Cristache Gheorghiu

Filosofia unui bolovan

Volumul 3

Dragă prietene,

Deşi peste o lună voi deschide o nouă expoziţie de pictură, acum am început să lucrez la o nouă carte. Ea este deja pregătită, în sensul că toate tablourile sunt înrămate şi aşteaptă doar să fie expuse pe simeze. Cum nu mai am de lucru, dar sunt într-o uşoară stare de agitaţie, îmi umblă mintea aiurea.

Poate te întrebi dacă are rost să scriu. Nu vreau să par lipsit de modestie (deşi doar proştii au nevoie de ea, dar ei nu ştiu). Totuşi, extrase din cărţile mele sunt citate în lucrările altor autori, pe care nu-i cunosc şi nu mă cunosc personal, dar care m-au descoperit pe Internet. Asta înseamnă că nu este chiar totul în zadar.

Cartea nu are un subiect, în sensul unei poveşti, deoarece consider că acesta ar fi dăunător: cititorul este atras de intrigă şi, prins de desfăşurarea evenimentelor, dornic să afle deznodământul, pierde din vedere esenţa. Orice autor serios, şi eu doresc să fiu unul dintre aceştia, are ceva de spus. Povestea poate fi doar suportul prin care el îşi transmite ideile şi mi-ar părea rău ca cititorul, atras de poveştile mele, să rămână doar cu atât. Va fi un set de consideraţii, amintiri, relatări diverse, unele fără legătură directă între ele, cu speranţa că „povestea” se va construi încet în mintea cititorului, asemenea unui mozaic, care capătă sens numai privit de la distanţă. Am ales deci calea inversă, asigurându-mă astfel că ideile vor prevala faptelor. Ceea ce urmează este chiar începutul: câteva impresii de la întâlnirea cu colegii de facultate, după cincizeci de ani de la absolvire.

Ştiu că, pentru tine, preocupările unora ca mine par ciudăţenii, unele de neînţeles. Încerc totuşi să-ţi provoc curiozitatea, care ştiu că există, din moment ce m-ai acceptat ca prieten.

A fost vesel la aniversarea celor cincizeci de ani de la absolvirea facultăţii. Firesc! Oamenii îşi lasă grijile acasă şi încearcă să retrăiască momentele plăcute din tinereţea lor. Pe cele mai puţin plăcute probabil că le-au uitat, chiar dacă nu în totalitate, ca pe o condiţie a prelungirii vieţii. Poate că prea multe griji nici nu mai au ei la peste 70 de ani! Reumatismele, în schimb, nu le pot abandona, dar – judecând după atmosfera din cele trei zile petrecute împreună – ai crede că nici nu avut vreodată asemenea suferinţe, doar că unii mergeau mai greu. La dans însă erau chiar sprinteni. Ce-i drept, nu toţi, şi pe ritmuri mai lente, ca nişte oameni pe care viaţa i-a învăţat să fie precauţi.

Autorii bunei dispoziţii am fost, bineînţeles, noi înşine şi, mai ales, Rafi, amfitrionul şi organizatorul întregii petreceri. După o viaţă de inginer, ales primar de mai multe ori într-o localitate mică, dar cochetă, mai mult staţiune turistică decât oraş industrial, s-a gândit să organizeze festivitatea acolo, şi nu în Iaşi, de unde am plecat cu toţii prin toate colţurile ţării, şi chiar în afară. Apropo de „în afară”, am avut 12 colegi din Coreea de Nord, despre care nu ştim nimic, şi câţiva evrei, dintre care unii au emigrat în Israel. Spre surprinderea mea şi spre cinstea lor, unii dintre aceştia din urmă au venit din Israel în România, special pentru a celebra evenimentul împreună cu noi.

Ideea organizării festivităţilor în acel orăşel şi nu în Iaşi a fost excelentă. Ea a permis crearea unei atmosfere ideale, existentă doar în amintirile noastre şi lipsită de contactul cu realităţile contemporane ale unui oraş ce a păstrat prea puţin din ceea ce a fost cândva. Nu trebuie înţeles că acel ceva din trecut era întru-totul minunat. Dimpotrivă, erau anii de după război, aşa că, din multe puncte de vedere, era de-a dreptul mizerabil. Dealul Copoului era însă un adevărat campus universitar, unic în România, iar memoria vechilor cărturari moldoveni era prezentă în sufletele noastre. Îmi amintesc ce discuţii interesante puteau să aibă loc, pe cele mai diferite teme, în locuri comune, fie ele şi umile anexe ale unor restaurante, amenajate toamna ca mustării, şi transformate iarna în birturi cu vin fiert. Şi n-au fost puţine cazurile în care cadrele didactice se amestecau cu studenţii în asemenea dispute. Totul era să ai ceva de spus. De cealaltă parte, nici un chelner nu ar fi îndrăznit să întrerupă o astfel de întâmplare intelectuală, pe motiv că a sosit ora închiderii. Aşa ceva este de neconceput azi. Da, Iaşul acelor ani avea încă viaţă culturală. Între timp, am aflat că Politehnica a fost mutată într-o zonă industrială. Suficient ca acel „campus universitar” natural să se distrugă.

Dar, iată că am devenit nostalgic. Şi asta încă nu e totul. Ca la orice asemenea aniversare, am păstrat şi noi un moment de reculegere pentru cei dispăruţi. Ceea ce m-a surprins şi mă întreb şi acum asupra cauzei, sunt procentele diferite dintre bărbaţi şi femei: 27,54 % pentru bărbaţi şi doar 6,8 % pentru femei. Am făcut şi o statistică. Iat-o:

Total Absolvenţi 125

Fără coreeni 113

Din care

Decedaţi Procent

bărbaţi 69 19 27,54

femei 44 3 6,8

total 113 21 18,58

Datele sunt aproximative, deoarece nu avem informaţii complete despre toţi absolvenţii, dar cele exacte nu ar putea infirma constatarea. Ştiam că bărbaţii trăiesc mai puţin decât femeile, dar puneam acest lucru pe seama războaielor, a muncii în medii mai dure etc. Nu este însă cazul nostru. Am absolvit cu toţii aceeaşi facultate, am fost repartizaţi în întreprinderi asemănătoare, aveam vârste apropiate, nu am fost implicaţi în nici un război. Nimic esenţial care să ne diferenţieze. Şi totuşi!

Aşa cum era de aşteptat, la început, n-am recunoscut nici un coleg. Pe parcurs, şi numai după ce se prezentau, recunoşteam trăsăturile unora dintre ei. Asta fiindcă eu nu am mai participat la nici o reuniune după absolvire. Pierderea contactului cu ei s-a datorat în primul rând schimbării de către mine a profesiunii: am intrat în informatică. Bineînţeles că eram curios să cunosc modul în care a evoluat fiecare dintre colegi. M-a surprins mai mult însă reacţia lor faţă de mine. Unul dintre ei mi-a spus că eu eram, printre ei, ca o stea căzătoare. De ce? – nu ştiu! Stea nu eram în nici un caz, iar pentru a fi căzătoare ar fi trebuit să fi fost undeva, mai sus, de unde să cad, ceea ce, iarăşi, nu era cazul: nu fusesem niciodată prea sus. Tipul îmi era simpatic, aş fi vrut să fi fost prieteni, dar nu s-a nimerit. Poate că şi el ar fi vrut şi, fiindcă nu s-a întâmplat, a rămas cu imaginea efemerităţii trecerii mele prin zonă. Adevărul este că eu aveam prieteni din categorii diferite, fără ca aceştia să comunice între ei. Cu unii mergeam la operă şi concerte simfonice, cu alţii la fotbal, dans şi altele asemenea, cu alţii mă consultam la studiu, cel mai adesea, împrumutând însemnările lor de la cursurile la care eu absentasem (Uneori, îmi era prea somn ca să mă scol pentru primul curs, motiv pentru care am primit şi porecla de „cotoi”, dar şi pentru că nu eram prea vorbăreţ.) Oscilând printre grupuri, prezenţa mea nu era continuă în nici unul dintre ele, de unde – probabil – şi impresia colegului de ceva ce trece ca trenul prin gară. Vezi bine că am renunţat la ideea de stea.

Dintre colegi, cel mai apropiat mi-a fost Sepi, cu care mergeam la concerte. Spre deosebire de mine, care cu greu îi scriam mamei câte o carte poştală – şi asta din când în când -, el îi scria cu regularitate mamei sale (ambii eram orfani de tată) misive de peste zece pagini. După absolvire, a renunţat la inginerie şi s-a făcut actor la Teatrul German din Sibiu, oraşul său natal. Era de origine germană. Ca şi mine, dar într-o măsură mai mare, el s-a îndepărtat de profesiunea noastră. Mai târziu, am cunoscut un actor mai tânăr de la acelaşi teatru, cu o mare admiraţie pentru Sepi, care îi fusese profesor şi mentor. Se considera discipolul său şi mi-a înmânat un mesaj, pe care să-l citesc la aniversare, deoarece, între timp, Sepi murise.

Mi-ar fi plăcut să revăd şi câţiva profesori, mai ales pe cel de la Rezistenţa Materialelor, cu care m-am întâlnit mai târziu şi am avut o discuţie interesantă. Nu mai era însă nici unul în viaţă. Ce era remarcabil la acel profesor? În timpul războiului, a fost prizonier la ruşi, iar în ţară fusese dat dispărut. La întoarcere, şi-a găsit postul ocupat şi soţia recăsătorită. Postul şi l-a recăpătat; nu şi soţia. Era, de altfel, un profesor foarte bun. În URSS, prinsese însă obiceiul să bea. Când l-am cunoscut noi, tocmai se recăsătorise, dar se vedea că avusese ani grei. Obişnuia să poarte o vestă de lână pe sub haină şi, în timp ce preda, se descheia la haină şi îşi ancora mâna stângă în răscroiala mânecii. Cu timpul, realizase şi o gaură în vestă, prin care scotea degetul mare. Proaspăta soţie a remediat imediat situaţia, dotându-l cu o vestă nouă. Din reflex, el încerca vechea poziţie şi – eşuând – se enerva din ce în ce mai tare. Către sfârşit, a reuşit să găurească vesta, redobândindu-şi calmul. Liniştea ce i se aşternuse pe faţă n-o mai simţise – cred – de dinainte de război. Spuneam că m-am întâlnit cu acest profesor după absolvirea facultăţii. M-a recunoscut de cum m-a văzut. Ştia cum mă numesc şi îşi amintea numele multora dintre colegii mei, deşi ca orice profesor a avut contacte directe cu studenţii doar la examene, iar noi am avut două cu el. La cursuri, nu avea cum să ne afle numele, fiindcă acestea se ţineau asemenea unor conferinţe, în faţa tuturor studenţilor (circa 100) şi nu se făcea apelul. Am mai avut noi şi alte figuri, despre care nu e cazul să relatez acum. Acesta însă mi-a rămas mie în suflet.”

Ochii şi urechile Zidului

- Te văd bine dispus. Parcă ai fost la o conferinţă.

- Da. Chiar m-am amuzat. Nu pentru conferinţă, care a fost anostă, ci pe seama publicului. Cu excepţia câtorva persoane mai în vârstă, majoritatea profesori, cea mai mare parte a auditoriului a fost formată din tineri. Cei pe care i-am iscodit eu nu erau studenţi la filosofie şi mă întrebam „de ce au venit la această conferinţă?”. Care erau aşteptările lor?

- De obicei, oamenii pleacă de la ideea că filosofia ar avea ceva comun cu înţelepciunea, ori toată lumea ar vrea să afle cum ar putea să-şi însuşească această taină.

- Aşa era cândva, dar e mult de-atunci. Dacă acestea erau aşteptările auditoriului, rămâne să aflăm cu ce au plecat de la această conferinţă. O bună parte din dizertaţie, în care expresia „filosof profesionist” a fost deseori repetată, s-a centrat pe „obiectului muncii” acestor profesionişti.

- Păi, obiectul muncii, a fost diferit în decursul secolelor şi nu este încă pe deplin elucidat nici astăzi. Ba, mai mult, profesioniştii sunt parcă într-o derută mai mare ca niciodată.

- Nici nu e rău, ba dimpotrivă, este de natură să ne asigure că profesiunea de filosof nu va dispărea niciodată, fiindcă vor avea oricând ceva de studiat: măcar căutarea propriului domeniu de cercetare. Pe acest considerent s-a bazat, probabil, şi afirmaţia conferenţiarului, atunci când şi-a exprimat credinţa că „filosofia este departe de a fi un subiect încheiat”. Personal, sunt de părere că filosofia este nu numai departe de a-şi fi încheiat misiunea, dar că ea este veşnică, cel puţin din două motive:

1. Dragostea (filo) pentru înţelepciune (sofia) este o componentă stabilă a preocupărilor oamenilor;

2. Vor exista întotdeauna persoane care filosofează.

Cei mai eficienţi dintre ei ar avea dreptul să se numească filosofi, cu adevărat.

- Nu întâmplător, Nae Ionescu spunea că nu există filosofie ca domeniu ştiinţific, ci doar oameni care filosofează, iar că profesioniştii s-ar putea ocupa de istoria acestor filosofări.

- Revenind la conferinţă, tinerii despre care vorbeam la început au plecat veseli şi mulţumiţi că au scăpat de un obiect de studiu. Cât despre filosofie, cea adevărată, or mai vedea.

* *

*

După o altă conferinţă

- N-a fost o conferinţă, ci o întâlnire chiar interesantă, cu subiectul „alegerea profesiunii”.

- Bănuiesc că te-a interesat. Ştiu că subiectul l-ai discutat şi tu, de multe ori.

- Da. Alegerea profesiunii este, poate, cea mai importantă decizie din viaţa oricărei persoane şi, din nefericire, ea trebuie luată de către elevii din ultimele clase, fără să cunoască, de fapt, în ce constă activitatea ce vor trebui s-o desfăşoare ca profesionişti. Pentru asta, discuţiile cu cei ce lucrează în diferite domenii sunt cele mai folositoare. Din ele, elevii şi părinţii pot afla în ce constă munca lor, atmosfera de lucru, perspective etc. M-aş fi aşteptat ca ideea organizării unei asemenea întâlniri să aparţină unor cadre didactice, părinţi, sau instituţii cu profil social. Ei bine, nu! Iniţiativa a fost luată chiar de către tineri şi conducerea Librăriei „Okian”, implicată din ce în ce mai mult în formarea lor intelectuală, începând cu faptul că – prin colaborare cu Editura Longman - oferă cărţi de referinţă pentru cei ce doresc să acceadă în zona superioară a culturii. Este o iniţiativă ce ar merita premiată. Moderator a fost tot un tânăr. El a făcut ceva studii în Germania şi era dispus să-şi împărtăşească experienţa dobândită acolo. Ceea ce l-a marcat, şi dorea să evidenţieze, a fost importanţa lucrului în echipă. În învăţământul german, spre deosebire de cel românesc, spunea el, aproape toate proiectele sunt realizate de către grupuri de studenţi, organizaţi în echipe, şi nu individual. Se dobândesc astfel abilităţi de comunicare în grup şi se formează mentalitatea lucrului în colectiv.

- Într-adevăr există această diferenţă dintre Germania şi România, nu numai în învăţământ, ci în majoritatea domeniilor de activitate, explicabilă atât prin mentalitatea celor două popoare, dar şi prin istoria lor, care a condus la formarea acestor mentalităţi. Stabilitatea politică şi, mai ales, economică a învăţat neamţul că el se poate realiza ca individ numai într-o structură socială existentă, unde poate ocupa un loc potrivit posibilităţilor sale. El creşte în interiorul structurii, de unul singur, dar, în afara ei, beneficiază de avantajele structurii, nu luptă singur. Devine astfel disciplinat şi cooperant. Statul german încurajează educaţia tinerilor în această direcţie, ceea ce a observat şi el, în experienţa sa ca student în Germania. România, în schimb, a rămas la mentalitatea Evului Mediu, cu credinţa că meseria „se fură”, iar cooperarea este cvasi-inexistentă. Majoritatea tinerilor îşi imaginează că pot deveni orice, indiferent de aptitudinile lor reale; totul este să găsească mijloacele corespunzătoare, cu alte cuvinte „să se descurce”.

- Revenind la subiectul întâlnirii, s-a discutat mult despre arhitectură. Ea, arhitectura solicită prin natura ei lucrul în echipe cu atât mai mari cu cât anvergura proiectului este mai mare. Situaţia este similară în toate domeniile tehnice şi mai puţin, poate, în artă, unde creaţia este individuală. Iată că am găsit şi o explicaţie a eşecurilor româneşti: românul este artist. Glumesc, desigur! Iar dacă mă gândesc la muzică, domeniu pe care îl iau deseori ca exemplu, membrul unei orchestre trebuie să se integreze ansamblului şi să se urmeze comenzile dirijorului. Doar solistul îşi poate permite, şi chiar este dator, să dea interpretări personale, cu condiţia însă ca cineva să-l ia în seamă ca solist.

- Este extrem de important ca, la alegerea profesiunii, candidatul să ştie ce-l aşteaptă după ce îşi termină studiile şi nu ce va studia la facultate. Este greşit exemplul celor care îşi aleg meseria potrivit unor preferinţe, sau chiar aptitudini, pe care însă nu le vor folosi niciodată. Mulţi tineri adoptă, spre exemplu, fizica, chimia, matematica, dar devin profesori de liceu, iar pedagogia – noua lor profesiune – nu li se potriveşte.

* *

*

- O expoziţie penibilă. Cică ar fi de grafică. În capul unora grafica este artă indiferent dacă are sau nu valoare estetică. De fapt, şi grafică este cu mult prea mult spus. Sunt doar desene, şi asta în cel mai fericit caz.

- Pentru estetică trebuie să ai măcar puţin simţ estetic.

- Întrebarea este „cum s-a ajuns aici?”. Una dintre explicaţii este mentalitatea moştenită. În regimul trecut, oamenii de cultură, trebuiau înregimentaţi, pentru a putea fi dirijaţi şi controlaţi. Cum termenul „înregimentaţi” nu era acceptabil, s-a folosit unul mai măgulitor: li s-a spus „profesionişti”. Ideea a prins şi funcţionează încă, mai ales la artiştii plastici, mai puţin familiarizaţi cu subtilităţile, deşi statul nu mai are asemenea interese propagandistice. Ea îi uneşte însă pe cei ce îşi găsesc sprijin în forţa grupului, ştiind bine că nu au puterea necesară să se exprime individual, ca artişti autentici.

- Asemenea coterii îi unesc întotdeauna pe cei slabi.

- Lucrările unora dintre expozanţi, ca să nu zic a majorităţii, nu justifică cu nimic profesiunea pe care şi-au ales-o şi poate tocmai de aceea, nu doresc să fie comparaţi cu artişti ne-înregimentaţi, chiar dacă unii dintre aceştia sunt mai buni. Ar putea să se facă de râs.

- Ajungem în situaţia să constatăm că nu este deloc întâmplător faptul că cei mai apreciaţi artişti nu au fost şcoliţi în instituţii specializate. Forţa lor de creaţie ar fi fost frânată într-o astfel de instituţie de învăţământ. Pe de altă parte, faptul că aceştia nu au frecventat instituţii de învăţământ specializate, nu înseamnă ca ei nu sunt şcoliţi. Termenul corect este autodidacţi. Ei s-au şcolit pe alte căi şi şi-au însuşit acele noţiuni de care au avut nevoie. De altfel, am constatat nu odată că, în casele artiştilor autodidacţi, există mai multe albume şi cărţi de artă decât în casele unor profesori de desen.

- O şcoală de profesori de desen, mai ales în condiţiile economiei noastre de piaţă, în care totul se poate obţine cu bani, nu este neapărat o garanţie a autenticităţii talentului tuturor cursanţilor, uneori nici măcar al profesorilor, ce (de)formează absolvenţi pe măsura capacităţii lor.

- Chiar şi acolo unde talentul profesorilor există cu adevărat, acesta nu este contagios.

- Harul nu se ia!

- Poate că nu tocmai întâmplător mulţi dintre asemenea absolvenţi rămân la grafică, fiindcă – între timp - au aflat care le sunt limitele. Unii nici nu realizează că desenul devine artă numai atunci când dobândeşte valenţe estetice. Pe de altă parte, este adevărat că, în activitatea lor de profesori de desen, nici nu li se cere să facă mai mult. Când însă asemenea „profesionişti” ajung să influenţeze destinele unor copii, sau să se pronunţe în probleme de interes general, atunci pot deveni un pericol public.

- Despre cultura lor generală nu putem vorbi; mai gravă este precaritatea culturii de specialitate. Aminteşte-ţi vernisajul de icoane pe sticlă de iarna trecută.

- Aoleu! Am şi astăzi în urechi vocea emfatică a prezentatoarei: „Icoana pe sticlă, această milenară artă la români...”. Habar n-avea de istoria artei române, dar vorbea.

- Te referi la Mânăstirea de la Gherla?

- Da. Sticlă vopsită sau chiar pictură pe sticlă a mai existat, dar nu icoane, şi încă în România. La Gherla însă, pe o icoană pe lemn, adusă din Muntenia şi reprezentând Fecioara cu pruncul, s-a observat că ochii ei parcă începuseră să lăcrimeze. S-a întâmplat în 1694. Imediat s-au organizat pelerinaje, venea deci lume multă să vadă minunea. Localnicii însă, luaţi prin surprindere, nu erau pregătiţi să le ofere suficiente suveniruri şi alte obiecte ce se vând în asemenea ocazii. Pictura pe pânză nu se practica acolo, un sat modest, iar lemnul era mai pretenţios: trebuia uscat, pregătit, ori asta cerea timp. Atunci, le-a venit ideea să folosească sticla iar întâmplarea a făcut ca, printre ei, să existe şi cineva talentat. Meşteşugul a luat amploare şi s-a răspândit în mai multe localităţi din Transilvania, chiar dacă nu peste tot arta a fost la înălţime.

- Mai ales în ultimii ani.

- Asta ca să nu mai vorbim că nu orice pictură cu subiect religios este o icoană. Icoana este un obiect la care te închini.

- Revenind la profesori şi profesionişti. Notabil este exemplul sportului, unde distincţia dintre sportivul de performanţă şi profesorul de educaţie fizică este fără comentarii.

- Aici însă, performanţa este măsurabilă.

- Şi atunci, ne aducem aminte de observaţia lui Vilfredo Pareto: „Numai importanţa unui lucru nemăsurabil poate fi exagerată fără dificultate”.

Dragă prietene,

Am remarcat că insişti asupra alegaţiei conform căreia Creştinismul vine din Iudaism. Mie mi se pare falsă. Nu pot să te acuz, fiindcă nu ai lansat-o tu. Aproape toată lumea pleacă de la această ipoteză, fiindcă aşa am fost instruiţi. Să observăm însă că doar Iisus era evreu, nu şi filosofia sa. Filosofia celor două religii este, în fond, opusă. Criterii de genul credinţei într-una sau mai multe divinităţi, sau recunoaşterea de către credincioşi a unei personalităţi ca Iisus sau Moise, sunt nesemnificative.

Nu vreau să mă acopăr cu nume celebre, dar nu pot să mă abţin în faţa exclamaţiei lui Victor Hugo: „…Dumnezeu, pe care Socrate l-a căutat şi pe care Iisus l-a găsit”. Iar Socrate nu a fost singurul. Nu vreau să te plictisesc cu prea multe date. Filon din Alexandria merită totuşi menţionat, fiindcă a fost aproape contemporan cu Iisus, mai exact a trăit între anul 25 î.C. şi 40 d.C. „În filosofia lui erau prezente toate elementele Creştinismului, dar încă nu apăruse forţa vie necesară pentru a le aduce la o unitate organică.” Este un citat dintr-un studiu asupra filosofiei religiei de Robert Wentley („Socrate şi Christos” Editura Herald, pagina 180).

Ceea ce contează este doctrina şi etica pe care credincioşii şi-o însuşesc, ca urmare a moralei desprinsă din doctrina respectivă. Discut acum teoretic, şi nu iau în consideraţie biserica, vehicul al religiei, şi consecinţele comportării ei asupra credincioşilor.

Or, în privinţa doctrinelor, ce constatam? În timp ce Vechiul Testament este plin de exemple unde Dumnezeu îşi răsplăteşte credincioşii cu mari averi, Iisus recomandă moderaţia. Recunoaştem ideile lui Iisus mai repede în filosofia greacă anterioară, decât în cea Iudaică. Faptul că evreii au înlocuit mulţimea de idoli cu unul singur este un pas prea mic pentru ca să poată rezolva vre-o problemă. Omul rămâne aceeaşi cantitate neglijabilă, în voia sorţii, obligat să ţină seama de toanele divinităţilor, indiferent dacă este vorba despre una singură sau mai multe. Dumnezeul iudaic nu este cu nimic mai blând sau mai înţelept faţă de vechii idoli. Abia Creştinismul modifică această concepţie, deci originile sale trebuie căutate în altă parte decât în Iudaism şi în Vechiul Testament.

Creştinismul nu este un Iudaism reformat. De altfel, nici o religie nu s-a reformat cu adevărat din interior.

Vorbesc, desigur, despre doctrina creştină, aşa cum a fost gândită în prima fază a Creştinismului, şi nu după cum a fost ea deformată mai târziu, în Catolicism.

Stoicismul lui Seneca, Epictet sau Marc Aureliu, a fost un curent reluat imediat după Christos, dar el vine de la Zenon, cu 300 de ani înainte, dacă nu cumva şi Zenon l-o fi preluat de la cei de dinaintea lui.

Influenţa filosofiei grecilor asupra evreilor a fost mai mult decât firească. Ei erau nu doar vecini. După 332 î.C, adică după intrarea fără lupte a lui Alexandru Macedon în Ierusalim, au stat sub guvernare grecească, până în 63 î.C., când Ierusalimul a fost cucerit de către Imperiul Roman. Evreii s-au bucurat de deplină libertate religioasă până în 167 î. C., când Antioh Epifanie a impus politeismul elen. Nu este cazul să ne mire influenţa grecească asupra evreilor.

În schimb, Creştinismul Evului Mediu occidental, răspândit cu sabia de către triburile germanice, este un Iudaism mascat, de aceea, eu zic că el nu este tocmai Creştinism. (Este asemănător cu dictatura instalată de Stalin, ce pretindea să se numească comunistă, deşi era mai îndepărtată de el decât oricare alta: marea majoritate a cetăţenilor erau sclavi; nişte sclavi mai moderni, dar tot sclavi, adică oameni fără drepturi.)

Mai târziu, societatea occidentală s-a perfecţionat, a introdus raţionalismul, a devenit mai eficientă, dar şi-a păstrat direcţia dată de mentalitatea iudaică. Max Weber însuşi afirmă că dezvoltarea economiei occidentale a fost propulsată de către mentalitatea evreiască, preluată de Protestantism, zice el. Eu zic preluată de Catolicism şi, ulterior, de către Protestantism. Werner Sombart susţine şi el acelaşi lucru, chiar dacă în convingerile sale nu putem avea deplină încredere. (L-a susţinut pe Marx înainte de Primul Război Mondial, l-a combătut după, iar când naziştii au ajuns la putere afirma că fürerul primeşte ordine direct de la Dumnezeu.) Nu ne putem plânge că Hitler nu s-a bucurat de sprijin intelectual.

Ochii şi urechile Zidului

Alte „perle” de-ale locatarului meu.

Universul fericit al copilăriei

Se vorbeşte mult despre universul „fericit” al copilăriei. În ceea ce mă priveşte, atunci când mă gândesc la copilăria mea, îmi amintesc că ori de câte ori mă loveam – ceea ce se întâmpla des – durerea mă făcea să-mi doresc să mă maturizez mai repede, pentru că – observasem eu – adulţii nu se lovesc. Poate că alţi copii se lovesc mai puţin, dar nu cred că sentimentele lor generale sunt mult diferite. Cât despre evocarea copilăriei fericite, cred că este una dintre cele mai mari dovezi de egolatrie a adulţilor preocupaţi doar de problemele lor, faţă de care cele ale altora nu există, sau sunt minore.

Idealizarea propriei noastre copilării, machierea ei, decurge din dorinţa de maximizare a importantei persoanei noastre, a faptelor curente, conform strategiei de viaţă a fiecăruia, chiar dacă e greşită. Nu, copilăria nu este cea mai fericită perioadă din viaţa noastră, indiferent cum a fost ea.

Fericirea apare atunci când realizăm ceva ce ne doream cu multă ardoare, dar care – din păcate – dispare imediat, pentru că ne gândim la următorul obiectiv. Nefericirea, în schimb, apare în cazul eşecurilor. Asemenea momente sunt comune atât adulţilor cât şi copiilor, cu deosebirea că raportul dintre acţiunile reuşite şi cele nereuşite este favorabil adulţilor, pentru că ei ştiu deja – sau ar trebui să ştie – ce este posibil şi ce nu, în timp ce copilul mai întâi încearcă şi numai după aceea constată. Iar cum obiectivele copiilor sunt, pe cât de multe, pe atât de efemere, şi bucuria satisfacţiei este cu atât mai scurtă. Si cum, din păcate, nu toate dorinţele pot fi îndeplinite, rezultă că insatisfacţia este o stare cvasi-permanentă întreruptă doar de foarte scurtele momente de fericire cauzate de vre-o reuşită întâmplătoare.

În plus, adulţii mai au satisfacţia de a constata că, privind în trecut, au poate o viaţă împlinită în condiţiile ce le-au fost oferite, ceea ce copiilor le lipseşte. Ei au doar stresul nesiguranţei viitorului lor.

Dorinţele copiilor sunt infinite. În orice secundă un copil îşi doreşte ceva, pentru ca în secunda următoare să constate că nu se poate. Adulţii, în schimb, îşi fac griji din diferite motive şi atunci se gândesc la copii, pe care îi etichetează ca fiind lipsiţi de asemenea neplăceri. Fals! Copiii au chiar mai multe griji. Faptul că noi nu le luam în serios nu înseamnă că ele nu există. În mintea şi sufletul copilului ele sunt chiar foarte mari. În plus, dacă cele ale adulţilor sunt generate de propriile lor ambiţii, adesea năroade, copiii sunt stresaţi chiar de către adulţi prin ameninţări diferite. Încă înainte de a şti să meargă, ei învaţă prin încercări. Iar după ce au învăţat să meargă – la propriu şi la figurat - învaţă să se oprească, adesea după ce s-a lovit de un obstacol dur. Învăţând prin încercări, numai o mică parte dintre acestea sunt soldate cu reuşite. Majoritatea sunt eşuate, deci sunt tot atâtea insatisfacţii. Copilul îşi află limitele din nereuşite.

Partea bună este capacitatea copiilor de a se bucura şi cred că aici este cheia problemei. Sunt fericiţi cei care ştiu să se bucure, indiferent de vârstă. Când nu reuşim, devenim invidioşi chiar şi pe copii.

* *

*

„Romanul adolescentului miop” este unul dintre cele mai bune romane al lui Mircea Eliade, deşi el nu l-a publicat niciodată în întregime. Desigur, majoritatea exegeţilor autorului se vor grăbi să mă contrazică. Asta ca să nu mai vorbesc despre cei ce nu au citit nimic sau prea puţin din opera lui, dar au opinii. Poate că, până la urmă, am să mă răzgândesc şi eu, dar, pentru moment, aşa cred.

Veţi presupune că sunt sub influenţa unei lecturi recente. Da şi nu, pentru că, între timp, am recitit primul volum Autobiography, traducerea în limba engleză a Memoriilor-mansarda. Asta pentru că nu aveam în casă varianta românească, dar s-a nimerit să am această carte, trimisă de un prieten din SUA. Cum engleza nu este prima mea limbă şi nici nu pot să mă laud cu performanţe deosebite în această privinţă, lectura mi-a luat ceva timp, aşa că influenţa despre care vorbeam nu mai este chiar atât de recentă. Cu această ocazie însă, mi-am amintit de ceea ce citisem în trecut şi, vrând-nevrând, făceam comparaţii. Trebuie să mai precizez că nu sunt un specialist în Eliade. Dimpotrivă, lecturile mele din opera lui sunt destul de limitate şi datează de prin anii ’70, când guvernanţii de atunci ai României, datorită prestigiului tot mai mare în Occident al lui Mircea Eliade, au fost obligaţi să-şi reconsidere atitudinea şi au început să-i tipărească opera. Atunci, am citit câteva nuvele („La ţigănci” şi altele) cu subiecte fantastice; romanul „Maitreyi” şi „Memorii”. Subiectele fantastice nu sunt pasiunea vieţii mele, iar „Memorii” mi-au dezvăluit un tânăr cu serioase probleme psihice. „Istoria ideilor şi credinţelor religioase” am abordat-o de câteva ori, dar mulţimea detaliilor şi puţinătatea ideilor m-au dezarmat, aşa că nu am terminat-o niciodată. Evident, nu este vina lui, ci lipsa mea de interes pentru subiect, deşi varietatea credinţelor religioase mă interesează în cel mai înalt grad, dar nu în detalii, ci în concepţii.

Cu timpul, mi-am mai ameliorat opinia despre Eliade, ba chiar eram pe cale să mi-o schimb, atunci când am citit un articol-replică la acuza lui Zaharia Stancu, cum că generaţia tânără de atunci ar fi „în pulbere”, adică fără valoare. (Uite că, acum, mă contrazic, fiindcă mi-am adus aminte că am mai citit ceva şi mai târziu.) Articolul se afla printre „Scrisori către un provincial”, cred, redactate de pe aceeaşi poziţie arogantă ca toate scrierile sale din tinereţe. Pe aceasta însă o ţin minte pentru că, în apărare, Mircea Eliade îi aduce pe matematicienii Grigore Moisil, Ţiţeica, Teodorescu, filosofii Constantin Noica, Emil Cioran, sociologii Traian Herseni, H.H. Stahl şi foarte mulţi alţi aparţinători ai aceleaşi generaţii. Erau deci foarte tineri şi puţin cunoscuţi. De existenţa lor şi a lucrărilor lor, Mircea Eliade avea cunoştinţă, deşi profesau în alte domenii, ceea ce face dovada unui om de cultură autentică, ancorat în realităţile vremii sale. Nu vreau să critic pe nimeni, aşa că prefer să nu mă gândesc la cei ce se auto-numesc astăzi „oameni de cultură”, dar le lipsesc cunoştinţele de bază.

Revenons à nos moutons, adică la Mircea Eliade, în lucrările cu caracter religios, el este un om de ştiinţă. În scrierile literare şi-a propus să facă literatură. În Romanul adolescentului miop însă este sincer. Se dovedeşte încă odată că sinceritatea nu poate fi compensată cu nimic. Iar ficţiunea, mult lăudată de unii, nu este decât un eşec în faţa neputinţei de a fi tu însuţi. De aceea, deviza lui este: „Nu trebuie să mă gândesc, ci să scriu.” Cu alte cuvinte, să fie sincer cu el însuşi.

Nu întâmplător, pe tot parcursul vieţii sale, el s-a referit de nenumărate ori la această încercare a lui de a scrie romanul. Nu l-a tipărit pentru că, probabil, nu a fost pe deplin mulţumit, dar acesta a fost visul său din totdeauna şi, ca orice vis, a rămas vis. Recunoaştem în memoriile lui ambiţii adolescentine, la el mai exacerbate decât la alţii. Cu timpul însă s-a convins tot mai mult că relatările fruste ale unui adolescent, reflectând trăirile şi problematica acestei vârste, constituie un subiect de mare interes, neabordat încă decât, într-o oarecare măsură, de Giovanni Papini, care, cu Un uomo finito, i-a fost model. Iar ceea ce îl caracterizează pe el şi urma să fie şi trăsătura caracteristică a romanului este sinceritatea. Dacă în scrierile literare de mai târziu şi-a propus diferite teme, tratate mai mult sau mai puţin clasic, unde trebuie să existe un subiect şi, eventual, o idilă, în Romanul adolescentului miop nu poate exista un subiect, eroul este el însuşi, iar el nu este îndrăgostit. Singura temă este cunoaşterea sinelui. Dar acest demers este foarte dificil şi, tocmai de aceea, merită. „Poate, dacă m-aş cunoaşte, lucrurile s-ar petrece altfel. E foarte greu să mă cunosc pe mine însumi. Nu mă pot analiza serios, pentru că îmi trec alte gânduri prin minte tocmai când am nevoie de mai multă pătrundere. Apoi, nu ştiu de unde să încep. E foarte uşor să spui: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” Dar aş vrea să-l ştiu pe acela care a priceput ceva când a încercat să se cunoască pe sine. Eu nu pricep nimic. Nu pot distinge dintre ceea ce este firesc în sufletul meu de ceea ce nu există decât prin imaginaţie. Nu mă recunosc în multe gânduri şi nu pricep rostul multor sentimente.” Analizele sale psihologice sunt demne de cei mai mari autori şi nu au fost depăşite nici măcar de el însuşi în lucrările de mai târziu.

Faptul că Romanul adolescentului miop se referă la problematica unui adolescent nu face analizele cu nimic mai puţin importante. Dimpotrivă, este vârsta la care se formează personalitatea şi, în consecinţă, sunt chiar mai importante decât cele ale adulţilor. Numai egocentrismul nostru ne face să credem că doar problemele noastre merită atenţie, iar cele ale tinerilor sunt copilării. Mă tem că este invers. Ale noastre, ale adulţilor, sunt personale, ocazionale şi meschine, în timp ce ale lor sunt fundamentale şi permanente pentru umanitate.

Se pare că cele mai valoroase lucrări ale noastre sunt cele pe nu le-am scris.

* *

*

Concertul de azi al Filarmonicii a fost dedicat aniversării a 20 de ani de la Revolta Muncitorească de la 15 noiembrie 1987 din Braşov. S-a dorit un program închinat eroismului. Aşa scrie şi în programul de sală. Acelaşi lucru l-a menţionat şi prezentatoarea în cuvântul introductiv. Ea a amintit şi faptul că, atunci, s-a strigat pentru prima dată în România „jos comunismul”. Frumoasă intenţie!

Programul a cuprins Uvertura Coriolan de Ludwig van Beethoven, Concertul nr. 1 de Nicolo Paganini şi Simfonia a III-a de Ludwig van Beethoven. Dirijor: Daisuke Soga.

Cârcotaş fiind, nu mă pot abţine de la observaţia că Uvertura Coriolan, chiar dacă are ca subiect fapte de arme, acestea nu sunt deloc eroice, ci dimpotrivă, iar stilul triumfal al lui Beethoven este prezent doar la început. La baza Uverturii stă povestea lui Gnaesus Marcius, general roman, care îşi luase numele de Coriolanus, şi care – după ce fusese exilat din Roma în urma unor dispute cu noii tribuni ai poporului - se aliază cu volscii (împotriva cărora luptase şi îi învinsese la Corioli, în 493 î.C.) şi se pregăteşte să invadeze Roma. Soţia, mama şi fiicele lui Coriolan îl imploră însă să renunţe la invazie. Înduioşat, Coriolan se lasă convins, îndepărtează trupele de Roma, după care se sinucide. Eu nu văd nimic eroic aici. Alianţa cu volscii împotriva Romei a fost un act de trădare, renunţarea la luptă o laşitate, iar îndepărtarea din faţa zidurilor Romei a trupelor volscilor o nouă trădare, de data aceasta faţă de noii aliaţi. De altfel, după unele surse, el nu s-ar fi sinucis, ci a fost omorât de către volsci tocmai pentru trădarea sa. În privinţa primei trădări, i se poate totuşi acorda o circumstanţă atenuantă. Noii tribuni ai Romei, care îl expulzaseră, erau plebei, ce puseseră mâna pe putere, în timp ce Coriolan, patrician, milita pentru o Romă aristocrată. La vremea aceea, însă, noţiunile de popor, naţiune etc. nu aveau nici pe departe semnificaţiile de azi, aşa că este foarte greu să apreciem acum comportarea oamenilor de atunci. Revenind la Uvertură, ea debutează cu tema triumfalistă a lui Coriolan, învingătorul de la Corioli, generalul care credea că nimic nu-i poate sta în cale. A doua temă, opusă primei, este cea sensibilă, înduioşătoare, a femeilor. Deşi pare surprinzător, sau poate că nu este decât o impresie de-a mea, Beethoven a avut şi umor. Pe parcurs, cele două teme nu se susţin reciproc într-un final apoteotic, ci – dimpotrivă – fiecare în parte degenerează până la dispariţie. Sensibilitatea femeilor se transformă în cicăleală, iar emfatismul temei lui Coriolan se transformă asemenea răgetului unui tigru într-un mieunat de pisică. Acest final sugerează perfect soluţia finală şi sfârşitul eroului. Realizarea lui Beethoven este deci în perfect acord cu subiectul, care însă nu are nimic de-a face cu eroismul.

Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră în Re major de Niccolo Paganini a fost compus în urmă cu mai bine de 200 de ani. Interpretarea de astăzi pare a fi una modernă. Am fi tentaţi să credem că Paganini ar fi fost un previzionar. Ceva mă face însă să cred că această afirmaţie este eronată. În timpul vieţii sale, Paganini a avut succes; chiar mare succes. Înseamnă că muzica lui era acceptată pentru publicul vremii. El nu-l cunoscuse nici măcar pe Mahler, Schoenberg, sau Berg, ca să nu vorbesc de cei mai recenţi. Brahms încă nu se născuse. Epoca era cea a lui Beethoven. Înseamnă că cea mai apropiată comparaţie este chiar Concertul pentru vioară de Beethoven. Spre deosebire de acesta, Paganini era renumit pentru virtuozitatea sa ca violonist. El nu ar fi putut cânta însă ceva ce nu ar fi fost pe gustul publicului, indiferent de tehnica folosită. Cum între timp metodele de predare/învăţare s-au îmbunătăţit considerabil, există astăzi mai mulţi interpreţi capabili să execute lucrări de Paganini. Întâmplarea a făcut să ascult trei interpretări în cele două săptămâni premergătoare concertului despre care vorbesc şi, de curiozitate, am mai ascultat două discuri după concert, printre care şi unul interpretat de Ion Voicu. M-am convins în final că Paganini poate fi şi melodios, în măsura în care interpretul îşi poate permite. Nu a fost cazul acestui concert.

Cu Simfonia a III-a de Beethoven programul concertului şi-a respectat în sfârşit dedicaţia, pentru că ea, într-adevăr, este eroică.

* *

*

Mai filosofăm?

Uneori, atunci când sunt obosit, am tendinţa să filosofez. Unii colegi, mai răutăcioşi, spun că aş avea-o tot timpul. Ar fi bine, dar nu-i cred. Filosofia îşi păstrează virginitatea în ciuda numeroaselor violări, ne asigură Jose Ortega y Gasset, aşa că, pentru filosofie, n-ar exista nici un pericol. Cât despre înclinaţiile mele către astfel de preocupări, ele există doar în sensul etimologic al cuvântului: iubire (filo) de înţelepciune (sofia). Da, mi-ar plăcea să ştiu mai multe decât ştiu, dar nu cred că pentru atâta lucru ar fi cineva dispus să recunoască în mine un filosof. Profesioniştii sigur nu, dar vă asigur că nici nu sufăr pentru atâta lucru.

Sofia mai înseamnă şi înţelepciune aşa că, potrivit acestui sens, suntem cu toţii filosofi. Cine nu iubeşte înţelepciunea? Că nu suntem întotdeauna înţelepţi este cu totul altceva. (Lumea ar fi în acest caz cel mai plictisitor lucru cu putinţă.) Şi apoi, ce este înţelepciunea? Se zice că Napoleon ar fi spus că proştii se ocupă de trecut, înţelepţii de prezent şi nebunii de viitor. Dacă ar fi fost puţin nebun, ar fi avut mai mult de câştigat. În braţele Josephinei, ca să nu mergem mai departe, i-ar fi fost cu siguranţă mult mai bine decât în inima Elenei. Un lucru e cert: avea idei foarte neclare despre înţelepciune. Nu am la îndemână un adjectiv potrivit pentru cei ce sunt preocupaţi de prezent, dar sunt înclinat să cred că mai înţelept este cel care se preocupă de viitor. Daţi-mi voie deci ca, alături de dumneavoastră, să fiu şi eu puţin, dacă nu chiar un filosof, măcar un fan al ei.

De ce am spus că nu mi-aş dori să fiu considerat filosof? Pentru că, de la Socrate până azi, filosofia a parcurs drumul complet de la sublim la ridicol. Pe vremea lui, filosofii erau înţelepţii societăţii, un fel de enciclopedişti ale căror cunoştinţe acopereau toate domeniile. Dacă Socrate făcea filosofie cu toată lumea şi pentru toată lumea, folosind un limbaj clar, adecvat interlocutorilor, dar punând în discuţie problemele filosofice esenţiale, astăzi filosofia este doar o paradă de limbaj, uneori parcă menită să ascundă tocmai lipsa de conţinut sau de idei. „Quand un philosophe nous répond, on ne comprend plus du tout ce qu’on lui avait demandé." (André Gide) Consecinţa o consemnează unul dintre ultimii noştri filosofi: "autorii de texte filosofice .... sunt mai numeroşi astăzi în lume decât cititorii lor". (Gabriel Liiceanu.)

Ca cititor, prefer eseurile oamenilor de ştiinţă autentici care, cu trecerea anilor, au devenit filosofi fără să vrea. Ei cel puţin au trecut proba unui intelect superior. Primii filosofi erau prin definiţie şi savanţii timpului, oameni ce aveau cunoştinţe universale. Majoritatea celor serioşi de mai târziu aveau şi ei studii din cele mai serioase. Denumirea „universitate” pentru instituţiile de învăţământ superior dovedeşte că ideea era încă valabilă. Mai târziu, doar multitudinea facultăţilor din cuprinsul unei universităţi mai arăta caracterul ei universal, nu şi cunoştinţele fiecăruia dintre absolvenţii ei. Astăzi, când majoritatea disciplinelor se învaţă în institute de specialitate, denumirea de universitate a rămas fără conţinut, o relicvă istorică. Dacă avem în vedere că majoritatea absolvenţilor ei devin profesori de liceu, ar trebui ca şi denumirea institutului să reflecte acest lucru. Mai mult chiar, ar trebui ca aceşti absolvenţi să primească un titlu, eventual „profesor”, la fel ca cel de doctor, atribuit de către facultăţile de medicină, sau cel de inginer, atribuit de facultăţile tehnice. S-ar evita astfel confuzia cu titlul „profesor universitar”, atunci când, abuziv, unii profesori de liceu scriu pe cărţile de vizită „prof.” în faţa numelui, şi nu în urma lui, ca şi cum ar fi un titlu.

* *

*

Muzica uşoară sau populară ?

În peregrinările mele prin străinătate, a trebuit să fac diverse cadouri celor care, cu amabilitate, mă găzduiau. Doreau cu toţii să afle cât mai multe despre România, fiindcă, trebuie să menţionez, am căutat întotdeauna compania localnicilor şi nu a românilor aciuiţi pe-acolo. În fond, acesta era şi principalul meu obiectiv, ca turist: să cunosc lumea. Printre cadouri, discurile cu muzică românească sau în interpretarea muzicienilor români valoroşi, au fost aproape nelipsite. Reacţiile lor au fost foarte diferite. Cu părere de rău a trebuit să remarc că muzica nu trezea în ei nici un sentiment şi după câteva minute de ascultare, se gândeau la altceva. Eu plecasem de la ideea că muzica este unul dintre domeniile în care succesele româneşti sunt incontestabile. Există numeroase dovezi ce pot susţine chiar teza conform căreia poporul român ar fi foarte dotat pentru muzică: numeroşi cântăreţi celebri pe marile scene ale lumii, premiile cucerite de tineri muzicieni, numărul mare de instrumentişti de origine română în formaţii celebre ca cele din Viena şi alte oraşe renumite pentru muzică. Însuşi Iehudi Menuhin şi-a ales un maestru român ca profesor – pe George Enescu - pentru perfecţionarea lui ca violonist.

Pe de altă parte, aveam exemplul muzicii spaniole, la care încercam mai demult să discern între muzica populară şi cea uşoară. Mărturisesc că îmi place foarte mult muzica spaniolă, în special cea latino-americană. Nu reuşesc nici azi să fac o astfel de distincţie. Cauza? Stilul muzicii populare spaniole s-a impus atât de mult, încât muzicieni cultivaţi compun muzică uşoară în stil popular, astfel că nu există o diferenţă clară între muzica populară şi cea uşoară, cel puţin pentru mine. Muzica populară românească, deşi are trăsături particulare puternice, nu s-a impus pe plan internaţional, ba nici chiar pe cel naţional. Majoritatea cântecelor de muzică uşoară românească nu au aproape nimic naţional. Ele ar fi putut fi compuse oriunde în lume. Desigur, poporul român nu se poate compara numeric cu cel latino-american, dar există şi popoare mai numeroase decât cel român care, fie că nu au o muzică populară proprie, fie că au una, dar ea nu s-a impus. Oricum, teza dotării muzicale excepţionale a poporului român nu se susţine. Şi atunci, de unde vin succesele muzicienilor noştri educaţi? Ele se explică prin existenţa unei bune şcoli muzicale, care formează profesionişti de valoare. Dar asta n-are nici o legătură cu poporul român în ansamblul lui şi cu muzica populară. Acelaşi lucru se poate constata şi cu şcoala românească de matematică sau de gimnastică. Matematica este o ştiinţă ieftină - se poate face doar cu hârtie şi creion - şi a fost o supapă de ieşire din condiţiile de izolare din anii comunismului pentru cei dornici să realizeze ceva. Şcoala poloneză este, de asemenea, remarcabilă, dar mai ales şcoala indiană. Gimnastica feminină românească a debutat într-un orăşel cvasi-izolat, unde doi profesori inimoşi au mobilizat energia unor copii. Acolo, la Oneşti, s-a format Nadia Comăneci, iar profesorii ei au devenit antrenorii echipei de gimnastică a României şi, mai târziu, a Statelor Unite. Mai târziu s-au creat mai multe asemenea scoli de gimnastică, dar asta nu înseamnă că în România toate fetiţele sunt dotate pentru gimnastică. Dimpotrivă, după opinia mea fac prea puţin sport.

Revin la muzica populară românească. Adevărul trebuie privit din faţă. Ea are calităţi incontestabile, pe care le recunosc şi străinii, dar numai după ce îşi impun s-o asculte o vreme, pentru că dezavantajul ei este tocmai neîncadrarea în sistemul de valori internaţionale. Cei mai mulţi străini nu depun acest efort şi de aceea nu ajung să-i cunoască valorile specifice. Este dezavantajul lor, dar şi al nostru. Noi nu vom impresiona niciodată prin exces de originalitate ci, dimpotrivă, prin încadrarea noastră în ceea ce este comun pentru toţi, în valorile patrimoniului universal, pe care putem să-l îmbogăţim cu valorile noastre specifice. Cu regret trebuie să constat că muzica populară românească, spre deosebire de cea spaniolă, nu poate fi acceptată ca atare de către străini, decât după o prelucrare prealabilă. Maria Tănase poate fi un reprezentant al muzicii populare româneşti. Marea majoritate a cântăreţilor actuali, din păcate, nu. Şi nu pentru că nu ar avea încărcătură sentimentală ci, dimpotrivă, pentru că redau doar sentimente, într-o formă primară, fără să se ridice la nivele artistice superioare.

* *

*

Ca să scrii poezie, trebuie să ai talent. Grămăticii despică firul în patru, analizează poeziile poeţilor şi identifică existenţa unor structuri de care nici poeţii nu aveau habar: ritmuri iambice, trohaice şi o mulţime de altele denumiri. Poate că, în trecut, când lucrările pretenţioase se scriau în versuri, asemenea noţiuni erau necesare viitorilor autori, ei nefiind în mod necesar dotaţi pentru poezie. Ceea ce conta era, oricum, conţinutul şi nu forma. În zilele noastre, nimeni nu se aşteaptă la aşa ceva. Dimpotrivă; poezia este o categorie estetică aparte, iar poeţi adevăraţi se nasc mai puţin de unu la o generaţie. Eminescu nu a devenit poet pentru că a învăţat mai bine decât alţii asemenea noţiuni, ci pentru că avea talent. El a învăţat filosofie şi altele asemenea, ceea ce nu le-ar strica nici poeţilor de azi.

De aceea, predarea în şcoli a „anatomiei” poeziilor, ca tehnică de fabricare a lor este discutabilă. Unii consideră că ar fi cultură, alţii că ar fi chiar Cultura. Posibil, dacă nu ar exista şi alte noţiuni cu mult mai folositoare, aparţinând de asemenea culturii.

Deosebit de utilă ar fi, în schimb, predarea unor noţiuni de muzică, deoarece cu mult mai multe persoane fac muzică şi aproape toată lumea ascultă muzică. Gusturile oamenilor ar fi mai rafinate, dacă ar avea o bază teoretică.

Chiar şi unele noţiuni de artă ar fi folositoare, cu condiţia ca acestea să fie bine precizate în programele de învăţământ şi nu lăsate la latitudinea profesorilor, adesea lipsiţi de talent şi dăruire pedagogică.

Inexistenţa educaţiei sanitare în şcoli este de-a dreptul revoltătoare.

Nu mai insist că am început să mă indispun. Cred că la origine este lipsa moralităţii întregului sistem al învăţământului. I se trage de pe timpul când erau promovaţi profesorii ce se evidenţiau la supravegherea elevilor scoşi la munci agricole.

Astăzi, şcoala este, dacă nu chiar o societate comercială, una care aplică regulile comerţului. Manualele şcolare, deşi subvenţionate, sunt surse de câştiguri paralele – uneori fabuloase – pentru cei cu relaţii. Pentru că au nevoie de „materie primă” pentru a-şi justifica postul la catedră, unii profesori de la şcolile de artă/muzică acceptă elevi şi studenţi lipsiţi de vocaţie, fără să le pese că aceştia îşi vor rata cariera.

Există oare o soluţie pentru îmbunătăţirea învăţământului? Nu reforme, Doamne fereşte! De astea am avut prea multe şi, cu fiecare, am mai coborât o treaptă.

* *

*

Pentru antici filosofia era o formă de modestie, prin care ei îşi etalau doar aplecarea către înţelepciune şi nu pretenţia posesiei ei.

Asemenea gânduri îmi treceau prin minte în timp ce asistam la o conferinţă cu pretenţii filosofice. Că am fost dezamăgit este puţin spus. Conferenţiarul, filosof cu acte în regulă, dacă în timpul şcolii generale ar fi urmărit cu atenţie 50% din lecţii şi ar fi înţeles 50% din ceea ce a urmărit, deci ar fi fost în posesia a 25% din cunoştinţele teoretice ale unui absolvent de liceu, cu siguranţă ar fi fost mai puţin penibil. După absolvirea liceului, el a urmat cursurile unei facultăţi de filosofie.

Că, în condiţiile economiei de piaţă, au apărut facultăţi te-miri-unde, cu cadre didactice ce nu au fost în viaţa lor studenţi la materiile la care pretind să fie profesori şi să-i înveţe pe alţii ceea ce nici ei nu ştiu, m-am obişnuit. Totul e să găseşti pe cel dispus să-şi plătească aşa-zisa şcolarizare. M-am obişnuit şi cu ideea că avem specialişti în filosofie, deşi, până în 1989, singura „filosofie” acceptată era cea marxist-leninistă. Acum, după reţeta de mai sus, avem filosofi cu acte în regulă. Şi nu numai de filozofie; avem profesori de management, marketing, comunicare şi o mulţime de alte cuvinte, deşi nici unul dintre ei nu fusese student la aşa ceva. Dezavantajul lor apare atunci când ies în public, unde riscă să intre în contact cu foştii lor colegi de liceu cu ceva mai multe cunoştinţe, dar au învăţat să se eschiveze, cred ei.

Nu este deci de mirare că filosofia însăşi a căzut în desuetudine. Şi totuşi, ea există, sau, cum spunea Puşkin, la sfârşitul unei schiţe cu valenţe simbolice, „şi totuşi, în faţă sunt lumini”. Încă nu este clar de unde vor veni, dar e sigur că se va întâmpla, dacă nu din alt motiv, măcar pentru că sunt aşteptate.

* *

*

În dialogul „Rivalii – Despre filosofie”, Platon nu consideră că există un domeniu aparte, rezervat filosofiei. El îl vede pe filosof ca pe o persoană care ştie câte ceva din fiecare domeniu, cea ce îi permite să facă judecăţi de ansamblu, dar nu este specializat în nici unul. Îl aseamănă pe filosof cu un polisportiv, cu rezultate remarcabile în mai multe discipline, dar fără a deţine recorduri în nici unul dintre ele. Cunoştinţele sale multiple îl fac apt pentru filosofie, ca şi pentru politică. Din nefericire pentru el, tocmai în politică a eşuat, dar sunt de acord cu afirmaţia despre filosofi.

Socrate consideră că filosofia nu este o „îngrămădire de cunoştinţe”. Nu există cunoştinţe de specialitate în filosofie, ci doar capacitate sporită de judecată. Nu cred că s-a schimbat ceva de atunci, ci doar infatuarea celor incapabili să aprofundeze un domeniu serios, asemenea politicienilor ce – după ce au fost aleşi – îşi atribuie calităţi şi drepturi superioare celor ce – înainte de alegeri – le dăduseră note proaste. Dacă filosofia nu a avut un domeniu al ei pe vremea lui Socrate, ar fi naiv sa ne imaginam că ar fi dobândit unul între timp. De fapt, Platon nici nu vorbeşte despre filosofie, ci despre filosofi, filosofia fiind nu un domeniu, ca fizica sau matematica, ci actul de a filosofa.

Într-o scrisoare către Dionysios (a doua) Platon spune: „Puterea şi înţelepciunea sunt făcute prin firea lor să se întâlnească la un loc.” (pagina 58, rândul 6)

El nu le vede întrupate într-o singură persoană, ci separat în conducător şi sfetnicul său. În limba română modernă, nu puterea şi înţelepciunea sunt cuvintele potrivite, fiindcă puterea este un atribut al conducătorului, care trebuie să fie destul de înţelept pentru a accepta poveţele sfătuitorului, în timp ce sfătuitorul trebuie să fie deştept, pentru a emite poveţe bune.

* *

*

Obişnuiesc românii să-şi justifice nevolnicia prin poziţia geografică, vicisitudinile istoriei şi altele asemenea, adevărate sau mai puţin adevărate. O primă observaţie este acea că orice naţiune, dacă a avansat vreodată în disputa cu celelalte, a făcut-o pentru că a avut voinţa şi inteligenţa necesare în momente cheie.

Vorbind despre „culturile mici”, Cioran, în Schimbarea la faţă a României, se întreba retoric: ”De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decât germanii, a trebuit să ne aşteptăm soarta o mie de ani? Situaţia geografică defavorabilă, neprielnicia condiţiilor, năvăliri barbare, vecini sălbatici? Dar acestea ar fi trebuit să fie motive în plus de afirmare”.

Îmi vin în minte întotdeauna unele exemple contrare argumentaţiei româneşti. Aproape sistematic, când este vorba despre istoria antică, se explică naşterea unei civilizaţii prin condiţii geografice favorabile, cum ar fi situarea la confluenţa unor civilizaţii diferite, ceea ce a permis sintetizarea unei noi civilizaţii, superioară celorlalte. Este, spre exemplu, cazul Greciei antice. Ceea ce noi invocăm a fi un dezavantaj, iată că, a fost pentru greci un avantaj bine fructificat. Se poate detalia. Dintr-o bătălie pierdută, cum a fost cea de la Termopile, s-a născut o conştiinţa naţională asociată cu dobândirea încrederii în forţele proprii, astfel că, la următoarea bătălie au obţinut victoria. De menţionat că, până atunci, grecii se luptau mai mult între ei. Iar când inamicul tradiţional, Imperiul Persan, s-a aflat într-un moment de slăbiciune, au ştiut ce să facă. Alexandru cel Mare nu a fost un strateg chiar atât de grozav pe cât l-au făcut istoricii de mai târziu. El n-a făcut decât să profite de starea precară a Imperiului Persan şi de moartea lui Darius al III-lea. Ceea ce a triumfat cu adevărat a fost cultura greacă în perioada imediat următoare. Această cultură, însă, a trebuit mai întâi să existe pentru ca să se poată răspândi. Şi tocmai această cultură noi o explicăm ca fiind un rezultat al sintezei făcută de greci datorită vecinătăţii cu imperii mai puternice, cu alte culturi, ca cea egipteană, persană şi chiar extrem orientală.

Ce facem noi între culturi şi imperii vecine? Pendulăm! Este firesc să procedăm astfel. Nefiresc este că, la trecerea prin punctul zero nu lăsăm nimic. De ce pendulăm? Din motive de adaptare, dar şi pentru că – atât ca indivizi cât şi ca naţiune – dorim să progresăm şi atunci ne orientăm către ceea ce ni se pare în acel moment a fi o ţinta către care ar fi avantajos să ne îndreptăm. Cum însă configuraţia politică se schimbă, şi ţintele noastre se schimbă, şi de aici, iată, pendularea. Problema noastră este – cum spuneam – că nu agonisim mai nimic în ceea ce ar putea fi un progres pentru noi înşine.

Nu am pretenţia să-i imităm pe greci, pentru că, în mod evident, nu suntem în stare. Am putea totuşi să încercăm să ne comportăm măcar la nivelul propriilor noştri strămoşi. În secolul 19, când Imperiul Otoman pierdea din putere, oameni precum Kogălniceanu & co. au ştiut ce să facă şi au construit o Românie europeană. Acum, când avem din nou condiţii favorabile,... mai bine mă opresc.

* *

*

Mai demult, am cunoscut pe cineva, despre a cărui profesionalism doream să aflu mai multe. M-am adresat unor foşti colegi de serviciu ai acestuia. Mi-au răspuns că este un bun organizator. Răspunsul avea o puternică doză de ironie, dar nu asta mă interesa, ci calităţile lui profesionale. Mai târziu, a fost numit într-un post de conducere. Acolo, tocmai aptitudinile de organizator trebuiau valorificate, dar... surpriză!... a fost un conducător lamentabil. Totuşi, din punctul de vedere al şefului care l-a numit în post, a fost un organizator excelent, pentru că i-a servit interesele. Mi-am pus atunci întrebarea: ce însemnă un bun organizator? Ce calităţi trebuie să aibă? Există profesiunea de organizator?

O variantă de lucru ar fi aceea că un bun organizator poate fi cineva care nu are idei personale de anvergură, dar se subordonează unui şef cu idei şi lucrează conştiincios în slujba acestuia. Ideile sale personale trebuie să fie din categoria celor mici, prin care implementează politica şefului.

Sper că nu toată lumea este de acord.

* *

*

Pe când învăţam să schiez, credeam că mai am puţin şi voi fi un schior desăvârşit. Abia după ce am învăţat să schiez binişor mi-am dat seama cât de departe sunt de desăvârşire.

* *

*

Unii ştiu ceva, alţii ştiu altceva. Nimeni nu le ştie pe toate. Cultura este un domeniu prea vast pentru un singur creier. Exista deci specialişti în diferite domenii.

Cine crede că ceea ce ştie el reprezintă cultura, celelalte fiind fleacuri, acela este un ignorant desăvârşit.

* *

*

Corida are loc imediat după slujba de la biserică.

* *

*

Puţini doctrinari teologi au fost în mod sincer la fel de credincioşi pe cât au fost unii oameni de ştiinţă, Newton printre ei.

* *

*

Reguli de politeţe elementară:

- În faţa unei cârciumi au prioritate cei care ies.

- În faţa unui WC public au prioritate cei care intră.

* *

*

La vremea când aveam expoziţie permanentă şi atelier, am pus în faţa uneia dintre ferestre o pânză albă, cu textul „Art Exhibition”. Era necesară, deoarece spaţiul pe care îl ocupam era la etaj, fără vitrină către stradă. Deşi era în centrul oraşului, veneau doar străini, fiindcă numai ei se uitau în sus, la arhitectura clădirilor. După ce am pus şi pe trotuar o „capră” cu acelaşi text, au început să vină şi români, ca dovadă că ei se uitau doar în jos.

* *

*

Cu toţii condamnăm societatea în care trăim, de parcă noi am fi nişte nuferi în mocirla socială.

* *

*

Democraţia e ca o jonglerie cu bile fierbinţi. Privitorul este cucerit de spectacol şi se declară entuziasmat. Evident, vrea să facă şi el la fel. Când constată că bilele îi frig mâinile, consideră democraţia o eroare. Arta democraţiei este departe de puterea lui de înţelegere.

* *

*

Europa secolului 19 era animată de ură. Marx a fost ideologul ei. El dorea înlăturarea prin exterminare a celor ce nu erau utili. Ideea a prins imediat. Chiar şi George Bernard Shaw a fost un pasionat propagandist al ideii. Secolul XX a desăvârşit ideea. Sovieticii au făcut-o după criteriile lor, naziştii după ale lor, kmerii roşii după ale lor, sârbii lui Miloşevici după ale lor etc.

Mă întreb: care să fie cauza?

După două războaie mondiale, am crezut că oamenii, cel puţin europenii, au devenit mai rezonabili. Am fost naiv.

* *

*

Un râu este locul de muncă comun al pescarilor de pe ambele maluri. Dacă însă râul devine graniţa ce separă două state, foştii „colegi de muncă” de odinioară se înstrăinează. În zilele noastre s-au construit autostrăzi, care au separat vecini şi rude. Distanţa de câteva sute de metri dintre locuinţele lor a crescut la zeci de kilometri. Cu timpul, ajung să nu mai ştie unii de alţii.

* *

*

O rudă a mea a făcut într-un anumit moment al vieţii un gest, ce poate fi etichetat ca oportunist. Aceeaşi rudă, într-un alt moment, a făcut un gest opus, după care ar trebui să-i atribui calificativul de om cu principii. Cum noi suntem obişnuiţi să atribuim oamenilor o singură etichetă, mă văd pus în dificultate, fiindcă nu ştiu pe care dintre cele două să i-o aplic.

Aş putea presupune fie că într-unul din cazuri a greşit, fie că, între cele două evenimente şi-a schimbat opinia. Nici una din cele două ipoteze nu este acceptabilă. În primul caz, ea este cea care nu recunoaşte, iar, în al doilea caz, ştiu eu că nu este adevărat.

Adevărul este că în ambele cazuri au existat argumente necunoscute de către noi, iar aprecierea deciziilor noastre – cei ce ştim prea puţin despre conjunctura reală – este superfluă.

Pot continua cu presupunerile, dar deja un lucru este clar: atribuirea simplistă de etichete semenilor noştri este o eroare.

* *

*

Credeam că nu trebuie să stai prea mult pe gânduri pentru a înţelege un adevăr elementar. Pe de altă parte însă, numai cel ce nu gândeşte prea mult are convingeri de nezdruncinat. Ne întrebăm atunci: cât de adevărat este un adevăr elementar? Cum nu putem pune la îndoială orice aserţiune, fiindcă nu am mai avea timp să acţionăm de atâta gândire, ne fixăm asupra câtorva – puţine – asemenea adevăruri (unii le zic axiome).

Iar cum alegerea ne aparţine, rezultă că diferenţa dintre noi constă tocmai în selecţia adevărurilor elementare, diferite de la o persoană la alta. Şi delicvenţii au adevărurile lor.

Fiecare are adevărul lui. Tot de aici apar şi disputele. De la adevăr! Ceea ce ne irită la alţii nu este vreun neadevăr, ci faptul că – în sinea noastră – recunoaştem adevărul celorlalţi, dar nu-l putem accepta, fiindcă ar trebui să renunţăm măcar la unul dintre adevărului noastre, selectate cu atâta grijă. De aici şi până la un război nuclear e mai puţin decât un pas.

* *

*

Indiferent de întrebările şi răspunsurile referitoare la Dumnezeu, constatăm că lumea de azi este foarte diferită faţă de cea de acum 300 sau 3000 de ani. Despre cea de acum 50 de ani depun eu mărturie şi recunosc existenţa unor schimbări evidente.

Rezultă că o evoluţie există. Atunci când judecăm trecutul noi extrapolăm în sens invers evoluţia deja observată. Că, uneori, mergem prea departe cu extrapolarea, dincolo de limitele cunoaşterii noastre, este adevărat şi sigur greşit. Oricum, asta are o importanţă mai mică. Mai util ar fi să extrapolăm în viitor cu aceeaşi asiduitate cu care investigăm trecutul şi să ne pregătim astfel pentru el.

* *

*

Există ţări dezvoltate, sub-dezvoltate şi prost-dezvoltate.

Nu există ţări civilizate şi necivilizate. Există doar persoane civilizate şi necivilizate.

Civilizaţiile sunt de multe feluri: chineză, egipteană, europeană, montană, rurală, urbană şi încă foarte multe altele.

Este civilizat cel care respectă cutumele locale, indiferent care sunt acelea.

Orăşeanul care strică liniştea satului, spre exemplu, este necivilizat.

Ţăranul devenit orăşean este civilizat dacă îşi propune să se integreze în noul său mediu şi necivilizat în caz contrar. Dacă uită regulile bunului simţ – pe care le respecta în satul de origine – înseamnă că este necivilizat de două ori.

* *

*

„Silogism” românesc

1. Am cunoscut o persoană de aproape 80 de ani, ce se recomanda simpatizant al partidelor istorice, Liberal şi Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, el însuşi fiind liberal din tată în fiu.

2. Persoana pe care am cunoscut-o azi nu ştia că prima zi de Paşti este întotdeauna într-o duminică.

3. Persoana în cauză trăieşte în România de azi.

* *

*

Despre comunicare

În mediul rural, oamenii se înţeleg chiar şi fără să-şi vorbească, sau vorbind foarte puţin. La oraş, în schimb, vorbesc fără să se înţeleagă. Sună a glumă, dar are ceva real în ea. „Cuvintele pot comunica ceva doar oamenilor care au experienţe similare” (Alan W. Watts). În oraşe, activităţile sunt mai diverse şi, în consecinţă, experienţele oamenilor sunt şi ele diferite. Experienţele celor din Europa de est sunt mult diferite faţă de a celor din Europa de vest. Iată de ce sensurile unor cuvinte ce par comune sunt diferite pentru oameni ce provin din locuri diferite. Acelaşi lucru se întâmplă şi între generaţii: unele cuvinte pot avea o încărcătură emoţională puternică pentru persoanele în vârstă şi să nu spună mai nimic celor tineri, motiv pentru care dialogul dintre generaţii devine dificil. În principiu, atunci când discutăm un subiect – oricare ar fi el – ar trebui mai întâi să ne asigurăm că avem aceeaşi interpretare a termenilor cu care operăm. Altfel, spunem ceva, credem că partenerul înţelege perfect ceea ce am spus, dar el are o interpretare diferită a cuvântului şi, în consecinţă, nu va înţelege exact sensul mesajului nostru. Spre exemplu, se pare că nu există un cuvânt cu atât de multe interpretări cum este „comunism”, interpretări depinzând printre altele de ţara în care trăieşte cel în cauză. Am schimbat multe scrisori cu prieteni din diferite ţări şi am constatat diferenţe radicale privind înţelesurile acestui cuvânt. Cât despre religie, cred că fiecare persoană are o interpretare proprie a înţelesului profund al cuvântului, potrivit personalităţii sale, de la cei mai credincioşi şi până la ateii convinşi. De aceea subiectul va rămâne permanent deschis, deşi cele mai multe cărţi îl tratează sub cele mai diferite aspecte, dar rareori într-un mod echilibrat; de cele mai multe ori patetic, fie de pe poziţia propovăduitorului, fie de pe cea a ateistului înverşunat.

Chiar şi la noi, în limba română, unele cuvinte şi-au modificat valoarea cu timpul. În anii ’50, sau chiar ’70 ai secolului trecut, noi foloseam termenul „socialist” pentru prezentul de atunci, şi „comunism” ca ţintă finală la care ar fi trebuit să ajungem când construcţia socialistă ar fi atins perfecţiunea (Sic!!!). Până atunci, trebuia să suportăm greutăţile construcţiei (Era să spun ale tranziţiei, dar pe acestea le suportăm acum, cu aceleaşi speranţe.) Fac o paranteză: este interesant de remarcat cât de puţine sunt trucurile cu care se manevrează masele şi cât de uşor se lasă ele înşelate. Creştinismul a introdus fericirea vieţii de apoi, până la care însă trebuie să suportăm greutăţile vieţii de aici; marxismul a introdus idealul comunist, până la care trebuie să suportăm socialismul, ca fază intermediară. Acum, în lipsa unui substantiv specific, îi spunem tranziţie. Este jenantă aceasta lipsă de imaginaţie, dar şi mai jenantă este uşurinţa cu care oamenii o acceptă. Revin! Numele ţării noastre era Republica Socialistă România, Germania de est era democrată, Coreea de nord este şi azi populară şi democrată etc. Cu toţii făceam parte din lagărul socialist, spre deosebire de cel capitalist etc. Astăzi, răul poartă nume ca totalitarism şi dictatură. Când şi de ce s-au produs aceste modificări? Explicaţia se găseşte în occident, unde partide socialiste există şi azi, unele dintre ele chiar la putere. Ele nu puteau să rămână fără obiectiv. A fost condamnat doar cuvântul comunism, şi chiar şi pentru acesta s-au găsit explicaţii: nu l-am construit noi bine, dar altfel el ar fi bun. Şi ca să nu mai existe nici un dubiu, s-au înlocuit toate aceste cuvinte cu „dictatură”, ca şi cum ar fi apărut brusc câte un Alexandru cel Mare în toate ţările Europei de est şi în acelaşi timp. La noi, eşecurile sunt puse pe seama lui Ceauşescu, de parcă un singur dobitoc ar fi fost în stare să le facă pe toate. Îmi pare rău să afirm, dar numărul dobitocilor a fost cu mult mai mare, iar unii dintre ei mai sunt şi azi printre noi. Sistemul este cel care produce dictatură, dar nu a unei persoane, ci a sistemului. De altfel, aşa a şi debutat politica la imboldul lui Marx, ca „dictatură a proletariatului”, doar că n-a fost a proletariatului.

Există cu mult mai mulţi oameni cu vederi de stânga în Occident, decât în Est, şi viceversa. Nu vom şti de aceea niciodată cu exactitate cât de la „stânga” este cineva care vine din dreapta, cât de la „dreapta” este cineva care vine din stânga, şi care este distanţa relativă dintre ei. Discutând cu cei din occident, însă, nu ai timp să le explici toate aceste nuanţe, şi ei nu au răbdare să asculte. De aceea, singurul lucru folositor este să ţii seama că nuanţele unor cuvinte sunt diferite, şi că interlocutorul le are pe ale lui.

Când mă gândesc la utilizarea unor cuvinte cu înţeles neprecizat, îmi amintesc o constatare mai veche. Deoarece multe din problemele de care trebuia să mă ocup erau de natură economică, mi-am propus să învăţ contabilitate în mod temeinic, deşi nu era profesiunea mea. Bineînţeles că, mai întâi, mi-am procurat manualele universitare de specialitate. Întâmplarea a făcut însă ca, în acelaşi timp, să-mi cadă în mână şi manualul de contabilitate pentru clasa a 9-a sau a 10-a (nu-mi amintesc exact) pentru liceele economice. Când am început să citesc, prima pagină m-a uluit, pentru că multe fraze erau de neînţeles. Dacă pentru mine ele erau astfel, este lesne de bănuit că pentru copiii cărora le erau adresate, majoritatea frazelor păreau scrise în limbi străine, şi asta datorită mulţimii cuvintelor necunoscute lor până atunci. Unele dintre cuvinte erau definite mai târziu, pe parcursul lecţiilor ce urmau să fie predate pe parcursul anului, altele poate niciodată. Despre utilitatea acestor fraze, plasate la începutul cărţii, n-are sens să vorbesc, fiindcă ea nu există. Existenţa lor ne explică cum se face că unii copii se deprind să înveţe pe dinafară fraze pe care nu le înţeleg, dar le repetă pentru că aşa pretinde profesorul, din dorinţa lui de a părea deştept în faţa unor copii. Lipsa de har pedagogic a autorilor unor astfel de cărţi, cadre didactice cel mai sus plasate pe scară ierarhică, adică cei care au căderea să se pronunţe asupra conţinutului şi calităţii manualelor şcolare, sau chiar le scriu, este mai mult decât evidentă. Cât despre elevii ce învaţă după asemenea manuale, ei rămân toată viaţa marcaţi de faptul că nu pot înţelege multe din noţiunile cu care lucrează, se obişnuiesc cu această stare, care ajunge să li se pară firească. Mai târziu, pentru unii dintre ei, „misterios” devine adjectivul preferat, iar existenţa unor idei presupuse ezoterice este de multe ori explicaţia pentru tot ceea ce ei nu înţeleg. Un simplu muncitor are uneori o judecată mai limpede, pentru că el cel puţin ştie ce face. Dacă învăţământul este astfel dirijat, atunci de ce ne mirăm că societatea merge în derivă? Mă opresc aici cu critica, pentru că nu acesta este scopul meu. Am vrut doar să arăt de ce, pentru mine, claritatea comunicării este un criteriu esenţial, dacă dorim cu adevărat să comunicam.

* *

*

Cultură vs. ştiinţă

Un istoric analizează evenimente istorice, un om de litere discută literatură, şi aşa mai departe, iar nici unul dintre ei nu ştie prea bine să facă diferenţa dintre fier, fontă şi oţel; în concepţia lor, aceasta ar fi o problemă tehnică fără însemnătate pentru umanitate sau pentru spirit în general. Oare? Câţi cineaşti ştiu că despre oţel nu se poate vorbi înainte de mijlocul secolului 18 şi câţi dintre ei realizează ridicolul unor filme cu scene de război în care combatanţii se luptau cu arme confecţionate din materiale inexistente la vremea lor? Şi atunci, mai este asta o problemă tehnică, sau una de cultură generală? Istoria ne este prezentată, ba ca un şir de acte ale unor personalităţi, ba ca o luptă a clasei muncitoare pentru bla-bla-bla, în funcţie de concepţia politică a autorilor. Nu am citit încă nici o istorie din care să aflu unde şi când au fost inventate afinarea şi pudlajul, sau în ce constă procedeul de elaborare a oţelului lichid în convertizor Bessemer, fără de care obiectele din oţel masiv nu ar fi putut fi obţinute. Istoria civilizaţiei moderne fără istoria oţelului, de exemplu, este o poveste pentru copii. Rolul oţelului în industria secolelor 18 şi 19, şi prin aceasta în dobândirea şi exercitarea puterii politice este prea mare pentru ca micile intrigi de culise între câteva capete mai mult sau mai puţin încoronate să aibă o prea mare importanţă. Disputele dintre Anglia, Germania şi Franţa au avut ca obiectiv tocmai resursele necesare fabricării oţelului. Dar cum să vorbeşti despre oţel dacă nu ştii ce este? Iată de ce necunoaşterea unor noţiuni elementare (fie ele şi tehnice) nu permite înţelegerea corectă a unor evenimente. Oţelul este doar un exemplu ce mi-a venit în minte datorită lui "Meteor Crater", un site turistic din Statele Unite, pe unde hălăduiam cândva, dar există nenumărate alte exemple. Astăzi, mulţi "umanişti" se grăbesc să afirme cu dispreţ că nu ei se pricep la maşini, electricitate, calculatoare, Internet, şi altele. Dar asta înseamnă să recunoşti că nu pricepi mare lucru din lumea înconjurătoare, iar mie mi se pare impostură să–ţi fondezi superioritatea pe ignoranţă. Un umanist mai înţelept, Victor Hugo, a zis că "admiri mai ales ceea ce înţelegi". Afirmaţia este corectă. Umaniştii noştri însă consideră că ceea ce au înţeles ei trebuie să admire toată lumea. Mă tem că este jenant de puţin. Iată ce însemnă să răstorni logica. Să nu dispreţuieşti ceea ce nu înţelegi, ar fi o chestiune de bun simţ, dar bunul simţ ţine de morală, iar morala era esenţială în filosofia anticilor. Anticii se refereau, ce-i drept, mai mult la spirit decât la tehnică, deoarece nivelul tehnicii din vremea lor era precar, dar ei erau savanţii timpului în toate domeniile cunoaşterii.

Cât despre Marx, un glumeţ spunea că dacă ar fi fost un om de ştiinţă autentic, şi-ar fi experimentat sistemul mai întâi pe animale. Oricum, "Ferma Animalelor" de George Orwell a fost, pe plan literar, un experiment mult mai reuşit decât Rusia lui Lenin în plan real. Nu ştiu dacă Orwell se pricepea la oţel, dar avea geniu.

Morala: dacă nu ai geniu, învaţă măcar ceva despre oţel.

* *

*

Despre noi, românii, aveam cândva păreri excelente. Credeam că numai soarta ne-a fost vitregă. Mi le-am mai nuanţat între timp. Primul şoc a fost la Viena, în aprilie 1990, la prima mea ieşire spre Vest. Până atunci nu mi s-au permis decât excursii în fostul URSS şi Bulgaria. Eram optimist în privinţa viitorului României după decembrie 1989. Câteva persoane, cu care am stat de vorbă, mi-au negat însă toate previziunile, înlocuindu-le cu altele, de-a dreptul ofensatoare. Nu erau persoane cu un orizont cultural mai larg decât al meu, aşa că, pentru moment, m-am simţit doar jignit, dar m-am indispus şi mai mult în anii care au urmat, când am constatat că au avut dreptate. Explicaţia nu era inteligenţa lor, ci observaţiile Occidentului în cazuri similare cu ale României, reflectate prin vocea lor.

Eu speram într-o comportare diferită a românilor, dat fiind apartenenţa lor la Europa, fie şi periferică, ori tocmai aici m-am înşelat. Ne plângem de ruşi, de comunism, de năvălirile barbare, de conspiraţii internaţionale, ba chiar şi de conjuncturi astrale nefaste, dar nu vedem că cele mai multe rele ni le-am făcut cu mâna noastră. Iar ce este mai grav, le facem în continuare, parcă amplificate de libertatea noastră.

Iar acum, când am putea să recuperăm unele dintre neajunsuri, ne comportăm mai rău ca niciodată.

Chiar şi din cele relatate aici se desprind – sper – câteva dintre ele, pentru care nu este nimeni altcineva vinovat decât noi înşine. Pe unele le-am discutat sau am încercat să le discut cu diferite persoane din anturajul meu. Chiar dacă s-au declarat revoltaţi de cele ce se întâmplă, aproape nimeni nu s-a implicat în rezolvare situaţiei.

Să nu credeţi că am în vedere doar chestiuni majore, unde rolul nostru ar fi doar cel de opinie publică. Nu, uneori era vorba de aspecte mărunte. Reacţia este aceeaşi şi tocmai în asta constă gravitatea comportării. Mi-am amintit de o întâmplare, de fapt un test efectuat intenţionat. S-a întâmplat prin jur de 1980. Se obişnuia atunci ca pentru orişice să se dea vina pe Ceauşescu. Era el vinovat de multe, dar nu chiar de toate fleacurile. Aruncând însă vinovăţia cât mai sus, unde vorbele noastre erau ineficiente, fiindcă se risipeau în văzduh, situaţia rămânea nerezolvată. Iată testul: De câteva zile, în institutul în care lucram, lipsea hârtia igienică în W.C.-uri. Am lansat subiectul într-o discuţie cu colegii şi aşteptam fraza în care se va rosti cuvântul Ceauşescu. A fost a cincea. El era vinovatul, şi nu administratorul, din neglijenţa căruia lipsea hârtia (şi nu numai), pentru că acesta din urmă era omul directorului. Acesta este modul în care ne rezolvăm noi problemele.

Ce ne aşteaptă? Ei, sunt doar un om. Nu cereţi prea multe de la mine.

O speranţă totuşi mai am. Nu în vreo iluminare de sus în jos. S-a dovedit că asta nu funcţionează la români. De jos în sus! De la acei oameni simpli, care pleacă să muncească în Occident. Acolo văd cu ochii lor că se poate şi altfel. Unii dintre ei se întorc. Prin ei sunt şanse să se schimbe mentalitatea, pentru că ea, mentalitatea, este cea care ne dăunează cel mai mult.

* *

*

Opinia publică

Mai demult, am văzut un film francez, a cărui acţiune se petrecea prin anii 50 ai secolului trecut, deci puţin după al doilea război mondial. Era un film psihologic. Personajele locuiau în provincie, dar nu foarte departe de Paris. Dialogurile şi comentariile, foarte dense, aveau loc în timpul deplasărilor cu maşina spre capitală şi înapoi, prilej pentru operator să filmeze şoseaua şi localităţile prin care treceau. Era o şosea simplă, cu doar două benzi, iar localităţile destul de modeste. Mă gândeam, în timp ce priveam filmul, că peisajele şi întreaga atmosferă erau destul de asemănătoare cu cele din România din aceeaşi perioadă. Desigur, în România se puteau găsi şi zone mai puţin dezvoltate, în timp ce Franţa se mândrea cu monumente şi castele inexistente la noi. Nivelul mediu însă era asemănător, ceea ce nu mai era valabil la momentul în care eu vedeam filmul, pentru că, între timp, Franţa evoluase foarte mult, în timp ce la noi se construiseră doar blocuri de confort redus şi foarte redus. Una dintre explicaţiile evoluţiei excepţionale, nu numai a Franţei, ci a majorităţii ţărilor occidentale, a fost tocmai necesitatea remedierii distrugerilor din timpul războiului. Dacă tot trebuiau să reconstruiască, măcar s-o facă bine. Şi au făcut-o! Chiar şi în Germania, deşi ţară învinsă, nemţii nu s-au văicărit, ci au pus mâna pe lopată, conştienţi că viaţa merge înainte, iar calitatea vieţii depinde de ei înşişi. „Cum îţi vei aşterne aşa vei dormi” este un proverb pe care îl ştim şi noi, dar ei îl şi aplică.

Mă aşteptam ca, după 1989, să procedăm şi noi la fel. Spre regretul meu, nu s-a întâmplat. Muncitorii, deşi ignoranţi, se lăsau antrenaţi în greve inutile de către alţii şi mai ignoranţi, dar manipulaţi politic. Ba mai blocau şi şoselele încurcându-i şi pe alţii. Acum, culmea imoralităţii, fac greve până şi profesorii. Iar ca o culme a degradării societăţii, justiţia face şi ea greve, din motive ce depăşesc în ridicol orice imaginaţie. Ne plângem de orice ne pică la îndemână, iar pretexte se găsesc oricând: criză, şomaj, lipsa banilor etc. Plătim însă ajutoare de şomaj, în loc să plătim munca pe care şomerii ar putea s-o efectueze. În timpul războiului din Jugoslavia, spre exemplu, traficul greu din sud-est către Europa centrală ar fi putut trece prin România. Avantajele economice ar fi fost uriaşe. România ar fi avut astăzi o cu totul altă economie, incomparabil mai prosperă. Şoselele noastre erau însă inutilizabile din cauza gropilor. La câţi şomeri se plângeau că nu au de lucru, fie şi cu mâna dacă astupau gropile situaţia ar fi fost cu totul alta.

Uneori am sentimentul că România a ajuns un fel de mahala al unui mare oraş - un Ferentari al Europei - în care, pentru a elimina focarele de infecţie, municipalitatea face din când în când curăţenie, după care localnicii se grăbesc să reinstaleze mizeria.

Democraţia nu înseamnă că prostimea îşi alege „deştepţii” pentru a-i fi conducători. Lăsând idealurile la o parte, democraţia occidentală, atâta câtă este ea, îşi are rădăcinile în opinia publică. Politicienii nu fost şi nu vor fi niciodată oamenii cu cea mai înaltă moralitate. Opinia publică este cea care îi obligă să lucreze în folosul societăţii şi nu împotriva ei. Un prim efect al ei este existenţa mai multor partide reale. Politicienii sunt obligaţi să se lupte între ei, disputa lor este publică, astfel încât nu-şi pot permite să greşească, fiindcă de greşelile lor profită adversarii politici, iar ei îşi pierd alegătorii datorită discreditării de către propaganda adversă. La cealaltă extremitate, noi încă avem reminiscenţe ale „partidului” unic (culmea prostiei: o parte care se vrea întreg): politicienii sunt divizaţi formal, dar în afaceri dubioase se înţeleg prea bine, în timp ce disputele politice se limitează la bârfe. În occident, ce-i drept, opinia publică s-a format în ani de zbucium. Iar pentru că am pornit de la un film francez, să ne amintim că, de la revoluţia franceză din 1789 şi până la instaurarea celei de a treia republici, în 1871, au trecut 82 de ani. Ani agitaţi, în care francezii nu aşteptau bani de la Banca Mondială şi alte foruri inexistente pe vremea aceea. Aşa se face că astăzi, în occident, există o opinie publică cu adevărat puternică. De la ea sper să înveţe şi românii câte ceva.

Sunt sumbru? Am fost. Acum sunt mai optimist. Este limpede că oamenii, înrăiţi de suferinţa atâtor ani, nu mai sunt dispuşi să asculte teorii despre cum ar fi bine să procedeze. Ascultă însă de sfaturile celor asemănători lor, dar care au aflat şi, eventual, experimentat soluţii mai bune. Mă gândesc la cei care pleacă la muncă în ţări occidentale. Unii dintre ei se întorc, sau măcar vin în vizită. Ei au văzut că se poate şi altfel. Prin ei, sunt mai multe şanse de redresare decât prin indicaţii savante.

Dragă prietene,

Îmi pare rău să te contrazic, dar nu pot accepta ideea că ”Filosofia este slujnica politicii”. Este adevărat că unii pretinşi filosofi fac acest lucru, dar nu trebuie generalizat. Oricum ceea ce fac ei nu este Filosofia.

Filosofia este înainte-mergătoare. După ce ideile originale sunt asimilate de către un mare număr de oameni, şi le însuşesc şi politicienii şi îşi construiesc o ideologie centrată pe ele. Din păcate, tot ei sunt cei ce o duc dincolo de limitele admisibile şi sfârşesc în opusul intenţiilor iniţiale. În mod inevitabil, orice sistem filosofic are fisuri, iar politicienii, ca o maşină fără frână, duc sistemul în prăpastie. Ideea de democraţie, spre exemplu, prin intermediul votului universal, s-a transformat într-o propagandă proletcultistă, având ca ţintă comunismul. În consecinţă, singura soluţie rezonabilă este păstrarea echilibrului, indiferent de sistem.

În altă (dez)ordine de idei, în urmă cu câtva timp, am aflat dintr-o carte despre existenţa altei cărţi. Prima se intitulează „De la coroana regală la Cercul polar” şi este o antologie de texte extrase din memoriile unor femei celebre: Reginei Maria, Martha Bibescu, Maria Cantacuzino-Enescu, Alice Voinescu, dar şi Elizabeta Rizea din Nucşoara şi Aniţa Nandriş-Cudla. Interesul pentru cea de a doua carte mi-a fost stimulat de capitolul dedicat Mariei Cantacuzino-Enescu, pentru că despre ea citisem cel mai puţin până acum, deci ştiam cel mai puţin. Cartea se numeşte „Umbre şi lumini – Memoriile unei prinţese moldave”, iar textul este mai mult decât atrăgător; este incitant. Autoarea s-a născut în 1879, ca descendentă a familiilor Rosetti, Negri şi Jora. Despre familia Rosetti nu este cazul să scriu, fiind bine-cunoscută. Din familia Negri îl amintesc doar pe Costachi Negri, născut la Iaşi în 1812, om politic, diplomat, scriitor, apropiat de-al domnitorului Al. I. Cuza. Din familia Jora, cel mai cunoscut este Mihail, născut la Roman în 1871. Compozitor, dirijor, academician etc. este creatorul liedului şi al baletului românesc modern. Maria s-a numit Cantacuzino după numele primului soţ, Mihail G. Cantacuzino, fiul cel mare al lui Gheorghe Gr. Cantacuzino, poreclit „Nababul”, şeful conservatorilor, prim-ministru etc. Este plină istoria României de membrii acestei familii. Până să se stabilească la Paris împreună cu cel de al doilea soţ, nimeni altul decât George Enescu, a trăit în România, printre cele mai reprezentative personalităţi intelectuale şi politice ale ţării. A fost prietenă cu filosoful Nae Ionescu. Bineînţeles că, la Paris, clasa intelectuală a contactelor ei nu a scăzut ci, dimpotrivă, a crescut. După moartea lui George Enescu s-a mutat în Elveţia, unde a murit în 1968. Rămăşiţele pământeşti i-au fost aduse la Paris, alături de cele ale lui George Enescu, în cimitirul Père Lachaise. Memoriile, intitulate „Souvenirs d’une Princesse Moldave”, şi le-a redactat la Paris în limba franceză, între 1950 şi 1953. Detaşarea de ţară i-a acutizat analiza logică şi a determinat-o să judece detaşat şi obiectiv pe cât posibil faptele şi mentalităţile celor pe care i-a cunoscut, cu rudele fiind chiar mai critică decât faţă de străini.

Mă gândeam că memoriile ei, alături de alte câteva similare, ar putea înlocui foarte bine orice carte de istorie scrisă „după ureche” (plecată mai mult sau mai puţin într-o anume direcţie). Deşi opiniile sale – ca orice opinii – sunt subiective, de parti pris nu poate fi suspectată, fiindcă îşi judecă rudele cu maximă severitate. Bineînţeles că mi-am propus să-mi procur cartea. Am căutat-o prin librării, biblioteci, pe Internet, …, nimic! Nu este o carte care să intereseze kulturnicii români. Am prins un fir cu ajutorul traducătoarei cărţii din franceză în română, care mi-a indicat o librărie, care însă nu mai avea cartea, dar de unde am aflat adresa editurii (una minusculă, ce nu apare pe nici o listă), de unde, în sfârşit, am obţinut-o. Şi iarăşi reflectam eu în mintea mea la cât de pline sunt librăriile cu cărţi inutile – unele chiar dăunătoare – în timp ce o carte cu adevărat instructivă este parcă intenţionat marginalizată. (Să nu întrebaţi „de ce?”, fiindcă mă enervez, iar asta îmi dăunează la sănătate.)

Aşteptările nu mi-au fost înşelate. Dimpotrivă! Este o carte importantă pentru România, care are nevoie de cărţi autentice, scrise cu sinceritate şi simţire. Este ceea ce a făcut Maria Cantacuzino-Enescu şi a zăcut o jumătate de secol ca manuscris în limba franceză, până când cineva să „îndrăznească” să-l traducă în limba celor cărora le era adresată. Nu are pretenţii literare şi autoarea chiar precizează acest lucru în paragraful intitulat „Butade… ale unei povestitoare care nu vrea să „pozeze” în scriitoare”. Şi totuşi, scrie foarte frumos şi cu o neasemuită sensibilitate, asociată cu o deosebită ascuţime critică, cu atât mai dură când vorbeşte despre cei apropiaţi ei. Nu ştiu cum sună în franceză manuscrisul autobiografic, dar traducerea sună bine.

Desigur, putem fi de acord sau nu cu opiniile, gesturile, deciziile eroilor cărţii şi în primul rând ale autoarei însăşi. Suntem liberi s-o facem; este dreptul nostru constituţional, iar autoarea ne oferă nenumărate posibilităţi în această privinţă, pentru că îşi etalează viaţa şi opiniile cu o sinceritate dezarmantă. Dacă stau să mă gândesc acum, persoanele pe care le cunosc eu în mod direct sau prin scrisul lor, deşi ar avea de spus jenant de puţin în comparaţie cu Maria Cantacuzino-Enescu, nu reuşesc s-o facă nici măcar cu a zecea parte din sinceritatea şi talentul ei. Cât despre opinii, pe unele dintre ele, ea însăşi, autoarea, şi le schimbă pe parcursul vieţii, ceea ce este cât se poate de firesc, de unde rezultă că noi nici nu am putea fi de acord cu ambele variante în acelaşi timp. Îmi amintesc de Petre Ţuţea, care spunea că „Cine până la vârsta de 28-30 de ani nu e de stânga înseamnă că n-are inimă. Dar dacă peste 30 de ani, rămâne cu aceleaşi concepţii, înseamnă că e cretin”. Maria Cantacuzino este o prinţesă, aşa că exprimarea ei este mai elegantă, dar nu mai departe de adevăr. În plus, experienţa ei de viaţă este incomparabil mai complexă faţă de a unei persoane oarecare. Puţini oameni au trăit între extreme cu un ecart atât de mare şi cu o trăire atât de intensă. Chiar în perioada ei de glorie, persoane care au cunoscut-o bine au evidenţiat caracterul ei puternic. Regina Maria: „Maruca Cantacuzino avea locul de frunte în grupul prietenelor mele; (…) Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei.” Şi dacă îşi susţinea ideile în faţa reginei, este de presupus că nu şi le-a schimbat doar pentru ca să ne facă pe plac nouă, unor bieţi cititori. Alice Voinescu, o altă doamnă a României, a cărei cultură ar crea dificultăţi plenului Uniunii Scriitorilor din zilele noastre şi care, la 66 de ani a fost condamnată să facă închisoare şi un umilitor domiciliu forţat pentru că, la expulzarea regelui Mihai, a spus că o ţară care îşi renegă trecutul nu are viitor: ”Maruca - o revelaţie de simţire şi gândire înaltă, directă, bogată, autentică. Ea e făcută pe o măsură mare. Asta trebuie să îl şi fi atras pe Enescu. (…) Scrie splendid, fiindcă scrie cu sufletul.” Este cred suficient pentru a-i caracteriza personalitatea şi nu cred să mai fie necesar să adaug ceva, doar că, dacă prezenţa marilor personalităţi m-ar intimida, lectura gândurilor lor aşternute pe hârtie este tot ce îmi doresc în materie de lectură.

Am insistat şi cu alte ocazii asupra superiorităţii memorialisticii, tocmai datorită asumării de către autor a ideilor sale. Cum nimeni nu poate spune ceva ce nu a gândit – chiar dacă ideea nu-i aparţine, dar şi-a însuşit-o - într-un roman autorul nu face altceva decât să înlocuiască persoana întâia singular cu a treia şi să-şi atribuie propria-i concepţie altcuiva. Este o primă dovadă de laşitate şi nu îmi propun acum să intru în detalii. Există, ce-i drept şi romane de ficţiune bune, dar ele sunt extrem de rare. Mă gândesc la „Împăratul muştelor” sau „Ferma animalelor”, spre exemplu, nu pentru că ar fi neapărat cele mai bune, dar acestea îmi vin în minte în acest moment. Personal nu am cunoscut vreun autor de această talie şi nici nu cunosc vreo scriere în limba română la acest nivel.

Atunci când autorul dezvoltă o idee abstractă, la care evident că nu a participat în mod direct, dar i-a fost sugerată din viaţă, sau mai exact viaţa a declanşat în mintea sa un proces de gândire, atunci avem de-a face cu un eseu. Termenul este cu totul impropriu, fiindcă nu este o încercare. Eventual, putem împrumuta interpretarea din jocul de rugbi, unde eseu este o încercare reuşită, adică finalizată. Probabil că termenul vine din ştiinţă şi vrea să spună că textul nu dă un răspuns definitiv şi fără echivoc problemei ridicate, că este doar o variantă posibilă, o ipoteză de lucru, lăsând loc şi altor discuţii pe acel subiect. Departe însă intenţia de a-l subestima. Cum subiectul este adesea mai dificil, oamenii de litere plasează eseul la periferia literaturii – aşa cum o înţeleg ei – poate-poate textul respectiv va fi încadrat în al domeniu, deşi este una dintre formele superioare de gândire, aş zice chiar filosofice, dacă acest cuvânt nu ar fi deja compromis.

Îmi fuge iarăşi gândul la antologia care a declanşat şirul acestor gânduri, mai exact la autoarele acelor memorii şi în special la cele ce au avut de suferit de pe urma persecuţiilor comuniste. Nu vreau acum să fac nici o referire la comunism şi la nici un fel de politică. Mă refer la suferinţă ca atare, indiferent de conjunctură. Toate aceste eroine şi-au păstrat demnitatea, în ciuda umilinţelor la care erau supuse, umilinţe ce erau cu atât mai mari cu cât rezistenţa lor era mai îndârjită. Asemenea memorii sunt rareori citite şi aproape niciodată de către cei ce ar avea cea mai mare nevoie s-o facă. De ce? Probabil pentru că, în mod inconştient, cititorii simt diferenţa de caracter dintre autor şi ei înşişi.

La polul opus găsesc unele romane ruseşti, în special ale lui Dostoievski. La el, eroii sunt în general persoane decăzute, ce nu fac altceva decât să decadă şi mai mult. Talentul autorului se evidenţiază prin profunzimea analizei psihologice. Deciziile eroului devin astfel aproape fireşti, slăbiciunile lui sunt omeneşti, iar cititorul se lasă cucerit fiindcă este în firea noastră să luăm întotdeauna apărarea celui mai slab, mai ales că – Doamne fereşte! – s-ar putea să ajungem şi noi într-o situaţie similară. Ba, către sfârşitul romanelor, pentru ca tortul (sau coliva) să aibă şi o bomboană deasupra, unele personaje dobândesc chiar şi un soi de demnitate, adică ceea ce nu au avut la început. Ideea este falsă, pentru că asemenea tipuri umane nu-şi caută salvarea în gândirea abstractă. Ei îşi caută „colegi de suferinţă” şi, cel mai adesea, se asociază în vederea înfăptuirii altor acte încă mai reprobabile decât cele ce i-au adus în situaţia în care se află. Nici vorbă de demnitate. Pe aceasta pot cel mult s-o piardă, dacă au avut-o cândva – evident în cantitate prea mică – dacă au fost educaţi în acest sens, dacă o au în sânge, nici vorbă s-o dobândească fără motiv. În lumea reală, oamenii mici rămân mici şi încearcă întotdeauna să-şi rezolve problemele în stilul lor. Cu toate acestea, asemenea romane au devenit celebre şi sunt citite cu sufletul la gură de către milioane de cititori, indiferent de epocă şi continent. În schimb, suferinţele reale ale unor oameni adevăraţi prezintă cu mult mai puţin interes, probabil tocmai pentru că noi, oameni obişnuiţi, simţim că nu ne-am putea ridica la înălţimea eroilor, că nu avem forţa morală s-o facem şi că, în fond, trebuie să recunoaştem că deja am ratat câteva momente în care am dovedit contrariul. O vom face de-acum încolo? O şansă pentru ca visul să devină realitate ar fi să începem de îndată lectura memoriilor celor de la care putem afla cum să ajungi să te stimezi pe tine însuţi.

Eu zidul

Mi-au „ajuns la urechi” reflexiile bolovanului despre structura materiei, aşa cum este ea înţeleasă de către oameni. Cred că pot completa informaţia cu un text „de la sursă”, scris chiar de unul dintre ei. Este un extras dintr-o carte, „Tradiţie sau liberul arbitru?”. Iată-l:

„Când ne gândim la micro-cosmos, avem în vedere particule minuscule cu anumite caracteristici fizice. În macro-cosmos, particulele minuscule devin uriaşe corpuri cosmice. Atât în micro-cosmos, cât şi în macro-cosmos, particulele nu fac altceva decât să se învârtă unele în jurul altora. În acest mediu simplu, există însă viaţa atât de complexă pe care o cunoaştem pe planeta noastră. Explicaţia ciudăţeniei este în mod evident lipsa noastră de informaţii. Cu cât ne îndepărtăm mai mult de mediul nostru, cu atât ştim mai puţin. Dacă Universul este infinit, iubitul nostru glob pământesc este undeva pe această scară fără sfârşit. Particulele despre care vorbeam nu sunt, însă, independente. Ele fac parte din structuri mai mult sau mai puţin complexe, începând cu structura atomică. Atomii pot aparţine unor substanţe minerale, dar pot fi şi componente ale unor fiinţe, cum ar fi ficatul, inima sau vreun os. Am putea, acum, să ne imaginăm Terra, cu tot ce se află pe ea, inclusiv preţioasele noastre fiinţe, ca pe o particulă din ficatul unei vietăţi de rang superior. Am putea atunci să spunem că, aşa cum eu sunt un fel de dumnezeu pentru un atom din ficatul meu, Terra este un atom din ficatul vietăţii (constelaţiei) de rang superior. Această viziune este extrem de simplificată, nu pentru că nu-l include pe Dumnezeul biblic, ci pentru că, în natură, chiar există multiple structuri suprapuse despre care ştim câte ceva, bănuim ceva despre altele, dar nu ştim nimic despre cele mai multe. Undele herţiene, lumina, atracţia magnetică şi altele asemenea sunt doar exemple din categoria de mijloc. Pe unele ştim să le folosim, chiar dacă nu le cunoaştem prea bine natura. Putem însă desprinde câteva idei practice.

O primă consecinţă este aceea că ar fi bine să avem mai multă grijă de pământul nostru, pentru a nu fi eliminaţi, ca orice celulă bolnavă.

Şi o primă problemă: aşa cum eu nu mă pot adresa în limba română unui atom din ficatul meu, nici Dumnezeul meu nu mi se poate adresa în mod direct. Este de presupus, însă, că o face în mod indirect. Urmează doar ca noi să-i receptăm şi interpretăm mesajele.”

Iată că avem nu numai o cosmogonie, ci şi o sugestie despre cum ar trebui să se comporte oamenii în spaţiul în care – întâmplător sau nu – trăiesc. Sper că autorul nu mă va acuza de plagiat.

Eu, Bolovanul

Structura socială a unei comunităţi se reflectă în starea de spirit a populaţiei, prin avantajele şi dezavantajele oferite. Ca o consecinţă, tot ea naşte principalele probleme. Filosofii încearcă să găsească răspunsuri la întrebările existenţiale. Apare astfel o filosofie a epocii, accesibilă, în prima fază, doar intelectualilor. Este momentul în care apare profetul. Acesta face legătura cu masele, le vorbeşte pe înţeles şi le convinge, prin argumente specifice epocii, morala desprinsă din gândirea filosofilor. Oamenii simpli au nevoie de reguli precise, stabilite prin ritualuri şi nu de idei abstracte. Ritualurile, cel puţin în Europa, sunt încetăţenite prin intermediul bisericii. Ea, biserica, a preluat chiar şi ritualuri păgâne, dându-le o haină creştină. Astăzi, din nefericire, tot datorită ei, mai bine spus a căderii bisericii în desuetudine, unele ritualuri se pierd.

Societatea se schimbă în timp. Orice societate! Cum preoţii doresc să-şi păstreze privilegiile şi nu sunt capabili să se adapteze schimbărilor, biserica devine retrogradă şi îşi pierde din credibilitate. Starea de spirit a populaţiei se schimbă. Filosofii sesizează modificarea şi produc o nouă paradigmă. Ciclul se reia.

Iisus s-a folosit de minuni pentru a convinge lumea epocii lui. Ce ar folosi un profet în zilele noastre? Nu mă întrebaţi pe mine, fiindcă nu sunt profet. O va găsi următorul profet. Până atunci însă, este nevoie de o nouă paradigmă.

Doresc să insist aici asupra rolului filosofului în acest proces ciclic, iar prin filosof nu îl am în vedere pe cei ce îşi arogă această calitate, fiindcă au o diplomă, ci pe orice persoană care filosofează. Acesta, pornind de la starea de spirit a populaţiei, emite noi soluţii de rezolvare a problemelor curente, schiţează o nouă paradigmă. Evident că cei mai deştepţi îşi vor asuma ideile. Urmează profetul, care preia ideea şi o expune pe înţelesul plebei, iar de la el, poate, o nouă religie, cu profitorii ei. Cu oarece întârziere, necesară înţelegerii lor mai greoaie, politicienii îşi vor aroga rolul de reprezentanţi ai noii paradigme. Cu sau fără revoluţie, societatea se schimbă. Cum nimic bun nu se întâmplă, ba poate chiar numai rele, atât religia cât şi noul sistem politic devin apăsătoare, prilej pentru filosofi să emită alte paradigme.

* *

*

Oamenii au fost învăţaţi că ei sunt egali în faţa lui Dumnezeu. Un pescar amator îi spunea altuia, nu departe de mine, că toţi oamenii sunt egali în faţa peştilor. Presupun că a făcut un calambur, fiindcă, de când am auzit această alegaţie, mă tot chinuiesc să-i găsesc un înţeles mai adânc şi nu reuşesc. Mă gândesc totuşi la diverse variante, rezultate din inversarea raportului. Oamenii sunt superiori peştilor, dar inferiori divinităţii supreme. Dacă pescarul ar fi spus că peştii sunt egali în faţa oamenilor, ar fi fost aproape banal, deşi, zic unii că păstrăvul ar fi mai bun decât şalăul. Până la elucidarea dilemei, rămân la textul biblic: oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu.

Nu ştiu cine a avansat primul această idee, pentru că el este cel ce a sădit în minţile lor ideea de democraţie. Firesc, dacă oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu, înseamnă că sunt egali între ei. Numai că realitate îi contrazice. Oameni nu sunt egali între ei. Încă de la naştere, au o zestre genetică diferită; prin educaţie se diferenţiază şi mai mult, iar prin întâmplările vieţii ajung mai diferiţi între ei decât orice altă vietate. Se pare că mesajul biblic vrea să spună altceva, şi a fost interpretat greşit. Oricum, democraţia, ca şi egalitatea dintre oameni se dovedesc a fi eronate. Dacă nu credeţi, uitaţi-vă în jur şi vă veţi convinge în câteva minute.

Să analizăm mai bine cealaltă variantă, mai promiţătoare. Ea vrea să spună că, la judecata finală, Dumnezeu nu va avea parti-pris–uri şi va evalua oamenii după faptele lor. Dar faptele lor sunt în concordanţă cu firea şi educaţia lor, care sunt diferite, după cum tocmai am constatat. Deşi cu toţii sunt creaturile sale, vedem bine că nu i-a făcut egali. Şi dacă el nu i-a făcut egali, cum pot ei pretinde că ar fi?

Mai mult, prin pilda fiului rătăcitor, s arată că este apreciat cel ce s-a căit după o faptă regretabilă şi nu cel ce nu a comis fapta. În general, majoritatea oamenilor se căiesc. Fac excepţie cei bolnavi psihic, fiindcă doar ei pot fi răi sută la sută. Ceilalţi, mai devreme sau mai târziu, se vor căi. O fac mai timpuriu cei ce au comis fapte grave, Aceştia, de altfel, nici nu trăiesc prea mult. Celorlalţi li se dă o viaţă mai lungă tocmai pentru a avea timp şi motive să se căiască.

* *

*

Animalele sunt de două feluri: erbivore şi de pradă. Fiecare categorie are mijloace specifice de supravieţuire. Erbivorele trăiesc cel mai adesea în turmă, au ochii laterali (să-şi vadă mai bine vecinii), în timp ce animalele de pradă vânează individual, au privirea ageră şi orientată către înainte, etc. Diferenţa este evidentă şi la păsări, dar şi la peşti. Păsările ce trăiesc în stoluri, ca şi peştii în bancuri, au privirea dezvoltată lateral, pentru a-şi coordona mişcările cu partenerii. Unele au chiar organe speciale de simţ în acest scop. Vânătorii, în schimb, privesc înainte.

Omul are câte ceva din trăsăturile ambelor, ceea ce se poate observa de la modul de alimentaţie şi până la filosofie. În morală, oscilează între un comportament de turmă şi cel al animalului de pradă. În viaţă, omul obişnuit trebuie să se descurce singur între spiritul gregar şi cel independent, şi să-şi stabilească poziţia. Turma (colectivitatea) este condusă de către animale de pradă.

Ochii şi urechile Zidului

Oricât le-ar displace unora, literatura se democratizează şi ea.

Constatăm cu toţii că, în ultimele două secole, ştacheta a coborât extrem de mult. Cauza este încăpăţânarea unora de a considera literatura ca formând un corp omogen. Opiniile noastre reflectă personalitatea fiecăruia dintre noi, iar ele sunt foarte diferite. Este firesc deci ca ele să se regăsească şi în literatură. Pe de altă parte, democraţie nu înseamnă că vulgul dictează, ci că opinia fiecăruia trebuie respectată. Nu putem „pune pumnul în gură” când nu ne convine opinia cuiva, dar nici nu-i putem „băga pe gât” ceva ce el nu vrea să înghită.

Până nu demult, literatura presupunea existenţa unui nivel intelectual foarte elevat. Stricto sensu, ea pleacă de la literă, deci de la semnul scris. Cum foarte puţini oameni ştiau să scrie, era firesc ca aceştia să se considere – şi erau - intelectualii timpului. În consecinţă, produsul literar era adecvat pretenţiilor lor. Sensibilitatea artistică nu are însă nici o legătură cu ştiinţa de carte. Este deci la fel de firesc ca cei ce dispun de aşa ceva să simtă şi ei nevoia să se exprime. Trebuie să recunoaştem că este dreptul lor. A apărut chiar termenul de „literatura orală”. (Probabil pentru a demonstra lipsa de imaginaţie a celor ce dau definiţii, fiindcă litera este un simbol scris, posterior vorbirii.) Indiferent de denumire, vorbirea a existat înaintea scrierii. Acum, că aproape toată lumea ştie să scrie, fosta literatură orală îşi intră în drepturi şi aspiră la pagina scrisă. Proliferarea mijloacelor de multiplicare facilitează acest deziderat, cenzura a dispărut, aşa că drumul este deschis.

Rămâne problema selecţiei: cum află cititorii care sunt cărţile din domeniul lor de interes şi care sunt cele de evitat? Aici apare rolul de orientare al criticii, care însă în România acestui început de mileniu lipseşte. Sunt convins că în viitor ea îşi va regăsi rolul, sub o formă deocamdată necunoscută, dar, pentru moment, aceasta este situaţia, din păcate.

Una dintre soluţii o oferă Internetul, care devine pe zi ce trece tot principalul mijloc de informare, comunicare etc. Cârcotaşii mai în vârstă îl acuză că este poluat cu materiale obscene, agresive, etc. Nu, Internetul este o reflectare a lumii reale. Când mergem pe stradă ne întâlnim cu sute de oameni cărora nu le putem interzice accesul, dar nu le acordăm nici o atenţie. Reţinem doar pe cei foarte putini care prezintă un interes oarecare pentru noi. Şi pe Internet este la fel: oricine are dreptul să scrie. Ţine de abilitatea noastră să selectăm site-urile care ne interesează şi să le ignorăm pe celelalte. E drept că agresivitatea unora care gândesc că, dacă există parlamentari inculţi şi dacă televiziunea a devenit un mijloc de răspândire a subculturii, atunci şi ei au dreptul la cuvânt, dar şi aici, încet-încet, societatea – ca orice organism viu – se va redresa. Mijloacele de orientare pe Internet sunt încă de acum mai eficiente decât în literatura scrisă, lupta anti-spam chiar există şi aşa mai departe. În plus, adresa site-urilor poate fi ţinută secretă şi comunicată doar grupului de persoane interesate, adică exact aşa cum se întâmplă în lumea reală. Grupurile de discuţii, forumurile cu acces limitat şi alte asemenea moduri de comunicare există deja.

Revenind la selecţie, soluţia este deja evidentă: pagini diferite pentru fiecare categorie. Unele site-uri dedicate literaturii au chiar capitole distincte, începând cu cele de dragoste platonică şi terminând cu cele erotice. Totul este ca ele să fie clar definite şi să-şi respecte profilul propus. Cred că asta-i tot.

Un aspect mult comentat este trivialitatea. Democraţia este un cuvânt la modă şi, cum tot ce este la modă se propagă fără prea mult discernământ, mă gândeam că şi tendinţa aparentă de democratizare a limbii literare este explicabilă. Greşeam! Există o doză de adevăr aici, dar el trebuie nuanţat. În primul rând, limba nu poate avea o tendinţă din proprie iniţiativă. Ea este influenţată din afară, cu sau fără intenţii (bune sau rele), de către cei ce o vorbesc mai bine sau mai puţin bine. Până aici, nimic nou! Orice curent, la modă astăzi în anumite cercuri, ca tot ce este la modă, se va demoda la fel de repede precum a apărut.

O încercare mai veche de vulgarizare a făcut-o însuşi academicianul Alexandru Graur, celebru în anii ’60 şi temut în anii ’50 ai secolului trecut. El ne recomanda, spre exemplu, să folosim fără jenă cuvântul ‘cur’, deoarece aparţine limbii române naturale. Este adevărat că, în Italia, limba latină clasică a fost înlocuită cu latina vulgară, dar în acest caz, vulgar nu înseamnă obscen, ci popular, iar aceasta s-a întâmplat pe fondul decăderii civilizaţiei romane, ceea ce nu are nici o legătură cu noi, atât sub aspectul civilizaţiei, cât şi al decăderii, pentru simplu motiv că noi nu prea avem din ce să decădem. Alexandru Graur, însă, în ciuda profesionalismului său, a fost un evreu comunist cu stagiu în ilegalitate, propovăduitor activ al doctrinei sovietice, scop în care, din profesor la un liceu particular evreiesc pe care tot el l-a înfiinţat, devine profesor universitar, membru al Academiei Române şi principal diriguitor în tot ce însemna lingvistica românească a acelor ani, în care cultura era dirijată de Leonte Răutu şi Ana Pauker. (Poate că termenul de limbistică i s-ar fi potrivit mai bine.) Cum cineva trebuia să fie în vârf, s-a nimerit să fie el, şi nu am deloc convingerea că a fost un unicat din punct de vedere profesional. Da, este întotdeauna mai uşor să înjuri într-o limbă străină, pentru că nu simţi la fel ca cel ce o face în limba maternă.

Am amintit acest personaj pentru că, de câtva timp, apar tot mai des, chiar în publicaţii cu pretenţii culturale, diverse texte ce se pretind a fi literare tocmai prin “curajul” de a practica un stil trivial. Expresiile licenţioase devin în mintea unor asemenea autori metafore poetice. Este adevărat că o înjurătură are forţă expresivă, dar folosirea ei denotă doar lipsa capacităţii de exprimare civilizată a autorului, iar substituirea ei în acest mod nu poate fi confundată cu talentul literar, în mod evident absent. Numai cineva aprioric ataşat de subiecte obscene sau chiar scabroase poate renunţa la spoiala de educaţie căpătată ulterior şi crede că, revenind „la matcă”, cultivă o literatură mai autentică.

Într-un asemenea text, spre exemplu, o autoare vorbeşte despre dragoste. Vorbeşte foarte bine româneşte. Confundă însă vulgaritatea cu arta şi, deşi îi repugnă mitocanii care scuipă pe trotuare, nu realizează că expresiile licenţioase scuipate de ea asupra semenilor au un efect similar, amplificat în măsura în care intelectul lor diferă de cel al trotuarului. În ton cu modul de exprimare, subiectul articolului rămâne adolescentin, în ciuda faptului că autoarea a depăşit cu succes două căsătorii, care însă nu au avut consecinţe asupra modului său de gândire. (Ea însăşi ne-o spune în propriul său text.) Dragoste? Pe aceasta încă nu a aflat-o tocmai pentru că a căutat-o cu mijloace neadecvate. În neştiinţă de cauză, îşi scuipă peste noi refulările, inevitabile unei atitudini greşite faţă de viaţă. (Nu cultivi flori cu buldozerul.)

Acum, am devenit mai optimist. Ştiu că există riscul să fiu etichetat drept un ciudat, dar cu asta deja m-am obişnuit. Am citit o carte. Nu voi spune cum se numeşte, pentru că nu mi-am propus să-i fac publicitate. Cartea însă merită cu prisosinţă să fie citită cel puţin din două motive: este amuzantă şi este despre noi. Nu despre noi cei frumoşi, inteligenţi, buni la suflet, ospitalieri şi foarte educaţi, aşa cum am învăţat la şcoală că am fi, ci despre noi cei adevăraţi, adică aşa cum suntem în realitate. Nu spun cum; o spune autorul. În aparenţă, se citeşte uşor, pentru că, aşa cum am spus, este scrisă într-o cheie umoristică. În realitate, lectura durează mai mult, pentru că este plină de poante ce trebuie savurate. În plus, după fiecare capitol, este necesară o pauză de cugetare, mai scurtă sau mai lungă, după caz. Cazul se referă atât la conţinutul capitolelor cât şi la cititor, şi anume la cât timp este el dispus să aloce unor asemenea activităţi. Cel mai important mi se pare faptul că vorbeşte despre noi.

Se spune că trebuie să ştii de unde vii, pentru ca să ştii încotro te îndrepţi. Corect, dar prea cunoscut şi scolastic. Nu ni se potriveşte nouă, românilor de azi. Pe axa timpului, asta este o poziţie efemeră, definită de trecutul pe care l-ai parcurs, numai că nu tot românul este dispus să-şi studieze trecutul, iar atunci când o face reţine doar explicaţii ale eşecurilor sale de care întotdeauna sunt vinovaţi alţii. Aş zice de aceea că mai întâi trebuie să ştii unde te afli. Asta înseamnă să te compari cu ceilalţi, să ştii ce poziţie ocupi printre ei, prin ce te asemeni şi prin ce eşti diferit faţă de ei. Abia atunci vei şti ce ai de făcut pentru ca să-ţi îmbunătăţeşti poziţia.

Acest proces de auto-cunoaştere se poate face pe mai multe căi (unele deja încercate fără succes), dintre care cea umoristică pare să ni se potrivească ca o mănuşă. În materie de glume, se ştie, suntem experţi (nu-i aşa?), cu observaţia că – şi aici - cei ironizaţi sunt întotdeauna alţii şi nu noi, eventual persoane fictive, gen Bulă.

Iată de ce, orice încercare de a ne cunoaşte pe noi înşine este un semn de progres, un motiv de optimism. Iar cartea despre care vorbesc o face într-un mod savuros. Chiar şi plasarea unor cuvinte licenţioase este acceptabilă într-o oarecare măsură, deşi excesul lor către sfârşit devine iritant. Pentru calităţile ei însă, cartea merită toată lauda.

Am făcut mai devreme o disjuncţie între cele două exemple de la care am plecat. Explicaţia este lipsa mesajului în primul şi, dimpotrivă, caracterul instructiv al celui de al doilea.

Al doilea caz ne atrage atenţia asupra tendinţei de democratizare a literaturii. Da, din momentul în care analfabetismul a fost cvasi-eradicat, înseamnă că ar trebui să existe texte pentru toate straturile sociale. Mai mult decât atât: dacă vrei să faci educaţie trebuie să cobori la nivelul celor pe care doreşti să-i educi şi să le dai un ceva în plus, acceptabil de către ei şi care să-i orienteze în alegerile lor viitoare. Orice curs de marketing, publicitate, sau propagandă politică începe cu acest adevăr elementar. Este doar un reflex al infatuării pretinşilor educatori că literatura este unică, iar ei sunt predicatorii Literaturii cu L-mare. Nu, ea este diversificată corespunzător diversităţii societăţii, pe care nu face decât să o reflecte.

Aşa cum, în muzică, spre exemplu, alături de muzica uşoară, populară, manele, de cartier, jaz etc., există şi muzică simfonică, operă, operetă etc., de ce nu ar exista şi mai multe categorii de literatură? Ei bine, există, chiar dacă cei ce se autointitulează “oameni de litere” nu o recunosc. Ei se consideră a fi şi “oameni de cultură”, pentru că aşa au fost înaintaşii lor pe vremea când doar o elită ştia să scrie şi să citească. Între timp lucrurile s-au schimbat. Odată cu generalizarea ştiinţei de carte este de aşteptat ca şi literatura să se diversifice, răspunzând astfel cerinţelor fiecărei categorii sociale. Nu ne rămâne deci decât să recunoaştem că literatura chiar face acest lucru şi că genurile existente în muzică - democratizată din naştere - există şi în literatură, iar noi, vrând-nevrând aparţinem uneia sau alteia dintre aceste categorii. Diferenţa este că, în muzică, toate categoriile sunt cunoscute şi recunoscute, iar organizatorii diferitelor manifestări sunt diferiţi, astfel încât pot coexista paşnic. Singurele interferenţe sunt în spaţiul televiziunii publice, care vrea să împace toate gusturile, ceea ce nu este posibil şi, de aceea, toată lumea este nemulţumită. În literatură, în schimb, rămăşiţele „centralismului democratic” (poate că cea mai ineptă expresie posibilă) se menţin în mentalitatea multor „activişti” din sfera culturii, deşi ei înşişi aparţin unor categorii diferite şi, de aici, şi amestecul de genuri cu pretenţii de „cultură unică”. Pe scurt: utilizarea unor expresii “de cartier” în literatură nu schimbă literatura, ci arată doar că textul respectiv aparţine genului literar “de cartier”, chiar dacă autorul s-a mutat dintr-un cartier periferic într-unul rezidenţial, pe căi numai de el ştiute.

Evident, literatura „de cartier” mă preocupă mai puţin, ca să nu zic deloc. Se întrebau înţelepţii noştri – cei adevăraţi - ce şanse are literatura română să intre în marea cultură universală. Cu expresii intraductibile în nici un caz. Nu pentru că alte limbi nu ar avea asemenea expresii. Ele există, dar sunt diferite. Ceea ce se poate traduce este doar ideea. Stilul, în schimb, dacă nu poate fi elegant, atunci se adaptează categoriei sociale căreia i se adresează, rezultând un alt text ce aparţine traducătorului.

De ce nu putem folosi cuvintele oricum? Pentru că, în afara semnificaţiei lor imediate, unele cuvinte au şi o încărcătură emoţională, mai ales în cazul substantivelor ce denumesc anumite părţi ale corpului uman. Pentru majoritatea obiectelor, un singur termen este suficient pentru a le desemna. Atunci însă când există mai mulţi termeni, fiecare dintre ei introduce o anumita nuanţă, motiv pentru care nu putem folosi cuvintele la întâmplare, ci potrivit încărcăturii sentimentale dorite în contextul respectiv. Cur, fund, popou, poponeaţă, fese, buci şi altele asemenea definesc aceeaşi parte a corpului, dar reflectă o atitudine diferită a vorbitorului faţă de ea.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul jargoanelor. Orice jargon este definit în primul rând prin vocabularul său. Trecerea forţată a unor cuvinte dintr-un jargon într-altul nu va schimba mare lucru, pentru că, în ipoteza asimilării lor în noul jargon, ele îşi vor pierde caracteristicile iniţiale. Pe de altă parte, în jargonul sursă din care au fost preluate se vor inventa alte cuvinte, pentru a le suplini pe cele pierdute.

De ce, totuşi, ni se întâmplă nouă toate acestea? Încercările actuale de vulgarizare a limbii literare române are drept cauză o anumită tendinţă (asta ca să mă exprim blând), începută în anii comunismului şi – din păcate – continuată azi, o încercare a celor mulţi de a-şi impune voinţa celor puţini, încercare provenită din neputinţa primilor de a se adapta la cerinţele lumii civilizate, ceea ce le-a generat ura faţă de cei ce erau deja acolo. Ura este însă un sentiment personal, ce nu poate fi transferat altora.

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

...

Nu trebuie să continui. Aţi recunoscut, desigur, Mioriţa. A fost culeasă de Alecu Russo, pe când era surghiunit la Soveja şi i-a înmânat-o lui Vasile Alecsandri, care a publicat-o. Mare patriot, poet, prozator, culegător de folclor, admirator al frumuseţii limbii române şi militant al purităţii ei, Alecu Russo a scris în limba franceză. Scrierile sale în limba română au fost traduse ulterior de către Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri şi chiar de el însuşi. Motivul este simplu şi de înţeles: franceza este limba în care a fost educat; de la 12 ani a învăţat în Elveţia. În consecinţă, se exprima mai uşor în franceză decât în română, atunci când dorea ca textul să aibă valoare literară. Dacă ar trebui să citim un text românesc autentic scris la mijlocul secolului 19, am avea nevoie de dicţionar. Din fericire pentru noi, limba română este astăzi o limbă modernă, în care şi din care putem traduce texte din şi în limbi de circulaţie internaţională, ceea ce înseamnă că ea a evoluat în sens pozitiv. Mă tem însă că, astăzi, prin proliferarea subculturii, evoluţia noastră şi-a pierdut direcţia.

O limbă nu se dezvoltă prin vulgarizare, ci prin creşterea capacităţii de exprimare a ideilor inteligente. Într-o lucrare mai veche, arătam că Vasile Conta publicase un studiu în revista Convorbiri literare, între septembrie 1875 şi martie 1876, iar apoi, în limba franceză, la Bruxelles, în 1877. Deşi lucrarea lui a mai fost publicată de câteva ori, în 1923 apare la Bucureşti o traducere în limba română după versiunea franceză. Evident, întrebarea „de ce a fost nevoie de o traducere din franceză în română, deşi exista versiunea iniţială scrisă direct în română?” este inevitabilă. Răspunsul ni-l dă însuşi editorul, în nota introductivă la ediţia din 1923: „...confruntarea celor două ediţii arată simţitoare deosebiri. Textul francez este de pildă mai precis, mai... La această superioritate a versiunii franceze contribuie fără îndoială şi faptul că limba noastră era la 1875 mai puţin bogată încă decât astăzi (în 1923-n.a.) apropiată nevoilor gândirii ştiinţifice”. Limba franceză i-a permis deci românului Vasile Conta să se exprime mai bine decât a putut s-o facă în româna anului 1875; în schimb, cea din 1923 le-a permis traducătorilor s-o facă într-o manieră acceptabilă, chiar şi în zilele noastre, datorită evoluţiei pozitive a limbii.

Acesta este sensul în care se dezvoltă cu adevărat o limbă. Această evoluţie a continuat şi continuă şi azi, chiar dacă nu în acelaşi ritm. Întrebarea este încotro? Atunci, România se afla în faza de integrare în cultura europeană, în timp ce astăzi ne place să credem că ne aflăm deja acolo, în Europa, iar limba evoluează în mod normal, ca orice altă limbă a unei ţări civilizate. Oare? Da, dar nu fără poluatori. În secolul 19, integrarea europeană se făcea prin intelectuali, în timp ce astăzi se face cu toate straturile sociale, inclusiv cu politicieni ne-educaţi. Rezultă că evoluţia limbii se face şi ea la toate nivelele. Ca urmare, selecţia importurilor ar trebui efectuată cu mai multă rigoare, cunoscând că, de regulă, răul se învaţă mai repede decât binele.

Orice limbă se află undeva pe o scară a valorilor, de la cele mai rudimentare şi până la cele ce permit exprimarea celor mai profunde idei. Dificultatea constă în subiectivismul auto-evaluării. Ştim deja că limbajul şi gândirea se formează împreună. Există studii celebre şi recunoscute în acest sens. Da, nu putem exprima ceea ce nu gândim, şi nu putem gândi decât ceea ce este exprimabil, bineînţeles în limba sau limbile pe care le cunoaştem. Unde se află limba română pe aceasta scară? Putem afla doar dacă ne raportăm la alte limbi.

O bună măsură este tocmai capacitatea unei limbi de a traduce texte din alte limbi într-o manieră directă, simplă, uşor inteligibilă de către cititorul obişnuit. Există ceva ce am citit, sau despre care am aflat dintr-o limbă străină şi nu putem exprima în limba română? La nivelul cunoştinţelor mele, nu, dar eu nu sunt chiar un erudit. Sau poate că nici măcar nu am sesizat unele nuanţe în textul original, tocmai din cauza cunoaşterii imperfecte a acelei limbi. M-am bucurat să aflu când cineva mai învăţat decât mine a declarat că nu a întâmpinat nici o dificultate în traducerea unei lucrări filosofice din germană în română, cu observaţia că era vorba despre o lucrare mai veche şi nici nu sunt sigur că nu i-a scăpat ceva ce, ne-sesizând, nici nu s-a gândit să traducă. Rămânem totuşi la credinţa că limba română este, chiar dacă nu în vârf, destul de aproape de el. Problema este: „încotro o ducem?”. Alecu Russo, Vasile Conta şi alţii ca ei au scris în limba franceză literară şi au adus în România cultura europeană, şi nu vulgaritatea mitocanilor din occident, aşa cum se întâmplă azi.

Dragă prietene,

În sfârşit, a avut loc şi vernisajul expoziţiei mele. Am avut peste 120 de vizitatori, ceea ce, pentru Braşov, cred că este un record, iar pentru o expoziţie personală sunt sigur că este aşa. Expoziţia a cuprins 70 de tablouri, din care 52 de portrete, majoritatea ale unor cunoscuţi oameni de cultură şi artă din Braşov.

Mă gândeam ca, de această dată, contrar obiceiului, să nu vorbească nimeni; doar eu să le spun în deschidere ceva de genul: „Se obişnuieşte la lansările de carte ca cineva, care a citit cartea, să informeze publicul despre ceea ce se află în interiorul copertelor, pentru ca eventualii cititori să ştie la ce să se aştepte. În cazul unei expoziţii, însă, ar trebui ca publicul să stea în faţa intrării şi prezentatorul să povestească ce se află în interior, în expoziţie. Dar dumneavoastră vă aflaţi deja aici şi gândesc că v-aţi simţi jigniţi ca cineva să vă explice ceea ce se poate vedea cu ochiul liber. În concluzie, expoziţia fiind deschisă, precum bine se vede, dau start protocolului.”

Au răspuns însă invitaţiei câteva personalităţi ce obişnuiesc să vorbească la asemenea evenimente şi m-am gândit că ar fi nepoliticos să nu le ofer prilejul. Eu doar am mulţumit gazdelor şi, mai ales publicului, care mi-a răspuns, prin prezenţa lui, celei mai importate întrebări a oricărui artist: „ce impact au lucrările sale asupra privitorilor?”. Fără voia mea, afluenţa publicului a generat o comparaţie cu expoziţia colectivă despre care am vorbit în scrisoarea precedentă, expoziţie la care au participat doar 28 de vizitatori, adică mai puţini decât expozanţi, în timp ce, la mine, cele două săli erau arhipline. Nu vreau să mă gândesc acum la pictorii fără vizitatori. Îi compar cu artiştii care joacă teatru pe scenă în faţa unei săli fără spectatori. Este deplorant. Cu toate acestea, pictorii nu par să sufere. Nu ştiu de ce, dar nici nu vreau să mă indispun căutând un răspuns. Acum vreau să mă bucur de expoziţia mea şi sunt bucuros că nu sunt în situaţia lor.

În speech-ul meu, am mai şi glumit, începând cu mulţumirile pe care s-ar fi cuvenit să i le adresez unei mătuşi, care a insistat pe lângă mama să nu mă avorteze, aşa cum intenţiona. Am explicat că părinţii mei, deşi se iubeau foarte tare, se mai şi certau, mai ales că mama era foarte geloasă. În urma împăcării după o ceartă zdravănă, au plecat în vacanţă într-o staţiune de odihnă. Acolo m-au conceput pe mine. La întoarcere însă, după foarte puţin timp, s-au certat din nou, iar mama era decisă să-mi anuleze existenţa. Mătuşa căreia îi aduceam mulţumiri, sora ei mai mare, a convins-o să mă lase să-mi încerc norocul în viaţă. Se spune că, la început, a fost cuvântul. După cum se vede, în cazul meu, se poate spune că, la început, au fost foarte multe cuvinte.

Cât despre tablouri, majoritatea fiind portrete, mi-am exprimat speranţa că cei portretizaţi vor fi recunoscuţi şi nu voi păţi precum Picasso, despre care se spunea – în glumă, evident – că îl vizitaseră hoţii şi, la poliţie le-a făcut portretul robot. (El îi văzuse, dar nu a îndrăznit să-i întâmpine.) Până seara, poliţiştii au adus la sediu o bătrână, două frigidere şi trei căţei.

Iată acum câteva extrase din diversele comentarii:

Cu două decenii în urmă, mai exact la vernisajul ce a avut loc la 1 februarie 1990 la sala ARTA, criticul de artă Anca Pop a consemnat: „Aflat la a doua expoziţie personală, domnul Cristache Gheorghiu se afirmă ca un creator cu multiple posibilităţi de zugrăvire a figurativului într-o factură plastică modernă. Dintr-o suită de portrete autorul a ales printr-o riguroasă exigenţă numai câteva. Portrete compoziţionale ce surprind o acţiune sau o mişcare, portrete ce surprind expresii sufleteşti, portrete ce se nasc din relaţia om-peisaj. … Cristache Gheorghiu dovedeşte simţul perspectivei, sensibilitate cromatică, decenţă şi o mare exigenţă în alegerea motivelor, ceea ce mă face să apreciez că artistul are deja un loc bine conturat în lumea peisagiştilor braşoveni.”

Câţiva ani mai târziu, ziaristul Ioan Popa, cu ocazia altei expoziţii personale, a consemnat: „N-am ştiinţă dacă Cristache Gheorghiu a scris vreodată poezie, dar mi-e limpede că peisajele sale sunt, de fapt, nişte poeme, cuvântului din poezia-poezie luându-i locul linia şi culoarea. Pentru că, deşi trimit prin titlu sau asemănare la o anume realitate, uşor recognoscibilă în natura care ne înconjoară, sau la o realitate de peste mări şi ţări, peisajele lui Cristache Gheorghiu sunt cu totul altceva; sunt, dacă vreţi, o "poveste" lirică despre lumea în care artistul îşi poartă paşii, din care-şi culege „imaginile" prin care doreşte a ne spune ce trăiri l-au încercat într-un anume moment şi spaţiu.” (Era vorba despre o expoziţie dominată de peisaje din Statele Unite ale Americii, pictate în timpul şi după a doua excursie în această ţară.)

„Portretele domnului Cristache Gheorghiu se încadrează într-un limbaj propriu viziunii sale, datorită unui obiectivism şi unui atent receptivism la formulări novatoare. Personajele sale sunt, de fapt, o imagine transparentă a cotidianului, iar scenele la care ne face părtaşi sunt felul său de a vedea, în anumite momente, oamenii, lumea. Se urmăreşte astfel atât captarea atenţiei, cât şi accentuarea expresivităţii. Întregul complex de gânduri şi trăiri nu putea fi mai propriu formulat decât prin acest mod de exprimare foarte personal. Creaţiile sale sunt rodul unei viziuni conştientizate, iar unele transpuse cu umorul care le caracterizează. Este un demers interesant acela de a putea sesiza ceea ce este amuzant sau tragic în momentul divers al vieţii cotidiene. Domnul Cristache Gheorghiu este un fin analist al fizionomiei, ştiind să compună imaginea plastică cu răbdare şi să evidenţieze materialitatea, să accentueze consistenta şi să obţină tonuri de culori, grave, intense chiar. Denotă astfel încrederea acordată formei şi culorii, încrederea în puterea de a transmite un mesaj clar, semnificativ. Construind forme şi planuri, tuşa devine modul întregii elaborări. De aici şi calitatea aparte, nici mimetic, nici divergent cu realitatea. Concluzionând, se poate spune că echilibrul lucrărilor domnului Cristache Gheorghiu se sprijină pe execuţia liberă, alertă, trăsături repezi de pensulă, o anumită siguranţă a gestului ce iveşte aproape de la sine picturalităţile bogate între transparenţa zonelor de lumină şi matitatea celor de umbră, trăsături evidente parcă şi în peisajele abordate de autor.”

Ana Câmpean – istoric de artă

Am dat câteva interviuri la posturile locale de televiziune şi unul la Radio Cultural Bucureşti. De obicei, reporterii care mă cunosc mai puţin mă întreabă cum se face că pot să mă afirm în domenii atât de diferite ca arta, literatura sau ingineria, profesiunea mea de bază. Îmi amintesc că, mai demult, cineva a făcut chiar greşeala să mă întrebe dacă am făcut Şcoala populară de artă. I-am răspuns că mă jigneşte. Sunt un inginer şi se ştie că orice intelectual autentic îşi dublează cunoştinţele la fiecare cinci ani. Ele pot fi din acelaşi domeniu, sau din altele. Ca intelectual, mi-am ales surse de documentare şi mentori calificaţi corespunzător şi nu nişte profesoraşi de desen ce şi-au greşit vocaţia.

Cât despre multilateralitatea disciplinelor, eu mă odihnesc comutând de la un domeniu la altul. Nu pot să pictez nonstop şi nici să scriu nonstop. Trebuie să fac şi pauze. Scrisul este pauza pentru pictură şi invers.

Eu, Bolovanul

Ar fi cazul să am şi eu o părere în această privinţă. Prin oameni de cultură ar trebui să înţelegem acele persoane care au preocupări şi cunoştinţe largi şi nu limitate la domeniul îngust, în care profesează, fie el umanist sau ştiinţific. Ei pot sesiza problemele importante ale epocii lor şi pot cugeta asupra acestor probleme în cunoştinţă de cauză.

În antichitate, lumea învăţaţilor era cu mult mai omogenă decât acum, ceea ce este firesc, dacă avem în vedere că şi volumul cunoştinţelor era cu mult mai mic. Pe măsură ce volumul cunoştinţelor a crescut, s-au desprins din filozofie aşa numitele ştiinţe mai mult sau mai puţin exacte, care şi-au definit propriul domeniu, astfel că pentru filozofie a rămas din ce în ce mai puţin. A remarcat-o chiar şi Kant: „Adepţii ei (ai filosofiei) se împuţinează, căci cei ce sunt destul de înzestraţi pentru a se afirma în alte ştiinţe, nu par a fi dispuşi să-şi pună în joc reputaţia într-o disciplină în care oricine, chiar dacă este neştiutor în toate celelalte domenii, se încumetă să rostească o judecată definitivă".

În literatură situaţia nu este cu mult diferită. Rămâne să ne întrebăm ce a mai rămas aici după desprinderea tuturor disciplinelor specializate. Amorul? Chiar şi în această privinţă, psihanaliza tinde să-şi revendice domeniul. Cât despre partea mai concretă a amorului, sexologia, chiar şi ea aspiră la ştiinţă, dacă e să judecăm după sufix. Iarăşi glumesc, deşi întrebarea rămâne. Interesant este că, pe măsură ce domeniul se micşorează, ca şi în filozofie, numărul „specialiştilor” creşte. Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţin.

Într-adevăr, explozia de publicaţii ce invadează librăriile este atât de mare, încât pune cititorul într-o mare încurcătură: „cum să afle ce carte merită citită?”, fiindcă pe toate nu le poate nici măcar inventaria. Unele librării mari, dispun de personal suficient de calificat şi reuşesc să organizeze inteligent cărţile în rafturi, potrivit unor criterii relevante, astfel încât cumpărătorul este cât de cât ghidat către zona lui de interes. Din nefericire, aceşti librari, nu numai că sunt puţini, dar chiar şi ei, fiind în primul rând comercianţi, au ca prim obiectiv volumul vânzărilor. Şi cum statistica ne arată că subcultura este cu mult mai răspândită în rândul populaţiei decât cultura autentică, rezultă că orice librar va oferi cu precădere ceea ce se caută, şi nu ceea ce ar trebui. Constatăm, printre altele, că ocultismul are astăzi mai multă căutare ca oricând.

Editurile ar putea fi un mijloc mai eficient de orientare, dacă mă gândesc la cele de stil vechi, cărora autorii le încredinţau manuscrisele, iar ele le acceptau doar dacă se încadrau în profilul lor şi îndeplineau anumite exigenţe. În acest caz, plăteau drepturile de autor şi se îngrijeau de tipărirea şi difuzarea cărţilor, recuperându-şi astfel investiţia cu un profit mai mic sau mai mare, după inspiraţia ce au avut-o acceptând unii autori şi – în mod necesar – respingându-i pe alţii. Se întâmpla cândva, demult, pentru că în zilele noastre asemenea edituri nu mai există. Puzderia celor mărunte cuprinde doar intermediari între autori şi tipografii, publică orice, pentru că toate cheltuielile sunt suportate de către autori şi, eventual, sponsori. Numărul celor ce doresc să fie publicaţi este destul de mare, astfel încât acest gen de afacere este încă prosper. Rămâne întrebarea dacă numele de „editură” pentru asemenea firme mai este sau nu adecvat. Cele câteva editurile mari sunt, fie specializate, fie publică doar autori clasici, fie că reprezintă un grup restrâns de autori-beneficiari.

Teoretic, rolul de orientare a cititorul ar trebui să revină criticii literare, dar aceasta nu funcţionează practic. O dovedeşte faptul că revistele de critică literară sunt printre cele mai puţin citite. Cauza este evidentă şi constă în lipsa de încredere în mesajele transmise. Uneori, atunci când caut explicaţia unui fenomen şi doresc să evit subiectivismul, comut în alt domeniu, încerc acolo să-mi explic mecanismele de funcţionare, după care revin la domeniul iniţial şi verific în ce măsură constatările făcute mai sunt valabile. Am luat pentru acest caz fotbalul, la care, nu-i aşa, ne pricepem cu toţii. Aici există trei categorii de specialişti: sportivi, ziarişti şi simpatizanţi. Rolul criticii revine ziariştilor. Spre deosebire de literatură, cele trei categorii sunt distincte, motiv pentru care ziariştii pot fi obiectivi, cel puţin din acest punct de vedere. Criticii literari, însă, sunt recrutaţi dintre scriitori sau foşti aspiranţi la aşa ceva, astfel încât aprecierile lor sunt adesea pro domo. Cititorul, a cărui inteligenţă o depăşeşte adesea pe cea a criticului, sesizează trucul şi respinge mesajul. Iar dacă a fost păcălit odată, a doua oară va fi cu mult mai reticent. Luată ca simplă publicitate, critica literară este de asemenea în suferinţă şi voi exemplifica tot prin sport: cea mai eficientă publicitate pentru fabricanţii de schiuri o fac schiorii, atunci când, la sfârşitul cursei, aceştia arată ostentativ aparatelor de filmat marca schiurilor folosite. Întrebarea este: „de ce schiorul este credibil şi criticul literar nu?” Răspunsul este mai mult decât evident: schiorul şi-a dovedit competenţa. În plus, el nu-şi face reclamă sieşi, ci fabricantului de schiuri. Diviziunea muncii este, însă, un concept încă neînţeles de către cei ce practică o cultură limitată. „Cultură generală limitată”; iată un concept demn de gândirea post-modernistă.

În realitate, orice autor scrie ce gândeşte. Cât despre ficţiune, ea atinge cele mai înalte cote în literatura pentru copii, unde adulţi inteligenţi scriu poveşti pentru copii cuminţi, cu speranţa că le vor sădi în suflet sentimente frumoase şi, eventual, gustul pentru literatură. Pe măsură ce copilul creste şi deprinde abilităţi în înţelegerea şi exprimarea unor gânduri mai complexe sau chiar idei abstracte, el are din ce în ce mai puţină nevoie de poveşti. La şcoală, dacă unui învăţător sau profesor de liceu îi este de folos, aş zice chiar necesar, cât mai mult har pedagogic, profesorului universitar i se cere gândire logică şi nu har, pentru că studenţii săi sunt presupuşi a avea suficientă capacitate de înţelegere. Unde încadrăm, atunci, literatura de ficţiune pentru adulţi? Cui îi este ea destinată? Să nu-mi spuneţi că celor ce au rămas la mintea copiilor.

Indiferent de forma adoptată, orice autor sfârşeşte prin a aşterne pe hârtie propriile sale gânduri. La persoana I-a sau a III-a, el scrie ceea ce a gândit, chiar şi atunci când gândurile nu-i aparţin, ci i-au fost induse.

În fond, şi cel mai banal obiect poate dobândi valenţe artistice prin calitatea execuţiei, şi invers, o lucrare concepută pentru a ne impresiona prin frumuseţe, uneori, nu reuşeşte s-o facă, în ciuda eforturilor autorului. În consecinţă, valoarea aparţine operei şi nu categoriei din care face parte.

În plus, literatura are un rol educativ, chiar dacă nu întotdeauna şi-l mai asumă. Acesta este un subiect mai larg şi nu vreau să insist acum asupra lui. Poate că o voi face altădată. Acum mă limitez să constat şi să mă întreb ce este mai instructiv: un roman de dragoste, în care eroii se comportă stupid, sau o autobiografie sinceră şi care poate fi o lecţie de viaţă utilă celor ce s-ar putea afla în împrejurări similare? Şi una şi alta pot fi scrise frumos sau urât. Cele mai multe romane au ca efect la sfârşitul lecturii un „Vai, ce frumos!”, din partea fetelor în aşteptarea prinţului, sau un „Vai, bietul de el/ea!”, din partea celor mai în vârstă, pentru care prinţul nu a venit. La polul opus, un eseu ne oferă posibilitatea formării unei opinii, vizavi de cea a autorului, care a avut meritul să ne-o expună pe a sa, opinie pe care avem libertatea să ne-o însuşim sau s-o respingem. Înainte de orice însă, meritul autorului este că ne-a provocat să ne formăm o opinie şi – mai ales – să ne formulăm argumente pentru susţinerea ei.

Cât despre memorialistică, aceasta este literatură pură. În sport, gimnastica şi atletismul reprezintă forme pure de exerciţii cu corpul uman, fără alte obiecte, în timp ce luptele şi jocurile introduc elemente de atracţie în dauna purităţii. Cât despre fotbal, acesta este mai întâi afacere, apoi spectacol şi abia la urmă sport, ca să nu ne gândim şi la implicaţiile sale politice („Daţi poporului pâine şi circ”). Desigur, şi jocurile pot avea frumuseţea lor. Adevăratul cunoscător va aprecia, însă, cu precădere, puritatea mişcării şi nu cruzimea unor bătăi sau suspansul unor dispute cu final incert. Şi cu literatura este la fel.

Esenţa literaturii constă în exprimarea gândurilor autorului. Relatarea lor la persoana a treia nu le conferă nici o calitate suplimentară, decât doar pe aceea de accesibilitate la minţile mai puţin antrenate intelectual. Într-adevăr, o idee poate fi mai convingătoare şi mai uşor de asimilat sub forma unor metafore sau chiar fabule. De altfel, la o eventuală statistică, cel puţin în România, deşi procentul cărţilor de ficţiune este cu mult mai mare decât cel al cărţilor de memorialistică sau al eseurilor, numărul cărţilor cu adevărat bune este categoric de partea cealaltă.

Mai mult decât atât: constat că, în ultimul timp, unele cărţi de ficţiune sunt scrise la persoana I-a singular. De ce? Fiindcă autorul apreciază că acest mod poate fi mai convingător. Exemple sunt multiple.

Există şi o altă posibilitate de categorisire a literaturii: cea a adresabilităţii. Bineînţeles că nu există nici o legătură între valoarea unei lucrări şi apartenenţa ei la o categorie sau alta. Există, în schimb, riscul evaluărilor subiective, evident eronate, din partea celor cu un spirit analitic mai puţin dezvoltat şi care apreciază doar ceea ce intră în zona lor de cunoaştere. „Nu poţi aprecia ceea ce nu ai înţeles”. Întrebările ce decurg de aici sunt multiple. Nu le voi analiza acum, deoarece subiectul acestor rânduri a fost doar acela de a demonta ideea eronată că poate exista o diferenţă calitativă după categoria literară din care face parte. Calitatea se află doar în conţinut şi nu în ambalaj. Sau, altfel, calitatea se află în primul rând în conţinut şi abia la urmă în formă.

* *

*

Bombardamentul informaţional, ca şi stresul creat de el, sunt sloganuri pe cât de false pe atât de inutile. În decursul istoriei sale, umanitatea s-a izolat de mediul înconjurător, şi-a construit locuinţe celulare în care oamenii s-au separat chiar şi de semenii lor, aşa că numai despre exces de informaţii nu putem vorbi. Dacă, la extrema cealaltă, ne gândim la omul primitiv, atunci bombardamentul informaţional şi stresul traiului în mijlocul naturii, cu toate pericolele sale, erau mai intense în orice minut la vieţii sale decât în întreaga viaţă a multora dintre noi, cei din secolul XXI. O frunză ce se mişcă, un zgomot sau un miros abia perceptibil erau informaţii vitale. Astăzi, ne întâlnim pe stradă cu zeci, poate sute de persoane, în fiecare zi, şi nu ne mai plângem: „Vai, Doamne, ce de oameni!”. Ne bucurăm dacă întâlnim un prieten, pe care îl recunoaştem imediat din mulţime. Ne salvează puterea de selecţie. Filtrul informaţional pe care oamenii şi l-au creat este atât de puternic încât riscă să-l transforme într-un robot specializat, o piesă într-un mecanism politico-tehno-logic. Bombardament informaţional? Să fim serioşi! Numai cine nu este bine informat se plânge de excesul de informaţii.

Omul este însă o fiinţă socială şi, în consecinţă, nu suportă izolarea. Necesitatea comunicării nu l-a părăsit niciodată. Aşa s-a născut corespondenţa. Apariţia tiparului a fost una dintre cele mai importante revoluţii tehnologice. Şi atunci au existat voci care s-au întrebat la ce bun atât de multe cărţi, deşi industria tipografică era abia la început, ba unii le priveau chiar ca pe un pericol social. Astăzi, aceeaşi atitudine o constatăm faţă de Internet. Două observaţii se impun aici. Prima este faptul că refractaritatea faţă de Internet se manifestă doar la persoanele în vârstă, nu şi la tineri. A doua este capacitatea oamenilor din toate timpurile de a-şi crea un filtru prin care se izolează de tot ceea ce nu-l interesează sau apreciază că îi este dăunător. Dintre toate mijloacele de informare, cartea este cea mai scumpă şi incomodă. Desigur, există o obişnuinţă şi dispariţia ei naşte nostalgie. Orice se naşte moare; şi cartea va dispărea aşa cum a apărut. Chiar şi astăzi, cu ajutorul unui proiector şi a unui ecran, lectura unei cărţi în format electronic, ca şi vizionarea unui film cu acelaşi conţinut, sunt chiar mai comode într-un fotoliu, sau chiar din pat, tavanul sau peretele putând înlocui cu succes ecranul. Sigur, modul de selecţie a informaţiilor este important, şi el este cel care ne diferenţiază. Cum îşi construieşte fiecare persoană propriul său filtru? După ce criterii? Teoretic, educaţia ar trebui să-şi spună aici cuvântul. Rămâne întrebarea: cine pe cine educă? Bătrânii recalcitranţi la Internet, sau tinerii fără discernământ?

* *

*

Se vorbeşte astăzi mult despre sponsorizare, mai ales de către cei ce au beneficiat de ea în timpul regimului comunist.

Pe de o parte, finanţate de către serviciile de propagandă şi în interesul lor, activităţile culturale beneficiare au avut mai mult de suferit decât de câştigat. Pe de altă parte, istoria înregistrează şi sponsorizări cu efecte pozitive. Va trebui deci să discernem când şi între ce limite este bine să se apeleze la ea.

În primul rând trebuie eliminate din discuţie avantajele persoanelor beneficiare şi susţinătorii interesaţi. Discutăm despre activităţi. Să luăm câteva exemple din trecut.

Considerăm că arhitecţii şi sculptorii din antichitate erau sponsorizaţi. În aceeaşi măsură însă erau „sponsorizaţi” şi zidarii, cioplitorii în piatră şi toţi muncitorii necalificaţi, care lucrau la acele construcţii.

Marile catedrale, construite pe la sfârşitul Evului Mediu şi chiar mai târziu, aveau şi ele un scop propagandistic, nu doar bisericesc. Un monument impunător în mijlocul unei localităţi era menit nu numai să impresioneze pe credincioşi, dar şi să sporească importanţa şi, implicit, veniturile negustorilor de acolo. Era un motiv serios de sponsorizare. De altfel, Renaşterea italiană a folosit termenul „gotic”, atribuit stilului arhitectural de atunci, în sens peiorativ, cu referire la goţi, ca barbari, deşi are şi el frumuseţea lui.

Cam în aceeaşi situaţie s-a aflat şi pictura bisericească.

Odată cu ieşirea din Evul Mediu, societatea se schimbă: numărul celor mai mult sau mai puţin avuţi creşte, interesul pentru a-şi etala importanţa măreşte numărul comenzilor, apar breslele, meşteşugari şi artişti independenţi. Aceştia îşi câştigă existenţă pe baza comenzilor primite.

Nu se mai poate vorbi despre sponsorizări. Este comerţ şi producţie.

Rembrandt nu a fost sponsorizat. El a lucrat pe bază de comenzi.

În literatură, situaţia este şi mai clară. Aproape toţi autorii mari au creat fără să li se fi cerut cineva s-o facă. Au făcut-o fiindcă doreau să-şi comunice gândurile semenilor lor.

De ce pretind, astăzi, unii să fie sponsorizaţi? Cum eu nu vreau să jignesc pe nimeni, iată un exemplu de sponsorizare din trecut. Procopius din Cæsarea, ca secretar al lui Belisarius - general al împăratului Justinian – a elogiat faptele de vitejie ale acestora în cele opt cărţi ale sale de „Istorie a războaielor”. I-am spune azi că a fost a acţiune sponsorizată. Procopius a simţit însă nevoia ca, în compensare, să scrie „Istoria secretă”, carte prin care ponegreşte întreaga curte a Bizanţului. Greu de aflat care dintre ele este mai valoroasă, fiindcă ambele sunt exagerate. Se aşteaptă deci ca cititorul să-şi formeze o opinie corectă făcând media celor două, conform principiului potrivit căruia adevărul se află la mijloc, numai că, aici, această logică nu funcţionează, pentru că la mijloc nu se află nimic. Cele două lucrări relatează fapte diferite, astfel încât nu se poate face o medie a lor. Şi totuşi, istoria se bazează pe asemenea documente. Istoricul de mai târziu, adică cel ce scrie o carte de istorie, va selecta faptele considerate de el ca fiind relevante, selecţie ce, în mod inerent, este subiectivă şi adesea tendenţioasă din varii motive. Procopius este interesant pentru că a scris ambele variante. În mod obişnuit, însă, diferitele variante sunt scrise de către diferiţi naratori. Dacă Procopius şi-ar fi permis, poate că ar fi scris o singură carte, dar bună, cu condiţia să nu fi fost sponsorizat.

* *

*

Nero, împărat şi incendiator al Romei, ne este prezentat în special de către urmaşii săi, după moartea sa şi venirea la putere a dinastiei Antoninilor, ostilă dinastiei iuliu-claudiene, care se sfârşeşte odată cu Nero, şi care l-au descris în culori cât au putut de nefavorabile. Au făcut-o atât de bine, încât l-au transformat într-un simbol al răului. De profitat au profitat în primul rând preoţii creştini, pentru că religia avea nevoie de câţiva martiri. Nero a fost exemplul ideal de persecutor oficial. Exagerările nu i-au deranjat, pentru că în religie trebuie să crezi şi nu să gândeşti. Nu a contat nici faptul că la doar câţiva ani după crucificarea lui Iisus nu puteau fi prea mulţi creştini la Roma. Evangheliile abia dacă fuseseră scrise şi, evident, ne-multiplicate şi ne-difuzate. Nu a contat nici faptul că doctrina creştină este una a celor sărmani, ce nu prea aveau ce căuta tocmai în capitala imperiului şi multe altele. Nero a corespuns scopului şi a fost transformat într-un mit. Negativ, dar tot mit. Istoricii moderni, încearcă să privească evenimentele cu mai multă detaşare, constatând că Imperiul nu a avut de suferit prea mult în perioada domniei sale, ba chiar a fost prosper din anumite puncte de vedere, că nu el a inventat corupţia şi toate racilele caracteristice timpului său şi mai ales că toate acuzele la adresa lui nu pot fi probate, dar sunt lipsiţi de informaţii corecte, fiindcă nu se cunosc relatări autentice despre întâmplările reale.

Acestea au fost două exemple pentru a ilustra ideea că, de cele mai multe ori, documentele oficiale nu pot reda situaţia exactă, ba o pot chiar deforma intenţionat. Se pot da exemple şi mai recente. Iarăşi, inteligenţa cititorului este chemată să caute adevărul, folosindu-se de surse cât mai diferite.

* *

*

Cei mai buni profesionişti nu sunt, în mod necesar, şi cei mai buni dascăli, în sensul că nu au talentul de a-şi transmite cunoştinţele celor mici, uneori nici chiar colegilor. Ba, dimpotrivă, aş zice că reciproca este mai frecventă: cei cu puţine cunoştinţe sunt mai apropiaţi de cei pe care trebuie să-i instruiască şi, de aceea, se fac înţeleşi mai uşor. Un savant pluteşte în alte sfere şi nu se mai poate adapta cu uşurinţă nivelului ascultătorilor obişnuiţi. De cele mai multe ori nu are nici răbdarea necesară să identifice nivelul acelor ascultători, nivel ce poate fi foarte diferit, astfel ca expunerea sa să fie adecvată înţelegerii lor. Desigur, aceasta observaţie are un caracter general; ea este doar statistic valabilă, şi nu trebuie particularizată în mod rigid, pentru că s-ar ajunge la concluzia că orice idiot are aptitudini de dascăl. Am plecat de la constatarea că bunicii sunt, uneori, mai buni educatori decât părinţii. Bineînţeles, nu toţi. Aş încerca chiar o exprimare matematică:

Vârsta educatorilor = 70 – vârsta elevilor

Rezultă că, pentru cursul primar, cei mai buni dascăli ar trebui să aibă peste 60 de ani; circa 50 pentru ultimii ani de liceu, 35-50 pentru profesionişti, unde învaţă unii de la alţii.

* *

*

Morala la greci se întreţinea prin dezbatere permanentă, nu prin îndoctrinare şi ameninţări. Agora le-a ascuţit inteligenţa. Ce ziceţi de Internet?

* *

*

Divinitatea este ca lumina solară. Dă, fără să pretindă nimic. Este problema oamenilor dacă sunt sau nu capabili să-i folosească darurile. De asemenea, dacă acţionează sau se poziţionează nepotrivit, s-ar putea să sufere unele consecinţe neplăcute, aşa după cum şederea sub razele soarelui – atât de folositoare vieţii pe pământ – poate arde pielea la expunere exagerată. „Unirea cu Dumnezeu”, căutarea punţii de trecere către mântuire, este similară cu dorinţa de a muta locuinţa în soare. S-ar arde înainte de a ajunge acolo.

* *

*

Monoteismul nu numai că s-a născut în deşert; el este un produs al deşertului. Produs ideatic, evident. Pe cât este de firesc ca, în zonele fertile, omul primitiv să vadă idoli în orice copac, în deşert, toate se reduc la unul şi chiar acel Unu tinde să devină abstract. Gândirea însăşi se rupe de cele lumeşti şi zboară pe cele mai fanteziste aripi. Cel mai bun exemplu ni-l dă însuşi Akhenaton, cel care, cu peste 1300 de ani înainte de Christos, a încercat să impună egiptenilor monoteismul, sub forma cultului lui Aton (Soarele), ca unică divinitate.

* *

*

Fiecare persoană face evaluări estetice în funcţie de simţul său estetic nativ. Prin educaţie, capacitatea sa de evaluare se amplifică, dar nu-i modifică caracteristicile native. Dacă faţă de medie, simţul său nativ este superior, el va deveni un estet. Dacă însă, invers, nivelul simţului său este inferior, el va cultiva o estetică a urâtului.

* *

*

Schimbările politice radicale aduc unele elemente pozitive în prima fază, după care totul se nivelează şi societatea revine la ce ştie ea să facă mai bine. Astfel, imediat după ocupaţia sovietică din august 1944, oamenii partidului comunist controlau instituţiile vechi, care au continuat pentru o vreme să funcţioneze cu vechiul personal. Paralelismul celor două tipuri de instituţii făceau ca statul să funcţioneze după principiile dialecticii. Lupta contrariilor – chiar dacă nu erau de forţe egale - avea efecte pozitive. O sesizare sau reclamaţie era imediat rezolvată. (Evident, în sensul dorit de către noua putere politică.) Cu timpul însă partidul s-a impus peste tot, astfel că s-a ajuns repede la dictatură. Aceeaşi sesizare sau reclamaţie era dirijată spre rezolvare şefilor ierarhici şi nu unei instituţii paralele. În acest fel, se făcea un rău autorului, hiba era acoperită şi problema rămânea nerezolvată.

* *

*

Se face de multe ori greşeala acoperirii cu umbrela comunismului fosta URSS şi ţările Europei de Est, subjugate de ea. Există însă o foarte mare deosebire între ele. URSS a fost o ţară colonială, în timp ce celelalte au fost colonii. În URSS, aşa comunistă cum era ea, oamenii capabili erau căutaţi, stimulaţi şi valorificaţi. Conducerea URSS avea tot interesul s-o facă. Ţările ocupate, după o primă perioadă necesară instalării noii conduceri aservite, au fost lăsate să se descurce singure, bineînţeles între limitele permise. Cazul României, de unde armata sovietică a fost retrasă în 1958, este ceva mai special. Să nu ne imaginăm că ruşii ne-ar fi scăpat total din mână. Dimpotrivă, au acţionat mai subtil, inteligent şi eficient, evident, din punctul lor de vedere. Ca dovadă, în 1989, conducătorii României aveau convingeri comuniste mai puternice decât cei din Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria. Dar să revenim la situaţia de după război. Două lucruri s-au întâmplat:

- trădătorii şi lichelele, necesare instalării unui nou regim, nu au fost înlocuiţi după încheierea etapei, aşa cum indică orice manual de politică;

- noii lideri, stăpâni pe situaţie, dar ignoranţi, nu au stimulat valorile, ci dimpotrivă.

Comunismul şi colonialismul sunt două noţiuni distincte. Teoretic, putem imagina patru combinaţii posibile.

1. Nu există nici comunism şi nici colonialism.

2. Doar comunism, fără colonialism. Este clasica Utopia, inventată în 1516 de Sir Thomas Morus, canonizat de către papa Pius XI în 1935, tocmai când efectele comunismului începuseră să devină vizibile în URSS.

3. Colonialism fără comunism. A aparţinut unor ţări din Europa occidentală (Spania, Anglia, Franţa şi altele) din perioada colonială.

4. Colonialism şi comunism. Această combinaţie a putut fi „admirată” în deplină desfăşurare în fosta URSS, în special după 1944.

Bine, bine, veţi spune, şi România unde se află? Păi, nu se află, fiindcă nu a fost niciodată ţară colonială şi nu a iniţiat vreo formă de comunism autentic. Ea a fost doar colonie a fostului URSS. Cât despre conducători, până acum, ea a avut prea puţini conducători adevăraţi şi pentru perioade foarte scurte. Cei pe care îi ştim au fost doar vătafi, nu conducători, în sensul de înainte-mergători. Cei de demult există doar în istorii. În consecinţă, populaţia nu ştie cum ar fi mai bine şi, de aceea, nici nu ştie cum să-şi aleagă conducătorii, atunci când are ocazia.

* *

*

Majoritatea erorilor sociale constau în exagerarea unor direcţii şi – prin aceasta – denaturarea obiectivelor. Iată un exemplu fictiv: să presupunem că s-ar introduce muzica în primii ani de şcoală. Un curs menit să conducă la formarea armonioasă a gustului şi a spiritului, ar contribui şi la ocuparea folositoare a timpului liber, relaxarea după efort şi altele.

Ideea nu este nouă, ci de-a dreptul antică, recomandată, printre alţii de însuşi Aristotel, care – în Politica - dedică acesteia aproape toate capitolele destinate educaţiei. La vremea aceea, muzica, împreună cu retorica, gramatica, geometria, gimnastica şi altele, erau disciplinele de bază în educaţia tinerilor. Aceeaşi idee, aplicată în secolul 21, am constata că, după scurt timp, lecţiile de muzică vor fi fost poluate cu imnuri de slavă adresate conducătorului iubit, fie el preşedinte de partid, împărat sau chiar Dumnezeu, reprezentat pe pământ de către alesul său special, de care omenirea nu a dus lipsă niciodată. Se va da atunci vina tot pe Aristotel, deşi acesta precizase: „Partizan declarat, cum suntem, al principiului care caută totdeauna mijlocia între extreme, vom susţine că armonia doriană, căreia noi îi recunoaştem acest caracter printre toate celelalte armonii, trebuie mai cu seamă să fie predată tinerimii” (Aristotel, Politica, Editura ANTET, pagina 173). Dar cine îşi mai aduce aminte de Aristotel, după ce scopul iniţial a fost uitat? Cu toţii vor declama „afară cu muzica din şcoli!”.

* *

*

Marx şi-a fundamentat doctrina pe câteva principii economice greşite. Dacă ştia că sunt greşite, înseamnă că a fost doar un propagandist escroc. Dacă nu ştia, înseamnă că nu are ce căuta în ştiinţă.

* *

*

La doar 20 de ani după evenimentele din decembrie 1989, oamenii nu pot fi decât subiectivi în aprecierea perioadei comuniste, indiferent de vârstă. Subiectivismul lor este mai mult sau mai puţin apropiat de realitate, în funcţie de cunoaşterea şi înţelegerea evenimentelor reale şi, fără doar şi poate, de implicaţiile personale. Toţi cei ce fac filme, scriu cărţi şi altele de genul acesta, încercând astfel să descrie „comunismul”, exprimă doar punctul lor de vedere.

Pentru cei mai tineri, există tendinţa firească vârstei, de simplificare. Se constată însă că:

• perioada 1944-1989 nu a fost una unitară;
• schimbarea din 1989 nu a fost una radicală.

În consecinţă, trăitorii de dinainte şi de după 1989 nu sunt foarte diferiţi.

După retragerea armatei sovietice de pe teritoriul României, în 1958, situaţia economică a ţării a cunoscut o scurtă perioadă de înflorire, faptul se datorează persoanelor educate înainte de război, care se aflau atunci la maturitate. Cu timpul, învăţământul s-a adaptat tot mai mult cerinţelor sistemului, astfel că tânăra generaţie nu mai putea fi acuzată de „influenţe burgheze”. Considerând că desăvârşirea educaţiei se realizează odată cu terminarea liceului, rezultă că, în România, comunistul perfect este cel ce a terminat liceul în 1989. El se află astăzi la maturitate.

Sfârşitul volumului 3