaţia. Atunci când ne gândim la comunicare avem în vedere în primul rând vorbirea, din studiul căreia putem extrage multe concluzii folositoare, deşi există şi riscul unor concluzii greşite sau exagerări. Romanticii, spre exemplu, vor spune că vorbirea s-a născut din „poezia originară” a omenirii, în timp ce analiştii cred că gramatica este primordială, ca şi cum întâi s-a născut raţiunea şi apoi omul raţional. Adevărul este că vorbirea, cel puţin în accepţiunea lui Spengler, s-a dezvoltat în procesul comunicării. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că, în comunicare, nu avem de-a face cu un discurs, cu un monolog, ci cu un dialog, ceea ce presupune nu numai o sursa şi o destinaţie, ci şi un răspuns la mesaj, cu alte cuvinte, o relaţie bilaterală. Vorbirea nu s-a născut din monolog, ci din dialog, din necesitatea coordonării acţiunilor grupului, pentru că omul este un animal social.

Neglijarea acestui aspect conduce la una dintre greşelile cele mai frecvente, în special în lumea artiştilor: gândind singuri, lucrând singuri, credem că opera noastră e musai să fie recepţionată ca atare de către tot mapamondul. Şi să-i ferească Dumnezeu pe cei care nu ne înţeleg! În realitate, vorbitul în pustiu, ca şi pictatul fără sens pot fi dovezi de insanitate mintală. Seamănă cu tactica jucătorului de şah începător care se gândeşte numai la schema lui de joc fără să ia în consideraţie mişcările posibile ale adversarului. Asemenea „artişti neînţeleşi” sunt însă mai curând recrutaţi dintre ignoranţi, deveniţi înfumuraţi după ce au scăpat de „furcile caudine” ale profesorilor de la şcoala pe care numai ei ştiu cum au absolvit-o, daca au absolvit-o, şi declară fără să-şi dea seama că se auto-insultă că ei „nu le au cu matematica / fizica / etc.”, ei sunt „oameni de cultură”, ca şi cum condiţia necesară a omului de cultură ar fi prostia. Asemenea atitudini se reflectă într-o sumedenie de manifestări, cum ar fi, spre exemplu declaraţia unora cum că americanii ar fi inculţi pentru că n-au auzit de Marin Preda, ca şi cum noi am fi tobă de literatură americană. Cum poate fi incult un popor care, în mod evident, ne este superior. Asigur cititorul că librăriile şi bibliotecile americane sunt incomparabil mai mari decât ale noastre şi întotdeauna pline de cititori. Poate că mai înţelept ar fi să mai medităm asupra modului în care definim cultura.

Nu demult discutam cu un scriitor profesionist bucureştean binecunoscut – prefer să nu-l denunţ – care protesta „cu mânie proletară” împotriva celor ce se apucă de scris după ce ies la pensie, în timp ce el – sărmanul – scrie de la 15 ani. E greu de aflat ce credea el că are de spus lumii la vârsta aceea, pentru că n-a reuşit s-o facă nici mai târziu, dar a apărat întotdeauna cu îndârjire breasla scriitorilor „profesionişti” de orice intrus. A fost, de altfel, un important kulturnic în structura oficială a vremii. Cum însă eram „asupra unui pahar cu vin”, s-a confesat că raporturile lui cu profesorii de alte materii decât limba română, pe care nu reuşea niciodată să-i înţeleagă, se limitau la negocierea/cerşetoria notelor.

* *

*

Un specialist într-un domeniu oarecare nu poate face literatură în specialitatea lui. Tendinţa de exprimare exactă îl va împiedica să găsească un limbaj poetic. Este nevoie de puţină detaşare, chiar ignoranţă, pentru a face literatură. Întrebarea este deci „De câtă ignoranţă este nevoie pentru a face literatură?”, pentru că prea multă, în mod evident, nu poate fi folositoare. Atunci când Eminescu scria „La steaua” foarte puţini dintre români ştiau cu exactitate ce sunt acelea stele şi care sunt distanţele dintre ele. Nici Eminescu nu era un astronom, dar printre poeţii din vremea lui, el era un om cult. Tocmai acest statut de „intermediar” i-a permis sa cucerească inimile noastre.

* *

*

Constat de multe ori că unii oameni se unesc pentru un obiectiv comun, în timp ce alţii nu, şi încerc să identific condiţiile, cauzele, argumentele şi motivaţiile ce-i determină să se comporte astfel. Ce-i drept, cele mai frecvente asocieri sunt între răufăcătorii de tot felul – de la borfaşii mărunţi şi până la politicieni – dar nu ei mă preocupă, ci aceia care sunt animaţi de intenţii benefice. Aceştia, nu numai că sunt cu mult mai puţini, dar, dacă analizăm acţiunile lor, constatăm că, adesea, în spate se află interese suficient de meschine şi rămânem cu gustul amar că faptele bune ne animă în dezarmant de puţine cazuri, ceea ce nu este decât un motiv în plus să ne ocupăm de ele.

Există totuşi câteva exemple pozitive. Spre exemplu, în mediul rural, mai ales în trecut, rudele şi prietenii cooperau pentru construcţia unei case. Acolo funcţiona tradiţia. Exista deci o tradiţie bună. Astăzi, exemple de acest gen sunt tot mai greu de găsit şi mă întreb de ce. Se strică tradiţia? Este normal ca unele obiceiuri vechi să dispară, făcând astfel loc altora noi. Doar că cele noi constatăm că sunt mai puţin bune decât cele vechi.

Şi astăzi oamenii de la ţară, chiar veniţi la oraş, se ajută între ei mai mult decât o fac orăşenii nativi. Este un efect al civilizaţiei faptul că acum oamenii sunt mai puţin cooperanţi, că se înstrăinează unii de ceilalţi? Se pare că da. În urmă cu câţiva ani, turist fiind prin SUA, mă bătea gândul să cumpăr o maşină veche (la banii mei nu putea fi vorba de una nouă). Am fost temperat cu argumentul că, dacă rămân în pană pe autostradă, nimeni nu va opri să mă ajute. Cel mult va da un telefon la Poliţia Rutieră sau direct la un atelier de reparaţii gata să-mi ia banii pe care nu-i aveam. Sunt de asemenea clasice scenele cu oameni căzuţi pe trotuar pe care trecătorii îi ocolesc fără să se intereseze de soarta lor. Se întâmplă în oraşele mari; mai puţin în cele mici şi aproape niciodată la ţară.

Acum, dacă tot am stabilit că interesul justifică cvasi-totalitatea acţiunilor noastre comune, înseamnă că de el trebuie să ne ocupăm, oricât de lipsit de etică ar părea. Şi totuşi, încă nu mi-am explicat de ce – fie şi în mod interesat – unii oameni se unesc iar alţii nu. Am constatat doar că oamenii sunt cu atât mai cooperanţi cu cât spaţiul în care trăiesc este mai puţin evoluat. Este cumva bunătatea distribuită în mod diferit? Atunci când rudele şi prietenii participă la construcţia unei case, o fac pentru că au fost şi ei ajutaţi cândva sau se aşteaptă să fie ajutaţi atunci când vor avea nevoie. Este vorba deci tot despre un interes. În lupta pentru existenţă în condiţii mai mult sau mai puţin primitive sau împotriva stihiilor naturii, oamenii erau obligaţi să se unească. Necesitatea acestei colaborări este încă prezentă, dar din ce în ce mai slabă. De ce? Pentru că majoritatea problemelor ce-i determinau la colaborare s-au instituţionalizat. De cei cu probleme de sănătate, fie şi căzuţi pe trotuar, se ocupă Salvarea. S-au înmulţit, în schimb infractorii, motiv pentru care este periculos să opreşti maşina în câmp; nu se ştie dacă nu cumva este o capcană! Instituţiile însă aparţin statului, iar de stat se ocupă politicienii. Aceştia sunt preocupaţi de interesele lor.

Şi de interesele noastre cine are grijă? Întrebare retorică! Evident că nimeni. Ne putem realiza dezideratele numai în măsura în care le regăsim în organismele statului, în care fiecare dintre noi este o mică rotiţă ce trebuie să se învârtă conform cerinţelor angrenajului din care face parte.

Dacă interesele sunt singurele care ne animă, rezultă că educaţia ar trebui să se ocupe de stimularea acelor interese care să ne unească în scopuri benefice.

* *

*

Concepţia generală despre industrie este centrată pe inginerie. Gândul nostru se îndreaptă imediat către maşini, utilaje, etc. De altfel, „engine” nici nu înseamnă altceva decât maşină, motor. Şi totuşi, înainte de apariţia maşinilor de neimaginat în trecut, primele mecanizări au avut în vedere activităţile manuale cunoscute la acea vreme. Iar pentru ca o activitate manuală să poată fi transferată utilajelor, ea a trebuit mai întâi să fie astfel organizată încât, prin descompunere în elemente din ce în ce mai simple, să se poată imagina mecanisme capabile să efectueze ele în locul muncitorului operaţiile respective. Mai întâi a apărut conceptul de eşalonare a operaţiunilor, ceea ce implică diviziunea muncii şi organizarea locurilor de muncă, şi apoi s-a inventat banda rulantă ca dispozitiv de deplasare a obiectelor între locurile de muncă. În consecinţă, industrie înseamnă mai întâi organizare şi abia la urmă tehnologie.

Şi nu este vorba doar despre industrie. De altfel, inginerii ştiu prea bine acest lucru. Organizări similare se găsesc în mai toate domeniile, dacă liderii sunt suficient de buni organizatori.

Explicaţiile simpliste, conform cărora capitalistul este prosper fiindcă deţine mijloacele de producţie şi exploatează clasa muncitoare, au fost simple elemente de propagandă politică. Capitalistul este cel ce a generat procesul de organizare de la cele mai mărunte şi până la cele mai importante activităţi, în urma cărora a devenit capitalist, adică a dobândit capital, cu care a stimulat dezvoltarea de noi şi noi tehnologii şi aşa mai departe.

Cred că prea des se invocă în România scuze pentru nereuşitele noastre de tot felul, cu argumente de genul că prin alte părţi se poate ceea ce la noi pare irealizabil, fiindcă ei au tehnologia pe care noi n-o avem, ca şi cum această tehnologie le-a căzut din cer, când, de fapt, majoritatea problemelor sunt de organizare. Desigur, organizarea presupune seriozitate, pricepere, abnegaţie, corectitudine şi altele asemenea, calităţi pe care le ştim cu toţii, dar le pretindem de la ceilalţi.

* *

*

În extremis, există două categorii de oameni:

- cei care – romantici sau cu bun simt – se gândesc la urma pe care o lasă în viitor pentru societatea în care trăiesc;

- cei pragmatici, cărora nu le pasă de opiniile altora şi cred că doar prezentul contează.

Bineînţeles că cei ce se realizează sunt cei din categoria a doua.

Cu timpul, însă, la bătrâneţe, şi cei pragmatici sunt preocupaţi din ce în ce mai mult de urma pe care o lasă în conştiinţa celorlalţi. Cu alte cuvinte, pragmaticii încep să-şi însuşească mentalitatea romanticilor (a celor cu bun simt ar fi, totuşi, prea mult spus). Se folosesc atunci de influenţa căpătată între timp şi încearcă să lase o urmă favorabilă lor. Rezultatul este de regulă ceva de prost gust. Din nefericire, nici cei din prima categorie nu reuşesc mai mult, tocmai pentru că ceilalţi acaparează toate posibilităţile de comunicare şi anulează orice încercare adversă.

* *

*

Cine vrea să-l cunoască pe Kant, nu este suficient să-l citească pe Kant. El trebuie să cunoască perfect limba germană din vremea lui Kant, istoria Germaniei, mentalitatea germană a timpului şi tot ceea ce ţine de mediul în care a trăit Kant. Şi asta ca să nu mai vorbim despre ceea ce Kant a citit la rândul său din alţi autori, anteriori lui.

* *

*

Un profet este o persoană care intuieşte ce se va întâmpla şi spune lumii acest lucru. De regulă, pentru a-şi gândi în linişte modul de acţiune, se retrage pentru câtva timp în pustiu, adică printre pietre şi nisip. Iată că fără noi, bolovanii, fie şi disipaţi, nu se poate.

Marii profeţi sunt cei care au făcut acest lucru în probleme importante pentru societate şi – în plus – au avut calităţi de comunicatori. O condiţie suplimentară este decalajul optim de timp. Profeţia nu trebuie să vină nici prea devreme, pentru că nu va fi înţeleasă şi acceptată de contemporani, şi nici prea târziu, pentru că nu ar mai fi o profeţie, dacă majoritatea oamenilor o intuiesc. Un exemplu a fost Akhenaton. El încercat să-şi impună concepţia. Nu a fost un bun comunicator şi nici momentul nu era potrivit. Ca urmare, după moartea lui, tot ce a clădit – spiritual şi material – a fost distrus. Adevăratul monoteism a fost avansat mai târziu de către creştini, după o lungă gestaţie.

Se pare că – după aproape două mii de ani – creatorul primei religii monoteiste nu fusese complet uitat. Nouă ne-au trebuit încă alte două mii de ani pentru ca să-l redescoperim, deşi - începând cu asemănarea dintre Psalmul 104 şi imnul scris de Akhenaton pe mormântul nobilului Ai, multe dintre ideile sale se regăsesc atât în Iudaism cât şi în Creştinism. Iisus s-a grefat perfect peste dorinţele poporului, a fost un excelent comunicator, dar n-a fost nici o clipă conducător. Poate că tocmai acesta este motivul pentru care a devenit fondator de religie fără să vrea. Mesajul lui era adresat poporului evreu, pe care îl dorea mai credincios, şi nu se gândea să producă o dizidenţă în sânul coreligionarilor săi. Platon, în schimb, s-a apucat de politică şi a ratat.

Problema care mă preocupă pe mine acum nu este una cu caracter religios, ci una socială. Deşi Marx nu mă interesează decât, poate, ca propagandist politic, l-am luat în seamă, pentru că şi el şi-a propus să fie un profet, dar în alt mod. Trăitor în timpul expansiunii industriale şi a ideilor democratice, el a apreciat că majoritatea populaţiei va fi în curând formată din muncitori, aceştia vor forma cel mai numeros partid politic, deci vor avea rolul conducător în societatea viitoare. (Se pare că profeţia este o specialitate evreiască.) Lenin, mai impulsiv şi mai ambiţios, a luat-o înainte şi a vrut să fie cel care să conteze ca realizator a ceea ce oricum s-ar fi întâmplat. Amândoi au greşit pentru că proletariatul n-a devenit majoritar nici azi, ba dimpotrivă, numărul muncitorilor manuali este din ce în ce mai mic. În plus, ei nu înţeleseseră cu adevărat esenţa democraţiei, limitele şi posibilităţile ei, mecanismele ei de funcţionare. Ceea ce vizau ei era tot o societate dictatorială: „dictatura proletariatului”, un fel de struţo-cămilă. Între timp, cămila a murit - se pare că încă de la naştere – iar din struţ a rămas doar fundul ieşind din nisip şi la care unii nostalgici încă mai fac mătănii.

Democraţia este o chestiune mai delicată. Uneori mă gândesc că ea ar trebui să fie foarte bine înţeleasă şi mă enervez atunci când constat că unele reguli, chiar legi, sunt concepute în sens invers, într-o logică inversată celei fireşti. Ar fi imposibil ca majoritatea populaţiei să înţeleagă mecanismele intime de funcţio-nare ale societăţii, iar ale democraţiei cu atât mai puţin, dar m-aş aştepta ca măcar legiuitorii s-o facă. Alteori însă îmi amintesc că în natură – iar societatea omenească face parte din ea – viaţa înseamnă lupta contrariilor chiar în interiorul unui întreg, fără de care viaţa încetează şi întregul însuşi se disipează. Supravieţuirea seamănă cu acel mecanism de fitness ce obligă utilizatorul să alerge pe role ce se învârt în sens invers. Efectul este nul. Alergătorul stă pe loc în ciuda efortului depus. Ba mai mult, cu cât aleargă mai repede cu atât şi mecanismul se mişcă mai repede. Şi totuşi, numai astfel ansamblul funcţionează.

De aici, aş putea trage o concluzie optimistă în ceea ce ne priveşte pe noi, românii: cu cât o societate are legi mai proaste, cu atât oamenii sunt obligaţi să se ostenească mai mult. Ei devin astfel mai ageri, iar societatea mai activă. Era să adaug şi „mai prosperă”, dar ar fi fost o greşeală, fiindcă asta ar fi însemnat o dezechilibrare a mecanismului.

Teoretic, dezechilibrarea se poate realiza fie prin legi încă şi mai proaste, ceea ce este lipsit de logică (dar cu asta deja ne-am obişnuit) fie printr-un efort disproporţionat din partea populaţiei, ceea ce ar fi nejustificat. Se pare că prosperitatea are alte explicaţii, pe care urmează să le mai căutam. O primă constatare, totuşi, putem nota: prosperitatea indica un dezechilibru, o societate în declin. Urmează logic că ar trebui să fim fericiţi cu a noastră, cu mult mai viabilă. Ar fi bine să fie aşa, dar seamănă a sofism, aşa că să revenim cu picioarele pe pământ. Mi-am amintit acum din nou de Marx, care preconiza sfârşitul capitalismului, şi mă amuz să observ că raţionamentul, mai mult sau mai puţin glumeţ, de dinainte seamănă cu al lui.

În chestiunea cu prosperitatea, există şi o mică doză de adevăr: prea multă prosperitate, într-adevăr, denotă o societate ce se află pe vârf şi este pe cale să coboare pe panta opusă. Toate marile civilizaţii decad la un moment dat tocmai fiindcă populaţia nu mai este atât de activă ca la început. Secretul menţinerii în top este tocmai păstrarea echilibrului. Subiectul, deşi interesant, este mai puţin presant pentru noi.

* *

*

A fost o perioadă când oamenii gândeau că maşinăria numită stat este de la Mama Natură, de la Dumnezeu sau de oriunde, dar e sigur că face parte din firescul lucrurilor, este veşnic şi toţi muritorii trebuie să se integreze la fel de firesc în acest mecanism cât pot ei mai bine. Obişnuit să trăiască în grup, omul a învăţat să-şi coordoneze acţiunile cu ceilalţi membri ai grupului, să respecte disciplina grupului. În fond, este un animal social. Cu timpul grupul s-a mărit, iar statul actual nu este altceva decât grupul extins la dimensiunea lui maximă. (Spun maximă, pentru că statul global este doar o noţiune utopică, deoarece umanitatea ar dispărea înaintea lui.)

În copilărie, am cunoscut un domn, ce lucra la primărie. Toată lumea îl trata cu mult respect, iar el se comporta ca atare. Locuia aproape de mine şi avea un fiu cu trei ani mai mare. Faptul că cineva era funcţionar la stat, pe vremea aceea, era un indiciu suficient că cel în cauză este un om ce se bucură de întreaga consideraţie a urbei. Îl vedeam rar, pentru că era ocupat. De altfel era şi un om foarte liniştit. Pleca de acasă devreme, întotdeauna corect îmbrăcat, venea târziu, aşa că doar la sfârşit de săptămână şi uneori în după amiezile lungi de vara îl puteam vedea îngrijind micuţa grădină de flori de lângă casă.

Abia târziu, am aflat că omul nostru era un funcţionar mărunt. Doar conştiinciozitatea îl menţinuse pe post, pentru că majoritatea personalului şi întreg staful fusese înlocuit de către noul regim instalat imediat după război.

Mă gândesc că astăzi nu mai există asemenea funcţionari.

Fenomenul nu este singular şi nu este numai românesc. Se întâmplă în toată lumea, în mod sigur în Europa. Sătui de minciuni, oamenii nu mai cred în autoritatea statului. Apar sentimente de revoltă, de apărare sau de izolare, potrivit firii fiecăruia, în orice caz nu de participare. Fiecare încearcă să-şi evidenţieze personalitatea şi să-şi pună interesele personale înaintea celor colective, chiar dacă societatea va avea de suferit.

Da, viaţa societăţii-stat este pe cale de dispariţie.

* *

*

Tradiţia evreiască, conform căreia doar copiii mamelor evreice sunt evrei vine din trecutul îndepărtat, când societatea era centrată pe familii numeroase, adevărate triburi, cu un mascul dominant, şi în care bărbaţii aveau, pe lângă soţie una sau mai multe amante. Copii făcuţi cu amantele, eventual de altă etnie, nu aveau aceleaşi drepturi. Numai copilul făcut de soţie devenea moştenitor legal. Ideea s-a extins şi asupra apartenenţei la etnie.

Rezultă că David, nepot al lui Ruth, nu era evreu.

* *

*

Iudaismului îi este străin conceptul de mântuire. Acesta este specific Creştinismului. Este una dintre trăsăturile sale pozitive, deoarece dă credinciosului o speranţă. Alături de Înălţare, simbol cu adevărat înălţător - şi aproape ignorat de Catolicism – face din Creştinismul ortodox, o religie optimistă, având în centru ei omul simplu.

* *

*

Aristotel, în Politica, cartea III, capitolul V, identifică trei forme de guvernare, în funcţie de numărul persoanelor ce conduc efectiv statul:

- o singură persoană;

- un grup de persoane;

- majoritatea populaţiei.

Nici una dintre ele nu este perfectă, astfel că, mai devreme sau mai târziu, ele degenerează în alte trei forme deviate, astfel:

- tirania;

- oligarhia;

- demagogia.

În consecinţă, societăţile evoluează ciclic după această schemă.

Observăm că nu tipul de guvernare contează, ci înţelepciunea conducătorilor, indiferent câţi sunt ei, şi că trebuie să existe un echilibru al forţelor şi aspiraţiilor, fiindcă numai continuitatea permite progresul, în timp ce răsturnările de situaţii sunt distrugătoare.

După părerea mea, orice ţară este condusă de către un grup de persoane. Democraţia este o utopie şi o mare minciună propagandistică, cel puţin în lumea cunoscută. Monarhia ereditară se referă doar la modul de acces la putere. În realitate, regele nu poate conduce singur. Oricine ar fi cel din vârful piramidei sociale, are nevoie de o echipă care să-l ajute. În concluzie, la conducere se află întotdeauna un grup de indivizi.

Acel grup de persoane poate fi unul benefic, şi avem de-a face cu o conducere elitistă (Aristotel i-a spus aristocraţie), sau unul malefic, şi avem de-a face cu o conducere oligarhică. Grupul conducător are nevoie de un şef unic. Dacă acest şef are o personalitate puternică, el îşi va pune amprenta asupra conducerii, iar istoria îl va eticheta drept un mare conducător sau un dictator, după împrejurări. În realitate, influenţa lui nu poate fi prea mare, deoarece el nu este decât un reprezentant al grupului conducător. Oricâtă personalitate ar avea, el ia decizii potrivit informaţiilor de care dispune, iar informaţiile îi sunt furnizate de către cei ce îl înconjoară, deci de către echipă.

Un grup malefic îşi va alege ca şef un om uşor de manevrat. Cum societatea va fi în declin, cu timpul, acest şef va fi făcut răspunzător pentru toate erorile şi etichetat drept dictator, chiar tiran. Un grup benefic, în schimb, va prefera un conducător la fel ca ei.

Rămâne deschisă problema modului de acces la putere: monarhie ereditară sau alegeri. Calea ereditară oferă avantajul că persoanele în cauză sunt educate în mod corespunzător încă de la naştere, dar şi dezavantajul unor posibile lupte subterane pentru obţinerea tronului. Istoria este plină de exemple. Varianta alegerilor ne duce cu gândul la democraţie, dar ea este încă una doar teoretică; societatea modernă nu se poate lăuda cu aşa ceva, împotriva declaraţiilor propagandistice. Cauza este exagerarea: oamenii simpli sunt puşi să aleagă în necunoştinţă de cauză. Dacă alegerile ar fi organizate după o structură ierarhică, fiecare grup să-şi aleagă reprezentanţii pentru nivelul superior, atunci am putea vorbi despre alegeri raţionale. Altfel, în locul democraţiei – republica lui Aristotel - avem de-a face cu o pură demagogie. Ideea nu este nici măcar foarte nouă. Să ne amintim că, la ieşirea din Evul Mediu, burgurile europene erau organizate pe bresle, iar conducerea burgului era formată din reprezentanţii breslelor. Cu timpul, politica europeană a evoluat pe alte coordonate, deşi ideea avea calităţi certe. Cât priveşte monarhia, există eventualitatea unui monarh incapabil, dar şi aceasta are avantajul că, după el, poate veni unul mai bun, ceea ce nu se întâmplă într-o democraţie în declin, care îşi va alege conducători din ce în ce mai slabi.

Astăzi se vorbeşte despre fostele dictaturi din Europa de Est, ca şi cum în aceste ţări ar fi răsărit brusc, ca ciupercile după ploaie, câte un dictator pentru fiecare dintre ele. Este evident că numai despre aşa ceva nu poate fi vorba. Toate aceste ţări se autodefineau ca democrate, socialiste, populare etc, tot aşa cum Coreea de Nord se numeşte încă o republică democrată şi populară. Cum ele nu au făcut decât să demonstreze eşecul doctrinelor cu idealuri socialiste şi comuniste, partidele cu asemenea orientări din ţările Europei Occidentale s-au văzut condamnate la dispariţie. Să nu uităm că preşedintele Mitterrand al Franţei reprezenta Partidul Socialist. Acesta este motivul pentru care au simţit nevoia unei alte terminologii pentru cei ce au mers pe această cale. Adevărul este că Europa Occidentală a ştiut să păstreze echilibrul şi, indiferent de forma de guvernare, să nu clacheze, cu toată parada de democraţie. Din punctul nostru de vedere, aceste ţări sunt asemănătoare din punct de vedere economic, deşi Franţa este republică şi Anglia monarhie, ca să dau doar două exemple.

Cât despre tiranie, ea este o stare în evoluţia societăţii şi, de regulă, dispare odată cu tiranul, aşa că nici nu poate fi luată în serios pentru evoluţia pe termen lung a unei naţiuni.

* *

*

M-am întrebat de multe ori dacă România are sau nu ceva particular. Ei bine, cred că am găsit ceva. După 23 august 1944, ruşii s-au folosit de trădători, oportunişti şi ignoranţi pentru a înlătura vechea conducere şi a-şi implementa o nouă conducere, fidelă lor. Tehnica este clasică (o recomandă şi Machiavelli), deci până aici nimic anormal. Mai departe însă, tehnologia cere ca lichelele de care s-au folosit pentru atingerea scopului să fie înlăturate şi înlocuite cu altele, capabile pentru o guvernare performantă. Ruşii însă au plecat în 1958 şi au lăsat conducerea neschimbată. Asta nu înseamnă că prezenţa în continuare a ruşilor ar fi fost de preferat, dar explică dezastrul din anii ce au urmat.

Subiectul nu este perimat; el nu ţine doar de istorie, pentru că este valabil şi azi. Iată de ce este bine să nu ne uităm trecutul. Măcar avem unele explicaţii.

* *

*

Acum, liderii români pretind că organizarea socială este una cu adevărat democrată. Au conceput şi o constituţie, prin care să consfinţească principiile democraţiei. Este prima probă că încă nu au înţeles esenţa democraţiei. Nu este cazul să intru în detalii, şi să scriu un tratat de politologie. Iată, totuşi, un exemplu. Grecii, de la care au preluat cuvântul democraţie, l-au inventat şi pe cel de dialectică, fără de care nici viaţa n-ar fi posibilă, dar mite democraţia. În organizarea socială, orice instituţie ar trebui dublată de o alta, pentru control. Altfel, ne aflăm în situaţia „eu centrez, eu şutez la poartă”. Justiţia, spre exemplu, este independentă şi ne-controlabilă. Păi, nici nu trebuie altceva ca să funcţioneze prost.

De câteva sute de ani se vorbeşte despre separarea funcţiilor în stat: legislativă, executivă, judecătorească. Parlamentul ar trebui să emită legi, guvernul să le aplice şi justiţia să verifice respectarea legilor. La români, parlamentul se doreşte a fi înlocuitorul „conducătorului unic”. Poate că ar spera şi la atributul „iubit”, dacă realitatea nu ar dovedi contrariul.

Mai am exemple, dar nu merită să ne pierdem timpul. E limpede că şi aici realitatea este opusă declaraţiilor de principiu.

Ochii şi urechile Zidului

- Am veşti! Mitică a încurcat-o.

- Era de aşteptat. Cum i s-a întâmplat?

- Acum, că lumea este speriată de criză, unii depunători îşi retrag banii, iar el nu-i are, fiindcă i-a folosit în scopuri personale.

- Şi-a dat arame pe faţă.

- Într-adevăr! Se pare că s-a închis ciclul.

- Stănescu nu-l mai poate ajuta?

- Mă îndoiesc. N-am mai auzit de el demult. Cred că a ieşit complet din afaceri. Trebuie să fie destul de bătrân.

- Lasă că a făcut destule pentru el.

- A fost zeul lui binefăcător.

- Eu nu ştiu cum s-au lipit oamenii ăştia doi unul de altul. Acest Stănescu nu şi-a ajutat nici rudele pe cât a făcut-o pentru un oarecare, pentru că era un oarecare acest Mitică.

- Dragoste la prima vedere. Fostul nostru director le-a făcut legătura. Stănescu îi ceruse pe cineva să-l ajute să-şi facă teza de doctorat.

- Îmi amintesc că povesteai despre asta.

- Da, păi discutam cu Mitică şi pot spune că am avut şi oarecare rol în fixarea ideilor principale ale tezei. Pentru partea concretă a lucrării. Cealaltă parte, încadrarea politică, nu ştiu cine i-a făcut-o.

- Aşa se scrie istoria: unii întocmesc tezele de doctorat şi alţii devin doctori. Tu câţi doctori ai făcut?

- Ei, lasă asta! Se pare că mai e nevoie şi de altceva. Uite, Mitică, n-a devenit nici el doctor, dar măcar a ştiut să profite de acest Stănescu.

- Formidabilă lipitură!

- Ţi-am spus: dragostea la prima vedere. A doua zi după prima lor întâlnire, Mitică a venit la mine nerăbdător să-mi relateze evenimentul. Era obosit, nedormit, dar încă foarte incitat. Eu fumam pe atunci şi, sub pretextul unei pauze pentru o ţigară, discutam în spaţiul unde fumatul era permis. Era foarte încântat de cucerirea pe care tocmai o făcuse. Mi-a povestit că Stănescu l-a plăcut de la început, apoi s-a îmbătat şi, către final, îl pupa pe frunte, ca semn al pecetluirii alianţei lor.

- Cred că tu, la faza asta, n-ai fi rezistat.

- N-ar fi fost cazul, fiindcă nici n-aş fi ajuns până aici.

- D-aia stăm la bloc.

- Dacă asta-i explicaţia, atunci îmi accept soarta. Apropo de bloc: trei locuinţe a primit Mitică de la Stănescu. Mai întâi un apartament de două camere într-un bloc cu zece etaje, apoi unul cu patru într-un alt bloc, mai select, şi apoi o casă naţionalizată, cu grădină şi curte mare.

- Şi acum, pe unde va scoate cămaşa? Tu nu mai ai bani la el, nu?

- Nu. Imediat ce mi-am achitat ratele la împrumutul făcut pentru prima carte, mi-am retras şi depunerea aceea minimală, necesară pentru împrumut. Era doar o cooperativă de credit.

- Cum l-ai mirosit tu, acum mai bine de zece ani, că-şi va da în petec?

- N-a fost pentru prima dată. El şi-a dat în petic de multe ori, doar că la nivele mai mici, potrivit condiţiei lui sociale. Chiar eram curios să aflu dacă, de data aceasta, va şti să păstreze măsura. Am crezut la un moment dat că da.

- Totuşi, a ţinut-o atâţia ani.

- Noi nu ştim cât de corect. Probabil că la început a fost cinstit. Cu timpul însă, cum nimeni nu i-a făcut vreun control financiar serios, a căpătat curaj. Onest n-a fost niciodată. Un control l-ar fi făcut să nu sară calul. Poate că acesta a fost ghinionul lui. El n-a avut niciodată simţul măsurii. Şi la institut, când se simţea suficient de sigur pe picioarele lui, devenea ridicol.

- În concluzie, fiecare pasăre pe limba ei piere.

- Nu ştiu de unde vine vorba asta, dar în cazul lui chiar se potriveşte.

* *

*

Într-o carte de schiţe umoristice, autorul – un fost ziarist – a relatat o întâmplare nu tocmai umoristică. Era vorba despre o întâlnire a sa cu un fost muncitor fruntaş, despre care scrisese în ziarul local la care lucra pe timpuri. Pentru a-şi completa veniturile, eroul său, pensionar acum, mătura trotuarul în faţa unei noi societăţi comerciale. Impresionat de întâmplare, la lansarea cărţii, unul dintre prezentatori, fost coleg cu autorul, a scos în evidenţă întâmplarea cu pricina. Mai să-i dea lacrimile.

Mi-am amintit atunci şi eu o întâmplare din timpuri trecute, mai exact din 1986 sau 1987. S-a întâmplat la „Palatul Culturii”, astăzi Centrul Cultural „Reduta”, unde mă dusesem să asist la o conferinţă despre arhitectura medievală transilvăneană. În sală, cu excepţia mea, întreaga asistenţă era formată din pensionari, majoritatea foşti profesori. Până să înceapă conferinţa am stat de vorbă cu ei. Am aflat că, de câte ori aveau ocazia, veneau acolo să se încălzească; apartamentele lor nu erau încălzite la vremea aceea decât foarte puţin seara şi dimineaţa. Lângă mine, o doamnă mai înaintată în vârstă mă enerva foşnind mai multe pungi într-o sacoşă. Eram pe punctul să mă mut pe alt scaun, când observ că reuşeşte să scoată câteva coji de pâine şi un borcan în care fusese zacuscă. Acum era gol, dar nespălat, astfel că bătrâna încerca să dea puţin gust pâinii ştergând cu ea ceea ce mai rămăsese pe pereţii borcanului. Fusese profesoară de limba română.

Întâmplări de acest gen nu erau de natură să-i impresioneze pe ziariştii de altădată, nici atunci, şi nici după.

Muncitori fruntaşi? Am lucrat şi eu în întreprinderi de stat. Nu ştiu cum se face, dar muncitorii cu adevărat foarte buni aveau cel puţin o hibă, care îi împiedică să fie declaraţi fruntaşi, spre deosebire de cei declaraţi fruntaşi, ale căror hibe erau interpretate drept calităţi.

Acum, când scriu, dacă îmi arunc ochii pe fereastră, zăresc clădirea unde era cândva un magazin alimentar. Noapte de noapte, uneori încă de pe la 11-12 seara, se formau cozi pentru laptele ce urma să fie adus dimineaţa. Tempi passati, din fericire. Oare? Nu am văzut nici un articol de ziar despre asemenea subiecte, nici atunci şi nici acum, ceea ce înseamnă că nu am învăţat lecţia oferită de trecut.

* *

*

Oamenii vor să se facă înţeleşi de către animale, deoarece ei nu pot înţelege limbajul animalelor.

Eu, Bolovanul

Nu sunt prezicător, aşa că nu pot preciza evoluţia viitoare a omenirii, dar îmi este clar că ea va fi diferită de cea trecută.

Am auzit de sute de ori, spusă de unul sau de altul, expresia „secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc”. Considerată în termeni absoluţi, afirmaţia este o inepţie. Plasată în timp şi spaţiu, adică în ţările creştine şi în secolul 20, ea exprimă preocupările filosofice ale acelor oameni. Este inutil, probabil, să atragem atenţia că secolul 21, ca şi cele ce vor urma, va exista oricum, cu sau fără oameni. Cât despre religie, ea aparţine oamenilor şi ea va exista atât timp cât vor exista şi ei. Va dispărea omenirea în secolul 21? Nicidecum!

Democraţia? Cumplită pandemie! Dacă ar putea fi realizată, ar arăta ca o piramidă cu vârful în jos. Numai o minte bolnavă ar crede că asemenea inepţie este viabilă. Şi totuşi, democraţia este paradigma secolului. Cum de este posibil? Nu ştiu, dar nu mă mir. Omenirea face atât de multe lucruri anapoda...

Aproape întreaga construcţie este concepută invers de cum ar trebui. Te miri că nu s-a dărâmat şi te întrebi când se va întâmpla. Prin religie, oamenii sunt îndoctrinaţi cu idei fanteziste, pentru educaţia tinerilor sunt folosite persoane fără har pedagogic, de metafizică se ocupă cei ce nu au înţeles fizica, cei productivi plătesc taxe pentru susţinerea celor neproductivi şi aşa mai departe.

S-a spus că toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu. Asta însemnă că sunt egali între ei. Calea spre democraţie este deci deschisă şi nimeni n-o poate închide. N-ar fi o tragedie, dar nu ar exista politicieni. Şeful unui trib era o persoană ce făcea parte din trib. Soarta tribului era şi soarta lui. Odată cu organizarea societăţii în structuri din ce în ce mai mari, liderii s-au detaşat de grup. Astăzi, democraţia este folosită pentru a conduce turma de credincioşi şi mai puţin credincioşi, dar creduli.

Prima eroare a fost inventarea votului universal. Prostimea îşi alege deştepţii. Chiar şi teoretic, ideea este imbecilă, ca să folosesc un termen blând. O astfel de societate n-ar putea să meargă decât înapoi. Practic, s-a dovedit a fi catastrofală. Liderii politici şi-au concentrat propaganda electorală asupra celor ignoranţi, dar mulţi. Minciuna cea mai grosolană a ajuns la ordinea zilei. Cei mai activi în acest sens au fost cei din Europa de Est. Au înlocuit credinţa într-un Dumnezeu invizibil şi viaţa de apoi cu speranţa într-o societate ideală, pe cât de invizibilă, pe atât de nerealistă. Au inventat şi un termen, comunismul, demonstrând prin politica lor falimentul unor asemenea idei. Unii au priceput; alţii mai speră, ca dovadă că prostia umană nu are limite. Argumentează că liderii comunişti nu au procedat bine, ca şi cum alţii ar fi fost mai buni. Prin natura lor, liderii de oriunde şi oricând îşi doresc puterea şi numai atât.

Dacă în secolul 19, după dispariţia presiunii turceşti, emanciparea ţărilor de sub influenţa Imperiului Otoman s-a produs de sus în jos, prin educarea în Occident a copiilor de boieri, acum – după dispariţia URSS – emanciparea se produce de jos în sus, prin contactul direct al muncitorilor ce pleacă la muncă în Occident. În mod firesc, efectele ar trebui să fie diferite. Cum? Încă nu ştiu, mai ales că intervin şi alţi factori de influenţă cu caracter general. E adevărat că pleacă şi acum copii parveniţilor la studii în Occident. Da, dar rolul lor este minor, şi nu ştiu nici cât de educaţi se întorc. Ceea ce vreau eu să spun este că, înainte, populaţia se europeniza din aproape în aproape, prin recomandări teoretice, ca să zic aşa, pe când acum se face direct. Oamenii simpli merg acolo, văd că se poate şi altfel, îşi însuşesc valorile occidentale şi, la întoarcere, ştiu ce să le pretindă liderilor politici.

Iată că sunt şi optimist. De fapt, eu sunt un optimist incorigibil, chiar dacă nu par. Dacă mă gândesc bine, optimistul poate să greşească mai grav decât pesimistul, aşa că voi încerca cu realistul. Pentru a şti încotro te îndrepţi, trebuie să ştii – dacă nu de unde vii, aşa cum zice proverbul – măcar unde te afli. Analizezi atent situaţia, priveşti în jur, te hotărăşti încotro vrei să mergi şi abia la urmă cauţi calea şi mijlocul de deplasare. Pare mai complicat, dar este de preferat faţă de procedura obişnuita a oamenilor, de a porni la întâmplare, pe unde văd cu ochii, pentru a constata mai târziu că au greşit. „Pe unde văd cu ochii” este doar o expresie. Nu vă faceţi iluzii. Numai cu mintea se vede bine. Asta a mai spus-o cineva, dar vorbea în pustiu cu un extraterestru. Nici măcar cu pereţii.

* *

*

Am folosit poate excesiv cuvântul oameni, deşi ar fi fost mai elegant cel de umanitate sau omenire. Umanităţii îi este asociat adjectivul uman, cu sensul de cumsecade, ceea ce introduce o nuanţă uneori nepotrivită contextului. Cel de omenire tratează subiectul prea general şi rece. Oameni, în schimb, sugerează ideea de mulţime, formată din indivizi ce nu sunt identici. Caracteristicile lor generale sunt valabile la nivel statistic. Asta îmi aduce aminte de un desen celebru, reprezentând o săgeată îndreptată într-un sens, pe care însă, printr-o lupă, se vedeau o mulţime de săgeţi minuscule, îndreptate toate în sens opus.

* *

*

Coexistenţa societăţilor cu nivele diferite de dezvoltare creează filosofilor destulă bătaie de cap. Ne-am aştepta ca binele să curgă dinspre ţările dezvoltate din punct de vedere economic către cele mai puţin dezvoltate. Că nu se întâmplă aşa, este evident. Să vedem mai întâi de unde provine credinţa că binele este triumfător.

Un termen des utilizat de către filosofi este entropia. Sună frumos, enigmatic, aproape ezoteric. A fost preluat în informatică, comunicaţii şi îl folosesc şi filosofii, deşi prea puţini dintre ei îl înţeleg, mai ales că are o reprezentare matematică. De fapt, provine din termodinamică şi este un grup de termeni ce apare frecvent în relaţiile matematice care descriu schimburile de căldură. Pentru scurtarea relaţiilor grupul a fost înlocuit cu un simbol, ce a căpătat numele de entropie. Importantă este observaţia că ea ne indică sensul desfăşurării oricărui schimb energetic natural; căldura, spre exemplu, trece de la corpul mai cald către cel mai rece şi niciodată invers, entropia în acest caz fiind cantitatea de căldură schimbată între cele două corpuri, împărţită la temperatura absolută. Pentru termo-tehnicieni, noţiunea este extrem de importantă. În algoritmii care descriu un proces termodinamic complex, entropia este cea care indică sensul procesului.

Rezultă de aici că, în natură, vor avea schimburi de energie atât timp cât vor exista diferenţe de potenţial energetic. În clipa în care situaţia va fi echilibrată, deci toate schimburile posibile se vor fi produs, va apărea aşa numita „moarte termică”. Şocul generat de această idee, o adevărată sperietoare filosofică, a apărut pe la începutul secolului XX. De atunci, multe idei au încercat să restabilească calmul, inclusiv Big Bang–ul. Moartea termică a fost uitată; era prea sumbră. A rămas entropia, ca măsură a gradului de dezordine, adică a dezechilibrului care ne mai permite încă să existăm.

Să revenim la subiect. Dezordinea la care ne referim este decalajul dintre ţările dezvoltate şi cele nedezvoltate. Conform teoriei, ar însemna că binele trebuie să treacă de la ce buni la cei mai puţin buni. Aşi! Înseamnă că teoria nu funcţionează?

Dar cine a spus că binele ar fi caracteristica definitorie a societăţii? Puterea, poate! Ce-i drept, armele, ca mijloc al puterii, sunt achiziţionate cu prioritate de către cele mai slabe ţări. Din păcate, asta nu le face mai puternice, ci dimpotrivă: liderii locali se luptă între ei, sau se luptă cu vecinii, iar ţara devine şi mai slabă. Câştigătorul adevărat este tot ţara producătoare şi vânzătoare de armament, adică cel puternic devine şi mai puternic.

* *

*

Sistemul comunist, ca şi cel monarhic, suferă de acelaşi viciu: centralizarea. Are mai puţină importanţă dacă în vârful piramidei se află un rege sau un preşedinte. Ambele au ca suport doctrinar câte o minciună, stimulează corupţia şi linguşeala, descurajează orice iniţiativă din partea populaţiei. Dacă în sistemul monarhic micile proprietăţi dispar prin creşterea celor mari, în comunism ele au fost desfiinţate, prin naţionalizare, cooperativizare şi alte forme la fel de brutale. Efectul a fost acelaşi.

Sistemul european occidental, preluat de America de Nord, Japonia şi alte ţări, se bazează pe libera iniţiativă, preponderenţa clasei de mijloc, a proprietăţi mici şi mijlocii. Succesul economic al acestor ţări din ultimele secole îşi găseşte explicaţia tocmai în acest mod de organizare. Ea presupune, la rândul ei o formă de democraţie, fără a aspira însă la perfecţiune. Din păcate, se pare că acum asistăm la o degradare a acestui sistem tocmai printr-o nouă formă de centralizare în societăţi comerciale gigant. Să sperăm că îşi vor reveni. Dacă nu, ne amintim de Aristotel şi teoria lui, care ne sugerează schimbările sociale ca o morişcă, unde toate „noutăţile” au mai fost cândva.

* *

*

La prima vedere, societatea se democratizează. Avem atât de multe probe în această privinţă, încât nu mai este nevoie să insist. Printre cele mai importante – fiindcă nu sunt doar probe, ci şi indicii de evaluare a evoluţiei – merită notate câteva: circulaţia oamenilor, mass-media, alfabetizare. La o privire şi mai sintetică, sesizăm, ca factor comun informaţia. Datorită ei, creşte nivelul cultural al populaţiei, capacitatea lor de analiză a situaţiei politice şi – în consecinţă – pretenţiile lor şi chiar unele opinii privind soluţii de schimbare.

În spatele informaţiei şi a circulaţiei ei stă însă tehnologia. Datorită ei, a tehnologiei, oamenii pot circula cu avion, tren, automobil, pot folosi televiziunea şi radioul, pot tipări şi citi ziare şi cărţi, iar, mai nou, pot beneficia de uriaşele avantaje ale Internetului.

Putem spera într-o societate a democraţiei reale? Să nu fim nici chiar atât de naivi! Nu numai că ar fi utopic.

Dezvoltarea tehnologică, despre care tocmai am vorbit, s-a datorat concentrării puterii. Interesele politice au fost cele care au condus la dezvoltarea cercetării ştiinţifice, cu toate consecinţele ei. Odată cu disoluţia puterii s-ar produce şi o scădere a interesului pentru dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei, iar – ca o consecinţă finală – căderea societăţii într-un nou primitivism, de unde oamenii o vor lua de la început.

Este un scenariu absurd, fireşte. De ce? Pentru că religia şi politica au mers întotdeauna mână în mână, s-au generat una pe alta şi nu vor dispărea niciodată. Formele de manifestare, argumentele folosite au fost diferite.

La bază se află necesitatea oamenilor de a crede în ceva. Acel ceva se poate schimba, dar nevoia de credinţă rămâne, fiindcă ea este suportul moral indispensabil după dobândirea conştiinţei de sine.

Motivaţia acţiunilor şi a însăşi existenţei sale ca om au fost speculate de către cei mai isteţi dintre ei, care i-au oferit argumente dintre cele mai diverse, de la credinţa în idoli şi până la dispute pe criterii etnice.

De unele dintre ele nu ne-am despărţit nici azi: din Africa Centrală şi până în România, se pot găsi oricând manipulatori şi manipulaţi gata să acţioneze în numele privilegiilor unui trib sau al altuia, ca dovadă că în esenţă, lumea nu s-a schimbat prea mult. Evoluţia ultimelor secole ne-o dovedeşte.

Deşi cuvântul democraţie a fost inventat de către greci, răspândirea lui în Europa modernă s-a datorat Creştinismului, sub forma egalităţii oamenilor în faţa lui Dumnezeu, deci şi a egalităţii între ei. Contrar aparenţelor, Creştinismul adevărat nu a fost cel al Bisericii Catolice şi al monarhiei, care au vorbit cel mai mult despre el, dar nu l-au respectat. Dimpotrivă, aşa după cum, mai târziu, Contrareforma a fost o reacţie împotriva Reformei din secolul 16, Catolicismul a fost o reacţie împotriva ideilor creştine, a unui Dumnezeu binevoitor şi a unor oameni egali între ei. O noutate totuşi a avansat, dar nu faţă de Creştinism sau democraţie, ci faţă de Iudaism: a ridicat ideea „poporului ales”, deci a unei religii naţionale, la nivelul mai multor popoare, adică un soi de „pluri-Iudaism”. Dintr-o religie naţională au făcut o religie naţionalistă.

Ideea de naţiune nu era însă pe deplin conturată la vremea aceea, motiv pentru care a fost mai pe înţeles cea de monarhie. Pe fondul fostului Imperiu Roman (multinaţional), barbarii au încercat să construiască unul similar, dar cu alţi conducători. Denumirea ridicolă „Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană” a bântuit multe capete.

Cum, între timp, ştiinţa s-a dezvoltat, oamenii au devenit mai informaţi şi – pe de altă parte - biserica şi monarhia au făcut tot ce au putut pentru a se auto-discredita, vechile criterii politico-religioase şi-au pierdut puterea de convingere. Monarhia şi religia catolică au căzut în dizgraţie. De altfel, Catolicismul nu a avut nici pe departe răspândirea cu care se laudă. După cucerirea Americii, spre exemplu, toţi locuitorii au fost declaraţi catolici, deşi amerindienii îşi păstrează şi azi vechile credinţe, atât în nord cât şi în sud. Monarhia trebuia însă înlocuită cu ceva. Aşa s-a cristalizat ideea de naţiune şi au apărut statele moderne.

Astăzi, asistăm, pe de o parte, la globalizare şi, pe de altă parte la o nouă formă de manipulare prin exacerbarea disputelor etnice, acolo unde se poate. „Divide et impera”, alias „Divide ut regnes!” sunt variante ale unor idei chiar mai vechi.

Cu alte cuvinte, lumea este într-o continuă schimbare. Zic unii că evoluează. Termenul mi se pare nepotrivit. Să ne mulţumim cu cel de schimbare.

Cum va arăta următoarea schimbare? Are vreo importanţă?

* *

*

Ipoteza că „secolul 21 va fi unul religios sau nu va fi deloc” este o imensă prostie. Oamenii au fost şi vor fi religioşi întotdeauna, iar secolul 21 va exista chiar şi fără ei. Poate că va fi un secol al Creştinismului. Al celui adevărat, cu valorile lui de la început. Asta da, ar fi cu totul altceva.

N-aş vrea să fiu acuzat de optimism exagerat, dar de la oameni te poţi aştepta la orice.

Sincer să fiu, de când am început să scriu despre ei, mi-au devenit chiar simpatici, aşa că le-aş dori un viitor mai demn, chiar dacă, atunci când se împiedică de mine, mă înjură, de parcă eu, bolovanul, sunt vinovat că ei nu pe unde şi cum umblă.

* *

*

Poate că nu puterea politică este caracteristica definitorie a sistemelor sociale. Aşa cum merg lucrurile, se pare că viciile au un rol mai important. Ele sunt preluate cu entuziasm de către cei mai puţin evoluaţi, dar nu m-aş încumeta să efectuez o astfel de analiză. Minciuna? Oamenii se mint unii pe alţii, dar se mint şi singuri. Culmea e că le place. Măcar de-ar minţi frumos! Atunci ce?

Poate cultura? Am putea încerca! Totuşi, nu este cazul s-o fac chiar eu; în fond, nu sunt decât un bolovan! Poate tu, cititorule. „TE HOMINEM ESSE MEMENTO” (ţine minte că eşti om)

* *

*

În sport, majoritatea spectatorilor au o înclinaţie naturală în favoarea jucătorului sau echipei mai slabe. Cât despre fanii unor echipe, aceştia îşi vor susţine întotdeauna favoriţii. Este în firea oamenilor să fie aşa. În problemele sociale majore, la fel ca în sport, cei mai vehemenţi sunt cei care se pricep mai puţin, dar au afinităţi speciale. De aceea, în încercările de rezolvare raţională a oricărei probleme, ar trebui să se ţină seama de toate datele, inclusiv firea oamenilor. Oamenii sunt şi buni şi răi, în acelaşi timp. Cred că unele dintre erorile majore sunt cauzate tocmai de ignorarea acestui aspect.

Grecii au evidenţiat dialectica naturii. Poate că o sesizaseră şi alţii, înaintea lor, dar ei i-au dau şi un nume, ceea ce înseamnă că erau convinşi de necesitatea ei în studierea fenomenelor naturale. Da, lupta contrarilor este o condiţie a vieţii. Firea oamenilor are şi ea tendinţe contrare. Omul normal trebuie să-şi păstreze echilibrul între bine şi rău. Societatea însă, deşi ar trebui s-o facă şi ea - ca orice organism viu, dealtfel - se pare că şi-a pierdut echilibrul. Ea s-a dezvoltat excesiv şi a depăşit limitele sale naturale. Poate că raţiunea ar fi trebuit să echilibreze situaţia, dar se vede că asta nu s-a întâmplat. Răul a învins binele. Forţele malefice au fost superioare. Depăşirea limitelor însă nu poate fi fără limită. Mai devreme sau mai târziu, natura învinge.

La o primă analiză, se pare că, în evoluţia omenirii, ceva nu a funcţionat bine. Unele disfuncţii, poate mărunte, au fost deja evidenţiate.

Legea impozitului pe profit acţionează împotriva progresului economic.

Preoţii, divizaţi în religii şi secte se luptă să atragă de partea lor cât mai mulţi enoriaşi. Au făcut-o şi cu sabia. De când biserica a căzut în desuetudine, caută mijloace mai subtile. Au pierdut însă cu desăvârşire din vedere adevărata lor menire, de îndrumători spirituali.

Despre politicieni, nu mai are rost să vorbesc. Toată lumea îi condamnă, dar se lasă conduşi de ei, deşi este evident că sunt asmuţaţi unii împotriva altora, după criterii dintre cele mai stupide: etnice, religioase, sociale etc. Ideea de democraţie a devenit un excelent mijloc de manipulare. Şi nimeni nu învaţă nimic. Comunismul aplicat în ţările Europei de Est oferă o uriaşă sursă de analiză a mecanismelor ce guvernează societatea. Din nefericire, ele nu sunt valorificate, fiindcă celor ce le-au trăit le este lehamite şi să-şi amintească, iar celor ce nu le-au cunoscut nu le pasă, le tratează cu superficialitate şi astfel, nu învaţă din greşeli. „Deşteptul învaţă din greşelile altora, iar prostul nici dintr-ale lui” este un proverb care ne arată cum suntem de fapt.

De neexplicat rămân unele dintre soluţiile generale adoptate de către societate. Astfel, dacă instituţionalizarea principalelor funcţii ale statului a fost iniţial privită ca un progres – ea fiind principala caracteristică a statului modern –, constatăm astăzi că aceste instituţii au devenit tot atâtea mijloace de corupţie. Activişti de partid, numiţi în funcţii de conducere, nu se sfiiau ca, după 2-3 ani să-şi dea aere de specialişti. Unii şi-au luat chiar şi doctorate, fără să fi înţeles vreodată tainele domeniului profesional peste care erau doar vătafi. Fac excepţie cei ce apucaseră să afle câte ceva, suficient pentru a realiza ecartul dintre ei şi adevăraţii profesionişti. Comportarea acestor indivizi, deşi inacceptabilă, poate fi totuşi înţeleasă, dat fiind caracterul lor, fără de care nu ar fi devenit activişti.

Instituţiile care nu sunt conduse de către persoane ale căror interese personale să coincidă cu cele ale instituţiei vor fi corupţi. Este uşor de constatat că, la cele mai mici neînţelegeri se formează grupări divergente şi, ca regulă generală, cei slabi se afiliază conducătorilor, fiindcă ei reprezintă puterea, în timp ce profesioniştii, stăpâni pe meseria lor, se vor grupa în formaţii oponente. Din acel moment, instituţia nu mai poate fi eficientă.

Dacă instituţiile importante (armata, justiţia şi altele) trebuie să răspundă intereselor de stat pentru care au fost create, cele mai puţin esenţiale (culturale, artistice etc.) devin un fel de sindicate ale unora dintre practicanţii activităţilor respective. Am spus „ale unora”, fiindcă şi aici apar aceleaşi disfuncţii despre care tocmai am vorbit: cei slabi se unesc şi formează un pol de putere, pentru a se apără în faţa celor mai performanţi.

Se ajunge astfel la absurditatea ce se constată azi în artă prin intimidarea celor mai puţin informaţi cu idei de genul „arta modernă trebuie înţeleasă”, deci – vezi Doamne – nu îndrăzni să spui că nu-ţi place, fiindcă vei fi etichetat ca necultivat. Nu, arta este un mijloc de comunicare prin mijloace specifice, care se adresează sentimentelor noastre. Dacă acestea sunt sensibilizate, atunci mesajul intrinsec îşi va atinge ţinta. Dacă însă produsul artistic are nevoie de analize de tip algebric, gramatical sau de oricare alt fel, atunci el nu mai atinge sentimentele noastre, deci nu face obiectul artei. Încercările de intimidare, despre care vorbeam, sunt rezultatele campaniei de dezinformare ale unor cabotini, artişti rataţi, care luptă împotriva colegilor lor mai bine dotaţi. Este publicitate pentru produse fără vandabilitate.

Am evidenţiat doar câteva aspecte ale evoluţiei ciudate a umanităţii. Se pot discuta multe altele, poate mai importante. Un lucru e cert: ceva e putred, nu doar în Danemarca. Cauza am ilustrat-o cândva ca o încercarea de a construi piramida socială cu vârful în jos. Acum, dacă mă gândesc mai bine, această metaforă nu ilustrează cauza, ci efectul unei gândiri eronate. Deşi raţiunea, adică cea care i-a permis umanităţii să se dezvolte atât de mult, a comis cel puţin o eroare majoră. Nu degeaba se spune că logica este singura care produce paradoxuri. Eroarea este neglijarea caracterului dualist al omului. Unii marşează pe tendinţele pozitive din firea oamenilor, alţii pe cele negative, dar nici unii pe ambele, în acelaşi timp. Sincer să fiu, nici eu nu ştiu cum ar putea s-o facă, dar asta e treaba lor.

Dragă prietene,

Deşi cartea mea încă nu este tipărită, tu ştii deja aproape totul despre ea, din scrisorile mele. În felul acesta, eşti unul dintre primii în măsură s-o critici, iar eu simt, uneori, nevoia să mă justific. Poate că este şi un defect al vârstei. Da, am ajuns să constat şi eu cât de dificilă poate fi comunicarea între generaţii. Îmi pare curios, pentru că, din punct de vedere psihic, eu am fost „veşnic tânăr”, nu numai în închipuirea mea, ci şi în modul în care eram receptat de către colegi şi prieteni. Subiectul mă preocupă, fiindcă unele exprimări de-ale mele sunt greşit interpretate, atunci când contextul nu a fost suficient de bine precizat. Vinovat sunt, bineînţeles, eu. Pe de altă parte, dacă aş încerca să detaliez contextul, aş deveni pisălog. Oricum nu e bine.

Iată un exemplu: vorbind despre istoricii români, precizarea perioadei de formare a lor este indispensabilă. Voi lua două momente diferite: prima parte a anilor ’50 şi ultima parte a anilor ’60 ai secolului trecut.

Imediat după al doilea război mondial, a început în România o campanie de re-scriere a istoriei, în conformitate cu noile „directive”, sub conducerea lui Mihai Roller. De altfel, întreaga cultură română a fost încredinţată unui grup de „tovarăşi de încredere”: Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Iosif Chişinevski (Iosif Roitman), Miron Constantinescu (Mehr Kohn) şi alţii, sub directa îndrumare şi supraveghere a Anei Pauker. Îmi amintesc că, pe când eram elev, într-un an, cărţile de istorie au apărut abia în primăvară. Până atunci, profesorii primeau treptat lecţiile la şapirograf (copiatoarele din vremea aceea). Pentru noi, copiii, era evident că istoria nu poate fi o ştiinţă, din moment ce se schimbă odată cu regimul politic. Profesorii de istorie erau pe punctul de a deveni propagandişti de partid în şcoli.

După retragerea trupelor sovietice din România (1958), a urmat o perioadă de refacere a ţării, ce a durat până la invazia aceloraşi trupe în Cehoslovacia din 1968, când Ceauşescu, speriat de moarte, a schimbat macazul. S-a iniţiat atunci a acţiune de re-re-scriere a istoriei, de data aceasta pe criterii patriotice.

În concluzie, istoricii români nu pot fi puşi sub aceeaşi etichetă. Copiii ce s-au dedicat acestei profesiuni în prima perioadă - dacă nu au fost ignoranţi – au fost oportunişti, dacă nu chiar trădători de ţară, spre deosebire de cei din a doua perioadă, care au fost patrioţi.

Iată cum, aceeaşi profesiune se află la doi poli opuşi. Cum i-aş putea eticheta pe istorici, cu un singur calificativ, în faţa unor tineri nerăbdători? Cum să nu fiu pisălog? Iar asemenea situaţii sunt multe, nu doar din istorie. Uneori, am reuşit să nu fiu pisălog şi am pierdut, fiindcă am fost etichetat ca fiind, ori de o parte, ori de cealaltă, eu nefiind, de fapt de nici o parte, fiindcă nu eram implicat în domeniu.

Am vorbit despre istorici. A fost doar un exemplu. Puteam să iau nenumărate altele. Nu mai vorbesc despre persoanele care s-au simţit jignite şi s-au supărat pe mine, sau chiar mi-au devenit duşmani. De duşmani adevăraţi nu mă plâng. Ei chiar îmi sunt de folos, fiindcă mă obligă să fiu viu. Pierderea celor ce au ajuns astfel din malentendu însă o regret, fiindcă unii dintre ei mi-ar putea fi prieteni.

Am scris de multe ori despre pictori şi pictură. A făcut-o tot pentru exemplificare. Puteam, la fel de bine, să iau alte profesiuni. Învăţământul, în ansamblul lui, ar fi fost un subiect excelent, dacă nu ar fi devenit un loc de discuţii prea comun şi uzat. Cu atât mai uzat, cu cât fiecare guvern găseşte oportun să schimbe legislaţia specifică, astfel încât educaţia în şcoli funcţionează din ce în ce mai prost. Aici se potriveşte remarca lui Max Weber pentru religii: „Nu este întâmplător faptul că nici un profet nu provine din cler” (Max Weber, Sociologia religiei, Editura Universitas, pagina 56). Aici, Max Weber greşeşte printr-o exprimare prea categorică. Adevărul este că unii reformatori, chiar dintre cei importanţi, au fost clerici. Ideea rămâne însă valabilă, cu observaţia suplimentară că, indiferent cine este reformatorul vizibil, reforma se produce ca efect al unei presiuni externe. De aceea, este adevărat că, de fapt, reforma unei religii nu poate veni din interior. Ei bine, în învăţământ, reformele impuse din interior s-au dovedit a fi de-a dreptul dăunătoare.

Da, este adevărat că, în procesul cunoaşterii – banală sau savantă – este firesc ca gândirea noastră să plece de la general la particular, de la ansamblu la detalii, de la superficial la profund. La fel de firesc este ca tinerii, superficiali prin natura lor, să acorde etichete globale, fără să ia în seamă detaliile, deşi unele dintre ele pot fi esenţiale. Barierele de comunicare pot totuşi fi depăşite cu talent pedagogic din partea celor în vârstă şi inteligenţă din partea celor tineri.

Ca trăitor în „iepoca de aur”, am şi eu – ca tot românul – unele reflexe dobândite, vizibile în modul de exprimare. Astfel, pentru mine, adverbul „înainte” avea sensul de „înainte de 23 august 1944”. Una dintre glumele timpului era întrebarea „De ce lozinca-stindard a pionierilor este TOT ÎNAINTE?”, cu răspunsul „Fiindcă tot înainte era mai bine”. Acum, trebuie să fiu atent, deoarece se poate interpreta ca „înainte de decembrie ’89”. Uneori însă mai greşesc şi exprimarea poate da naştere la interpretări eronate. Este posibil ca şi în această lucrare să fi comis asemenea derute, deşi mă străduiesc permanent să nu fiu confuz, măcar în această privinţă. Dacă totuşi am făcut-o, mai trag speranţa ca ideea să rezulte din context.

Ochii şi urechile Zidului

- Cine ţi-a adus floarea asta?

- Care floare?

- Asta de pe bufet. E de câteva zile aici.

- Asta?

- Da, asta.

- Tu ai adus-o.

- Eu? Cu ce ocazie?

- Când ai venit de la vernisajul lui...

- Ah, da, parcă îmi amintesc că mi-a pus o floare în sacoşă, pe lângă o sticlă de vin. Mă cam ameţisem.

- Te ameţiseşi bine.

- Aşa se pare...

- Ha, ha, ha. Asta-i cea mai bună glumă a ta din anul acesta.

- Făcută fără să vreau.

Moto final:

Îmi pare rău c-am spus ce-am spus,

căci cu nimic n-am folosit;

nu-s dregător, nici jude nu-s

să iert sau nu pe cel greşit.

Dar fiindcă-s cel mai prăpădit

din toţi (slăvit să fii, Iisuse !),

să fiu în mine mulţumit,

rămână spuse cele spuse.

François Villon

Sfârşit