Cristache Gheorghiu

Filosofia unui bolovan

Volumul 2

Eu, Zidul

Oamenii fac ceea ce gândesc doar în chestiunile mărunte. În cele importante, mai ales în cele cu caracter general, procedează invers. Se pare că aceasta este caracteristica lor definitorie. Una spun şi alta fac iar, cel mai adesea, fac invers de cum spun. Cei mai mărunţi dintre ei nici măcar nu spun. Cei mai înţelepţi spun şi scriu cum ar trebui să se facă. Ceilalţi aprobă teoretic şi, parcă dinadins, aplică contrariul.

Exemple se pot da cu nemiluita, aşa că nu este necesar să ne pierdem timpul cu ele, mai ales că o ştiu şi ei prea bine. Mi-a venit acest gând plecând de la artă şi ceea ce fac profesioniştii ei în ultimul timp, deşi John Ruskin, poate unul dintre cei mai serioşi exegeţi, scria: „Pictura care conţine ideile cele mai bogate şi mai nobile, oricât de stângaci exprimate, este o pictură mai bună şi mai mare, decât cea care are idei mai sărace şi mai puţin nobile, indiferent cât de frumos ar fi ele exprimate” – (Ruskin, Însemnări despre artă, Editura Meridiane 1968, pagina 32). Asta nu înseamnă că şcoala este inutilă, ci doar că ea nu trebuie să blocheze creativitatea.

Cazul artistului, care a fost instruit să picteze aidoma profesorului şi nimic altceva, este un exemplu de cum nu trebuie să se procedeze. Viitorul artist trebuie învăţat să cultive frumosul şi să i se dea criteriile de evaluare necesare, fiindcă, acolo unde nu există unităţi de măsură, criteriile de apreciere sunt singurele care ne pot orienta.

Se pare însă că tocmai asupra criteriilor avem o problemă.

Orice criteriu pleacă de la genul proxim, faţă de care se analizează diferenţa specifică. Cu alte cuvinte, la bază se află modelele. Desigur, modelele nu sunt imuabile. Evoluţia civilizaţiilor se reflectă şi într-o evoluţie a modelelor, iar marii creatori tocmai asta şi fac. A pretinde însă că orice elucubraţie este un pas înainte nu face decât să dovedească lipsa de discernământ a celui în cauză. Orice pas, înainte sau înapoi, pleacă de la un model, iar diferenţa specifică ne spune dacă el reprezintă sau nu un progres. Presupunând că este vorba despre un progres, creaţia respectivă devine model numai după ce a fost acceptat de către un mare număr de persoane, şi nu doar de câţiva membri ai unui clan oarecare.

În ceea ce priveşte diferenţele de opinii, iată un exemplu. Pe la începutul deceniului şase al secolului XX, au venit în România studenţi din Coreea de Nord. Au fost primele noastre contacte directe cu persoane din rasa galbenă. Iată ce au auzit „urechile” mele de la un martor. „În primele zile, nu reuşeam să-i diferenţiem; toţi păreau la fel. Bineînţeles, cu timpul, ne-am mai rafinat spiritul de observaţie şi puteam face chiar aprecieri estetice. Cât priveşte fetele, nouă, românilor, ne plăcea una dintre coreence ca fiind de departe cea mai frumoasă, deşi păstra toate caracteristicile rasei. La o discuţie între băieţi, un coleg român a făcut această remarcă. Ce a urmat a fost o explozie de proteste din partea coreenilor: „Năsoasa aia? Imposibil. Voi nu vă pricepeţi la estetică!” Nasul ei nu era nici pe departe mare, în optica noastră. Dimpotrivă, era prea mic, aproape să-l trecem la mici defecte. Modelul lor de frumuseţe, în schimb, ne-a contrariat pe noi.”

Iată deci că modelele estetice nu sunt absolute. Ele se schimbă de la o zona la alta, de la o epocă la alta şi, în consecinţă, trebuie să ţinem seama de contextul în care judecăm o operă de artă.

Modelul este cel stabilit prin tradiţie. Cu timpul, prin evoluţie, el se modifică. Evoluţia firească este îndeobşte lentă, chiar dacă, uneori se propun modele total diferite, ce se vor implementate rapid. Cele mai evidente sunt cele induse de propaganda politică, dar despre ele nu-mi face plăcere să vorbesc, dar cred că nici nu este necesar, fiindcă ele sunt uşor de intuit de către oricine. Este suficient să ne amintim de perioada proletcultistă din anii ’50 ai secolului trecut.

Pentru exemplificare, voi folosi un domeniu diferit. Imaginaţi-vă următoarea scenă: într-un magazin de produse electronice, vânzătorul discută cu o pereche, interesată să cumpere o combină muzicală performantă şi, evident, scumpă. Cum cei în vârstă se hotărăsc greu, în timp ce cumpărătorii discutau între ei, vânzătorul îi face semn unui tânăr - ce tocmai intrase şi asculta curios prezentarea performanţele combinei - să aştepte calm, că va avea grijă de el. Şi, într-adevăr, după plecarea celor doi, îl conduce pe tânăr în altă zonă a magazinului şi îi spune cam aşa: „Am văzut că te interesează. Cred că te pricepi la muzica bună. Nu te cunosc, dar am suficient fler să-mi dau seama, că nu degeaba lucrez aici zece ani. Nu te uita la bătrânii ăia; sunt nişte snobi şi vor să cumpere ceva scump. Habar
n-au ei ce înseamnă muzica bună. Ascultă aici la scula asta ce başi are.” Pune „scula” la putere maximă, întreg magazinul vibrează şi continuă peroraţia pe tema sunetelor joase. Motivele sale erau însă altele: amplificarea sunetelor înalte este mai pretenţioasă şi solicită piese cu mult mai scumpe decât cea a sunetelor joase. De altfel, şi pe cale naturală, sunetele joase se propagă la distanţe mai mari decât cele înalte. Acesta este şi motivul pentru care sirenele folosite în navigaţie de către vapoare şi faruri de semnalizare emit sunete foarte joase. Era vizibil interesul vânzătorului de a-l încânta pe tânăr cu un aparat relativ ieftin, conştient fiind că el nu ar fi avut bani pentru unul cu adevărat performant. Şi ne este acum clar şi nouă de ce tinerii preferă asemenea aparate, cu care ne asurzesc chiar şi din autoturisme, pe care le conduc cu ferestrele deschise, să-i audă toţi pietonii: simplă ignoranţă.

Iată cum s-a fixat un model, de data aceasta din motive comerciale. Ar fi trebuit să folosească criterii estetice. Ar fi trebuit să reprezinte un progres. Nu! Dimpotrivă, s-au stimulat instincte primare, s-a readus plăcerea la nivelul simţurilor tribale, şi nici măcar la cele auditive, fiindcă vibraţiile puternice ale aerului la acele frecvenţe se simt în zona toracică, mai exact în mediastin, mai intens decât în urechi.

Pentru alte exemple, am putea lua domeniul artelor plastice, unde grupuri de artişti, mai puţin performanţi în zona modelelor consacrate, încearcă să impună ceva diferit, accesibil lor, fără să propună vreun salt calitativ din punct de vedere estetic.

* *

*

Grecii aveau un cult pentru frumos. De la sfinţenia frumosului, la frumuseţea sfinţeniei – acesta ar trebui să fie drumul credinţei.

Obiectivul oricărei religii este să ofere răspunsuri la problemele sociale şi psihologice ale epocii. Dar societatea evoluează. Rezultă că, odată cu transformările sociale, religia ar trebui şi ea să-şi adapteze oferta, ceea ce nu se întâmplă, din cauza bisericii, care devine retrogradă. Ea îşi apără privilegiile create artificial şi nu mai reprezintă cu adevărat religia în baza căreia s-a înfiinţat.

Trebuie făcută distincţie între credinţă, religie, biserică şi preotul de lângă tine. Credinţa este imanentă oricărui individ şi ea depinde de personalitatea fiecăruia, de factori psihologici şi motivaţionali. Religia este o doctrină, dezvoltată de o anumită societate, într-un anumit moment istoric, menită să răspundă credinţei, mai exact nevoii de credinţă a oamenilor. Biserica este materializarea în plan social a unei religii. Preotul de lângă tine este un om ca toţi oamenii. Relaţia dintre preot şi enoriaşi este o chestiune particulară; ea depinde de educaţia religioasă şi laică a preotului şi de adecvarea ei la mediul social în care predică.

Religia va exista întotdeauna, deoarece, înaintea religiei, există credinţa, ca necesitate. Oamenii au nevoie de un suport psihologic, de o motivaţie a propriei lor lupte pentru existenţă. Orice om crede în ceva, începând cu credinţa în el însuşi, imaginându-şi că este propriul său dumnezeu, şi sfârşind cu cei ce se lasă în totalitate pe seama sorţii impuse de o divinitate oarecare. Între aceste două extreme, există o infinitate de nuanţe, astfel încât religia, oricare ar fi ea, este interpretată în funcţie de personalitatea fiecărui individ, ea, personalitatea, definind credinţa lui în acea religie. Astăzi se vorbeşte mult şi greşit despre pierderea credinţei. În special preoţii deplâng lipsa de interes a oamenilor pentru biserica lor. Este vorba însă despre biserică şi preoţi, nu despre religie, şi cu atât mai puţin despre credinţă. Aşa că putem sta liniştiţi, credinţa nu piere; totul se reduce la modul în care cei ce pretind să călăuzească paşii oamenilor din acest punct de vedere reuşesc să ofere sfaturi credibile, adaptate societăţii în care trăiesc.

„Preoţii sunt primii uzurpatori ai bisericii” (Victor Hugo, Alpes et Pyrénées, p. 355).

* *

*

Prin ritm şi rimă, poezia se apropie de muzică. Fără ele, se apropie de definiţia lui Schopenhauer, care spune că „poezia este arta de a pune în mişcare imaginaţia noastră cu ajutorul cuvintelor.” (Schopenhauer, Studii de estetică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1974, pagina 74). Poezia modernă face acest lucru. Esenţa ei este deci conţinutul. Dar dacă nu are conţinut? Atunci nu mai e nici poezie.

* *

*

Se naşte printre absolvenţii unor institute de arte plastice ideea că nu trebuie să se compromită cu lucrări criticabile de către oricine. Vor evita de acea să picteze peisaje şi – mai ales – portrete, care oricum sunt mai grele, şi vor prefera o pictură abstrasă oricărei opinii. Ceva „sub orice critică” este, pentru ei, de preferat, dacă „deasupra” ei nu pot ajunge. Este o atitudine firească, dacă avem în vedere că cei mai mulţi dintre aceşti absolvenţi devin profesori de desen, iar orice profesor trebuie să-şi păstreze autoritatea în faţa elevilor, motiv pentru care adoptă o atitudine de om stăpân pe situaţie, dacă se poate de atotştiutor.

Aici se găseşte şi explicaţia lipsei de interes o „consumatorilor” de artă pentru unele lucrări recomandate ca valoroase, dar fără valenţe estetice. Desigur, am în vedere aici amatorii de artă adevăraţi, deci persoane cu simţ şi cultură estetică, uneori superioare chiar artiştilor. Este altceva, cu mult mai simplu şi adevărat, datorat faptului că unii „artişti” neglijează un lucru: dacă lor le place ideea că au uitat motivele pentru care nu au îmbrăţişat o profesiune mai rentabilă, foştii lor colegi de la liceele teoretice, nu au uitat. Mai târziu, când vor să pară mai grozavi în faţa celor ce şi-au dovedit superioritatea, opiniile lor nu mai sunt luate în seamă, fiindcă se simte falsitatea lor.

Nu credeam că este necesar să insist asupra deosebirilor dintre profesor (ca pedagog, dascăl) şi cea de profesionist în acelaşi domeniu. Se pare însă că este.

Poate că cel mai elocvent exemplu este cel al sportului: un profesor de educaţie fizică la o şcoală generală este – cel puţin teoretic – un pedagog, deci un mic intelectual. Un sportiv de performanţă este posesorul unui trup cu calităţi deosebite şi, adesea, are nevoie de un antrenor, pentru a şti ce să facă cu trupul său, în vederea valorificării lui cât mai eficiente.

Cu mici adaptări, acest principiu este valabil în orice domeniu, oricât de neplăcut ar părea el unor profesoraşi, cărora li se pare că au devenit profesionişti după ce au absolvit (numai părinţii lor ştiu cum) o şcoală oarecare.

Orice adult a fost mai întâi copil. El a mers la şcoală fiindcă l-au trimis părinţii, şi nu din proprie iniţiativă. La ce şcoală l-au trimis este, iarăşi, decizia părinţilor, iar decizia a depins de concepţia lor despre viaţă. Chiar şi în cazul rarisim al unei voinţe puternice din partea copilului de a urma o anumită profesiune, acceptul părinţilor este hotărâtor. Cazul invers, cel în care părinţii îşi văd odrasla genială şi o dirijează către profesiuni deosebite, dar nepotrivite copilului, este mai frecvent.

Trimis la un liceu de muzică sau arte plastice, el poate afla că, de fapt, nu are un talent deosebit pentru aşa ceva, dar este prea târziu, fiindcă asemenea şcoli nu îi oferă suficiente cunoştinţe, pentru a accede la un institut de învăţământ superior de altă specialitate. Cei de la liceele de muzică află mai repede şi, dacă au o voinţă puternică, vor putea recupera, într-o oarecare măsură. La liceele de arte însă, unde nu există criterii de evaluare şi metode de învăţare asemănătoare cu cele de muzică, copiii află mult prea târziu, unii niciodată. Iar după ce află, li se modifică caracterul.

Pe de altă parte, un om nu este mai deştept decât alţii pentru că a absolvit o facultate dificilă, ci a absolvit acea facultate fiindcă este suficient de dotat intelectual pentru asta.

* *

*

Am aflat mai demult câte ceva despre un pictor daltonist. Da, da, nu vede bine culorile. Cum este posibil? Simplu. La admiterea în facultate, se pune accentul pe desen, iar faptul că el a pus culorile aiurea a părut un semn de originalitate. În timpul studiilor, a aflat adevărul, dar – cum nu mai era nimic de făcut – s-a profilat pe grafică - în spatele căreia îşi ascunde şi astăzi handicapul - şi pe care o preaslăveşte în mod vehement, deşi a ieşit la pensie fără să fi creat ceva convingător.

Şi dacă s-ar întâmpla numai în arte plastice, încă nu ar fi prea mult. Se întâmplă însă în mai toate domeniile în care nu există mijloace obiective de măsură.

* *

*

Economia de piaţă are asupra artei şi literaturii nu numai efecte directe, ci şi indirecte. Mijloacele de influenţare sunt propaganda şi varianta ei comercială, publicitatea. Din păcate, şi una şi alta au, de cele mai multe ori, obiective negative. În trecut exista o zicală: „calul bun se vinde din grajd”. Ea vrea să spună că un produs bun nu are nevoie de publicitate. Astăzi, odată cu industrializarea şi dezvoltarea relaţiilor comerciale, oamenii nu mai au posibilitatea să cunoască tot ceea ce se produce în lume. Între calul din grajd şi cumpărător se află o întreagă reţea comercială. Publicitatea este, de aceea, până la un punct, necesară. Intervin însă interesele, iar cei cu putere financiară mai mare îi marginalizează pe cei mai slabi.

Arta şi literatura nu sunt scutite de acest adevărat flagel. Grupuri de interese îşi propovăduiesc produsele, şcolile, stilurile şi, în ultimă instanţă, incompetenţa. Opiniile oamenilor, mai ales a celor mai puţin instruiţi, sunt astfel influenţate negativ. Mai devreme dau mai târziu, ei realizează că au fost induşi în eroare, dar uneori poate fi prea târziu.

Ochii şi urechile Zidului

- Ai întârziat destul de mult. Pe unde ai mai fost?

- Pe nicăieri. Lansarea a durat însă destul de mult, fiindcă a fost multă lume amatoare să aibă cartea cu autograful lui Gilles Leroy.

- Am uitat, ce carte spuneai că se va lansa?

- „Alabama Song”. Titlul nu spune nimic despre carte. Subiectul l-am aflat şi eu abia acum.

- Poate că ţie nu-ţi spune nimic, dar mie îmi sună cunoscut. Nu ştiu de unde, dar sigur l-am mai auzit.

- Da, este cântecul Alabamei şi, probabil că, prin el, autorul a vrut să sugereze atmosfera spaţiului şi a epocii, sau, poate, un efect comercial. Personajele nu sunt nici ele deloc oarecare. Eroul principal este Zelda Fitzgerald, soţia lui Scott Fitzgerald, cel care a scris The Great Gatsby, simbol al epocii „Generaţia pierdută”. Fitzgerald, nu Gatsby! Cartea presupun că este bună, fiindcă are putere de generalizare. Viaţa lor a fost plină de pilde. A mai citat şi din Françoise Sagan, care a spus ceva de genul „aveau totul pentru ca să fie fericiţi şi au făcut tot ce au putut ca să fie nefericiţi”. Bine înţeles că majoritatea amatorilor de autografe erau femei.

- Înseamnă că te-ai simţit bine!

- Am făcut şi o cunoştinţă: o fostă profesoară, care are acum o societate sau o agenţie din alea cu scop umanitar. Distribuie cadouri la săraci. Are, în schimb, sediul în centrul oraşului şi îşi petrece vacanţele în străinătate. Firesc, nu?!

- Sunt convinsă. Şi mai cred că aceste vacanţe îi consumă cea mai mare parte a anului. Măcar, ai făcut rost de carte?

- Da.

- Am şi eu o veste: mi-a spus X că Y a ieşit la pensie înainte de termen.

- M-am întâlnit cu ea acum câteva săptămâni, cel mult două luni, şi mi-a jucat o scenă pregătitoare. Perora la nesfârşit despre cât de dificilă e viaţa la instituţiile statului, că s-a săturat şi s-a decis să iasă la pensie.

- Asta ca să nu fie dată afară.

- Bineînţeles.

- Nu reuşeşte să se încadreze în noile structuri. Are apucături vechi, de care nu se poate debarasa.

- Păi, altceva nu ştie. Tatăl său a instruit-o doar ca funcţionară la Sfatul Popular, fiindcă cu asta s-a ocupat el. Mafiot local. Acum sunt alt fel de mafioţi.

- Interesant este şi altceva. Funcţionarii din trecut erau consideraţi oameni ai partidului, fiindcă au fost puşi de către partid.

- Aşa au şi fost.

- Da, dar numai la început. Cu timpul, ei s-au constituit într-o gaşcă de sine stătătoare.

- Te gândeşti la colegul acela al tău, care – repetent la liceu de mai multe ori – a ajuns funcţionar la I.L.L. şi, din răzbunare, le făcea mizerie părinţilor unui alt coleg, cu care nu avusese nimic în comun?

- Nu, deşi şi acela este un exemplu pentru modul de constituire a acestor grupuri de interese. El şi-a găsit mai întâi un post la spaţii verzi. Apoi, dovedindu-se un om „de încredere” şi-a arătat utilitatea şi a fost promovat. Iar I.L.L., adică Întreprinderea de Locuinţe şi Localuri, sau cam aşa ceva, se ocupa de administrarea clădirilor naţionalizate. Un post perfect pentru mafia comunistă în curs de instalare. Acum mă gândeam la grupurile deja constituite. Un exemplu mai elocvent este cel al declaraţiei lui am-uitat-cui după venirea lui Trofin ca Secretar al Comitetului Judeţean de Partid Braşov.

- Ce declaraţie?

- A spus: „Bun Trofin pentru Braşov”. Asta nu pentru că ar fi fost util Braşovului, ci pentru că situaţia lui de rejectat de la putere de către Ceauşescu, în cădere deci, îl făcea impotent politic. În traducere liberă, gaşca braşoveană putea să-şi vadă liniştită de afacerile ei, fiindcă Trofin nu mai avea nici puterea şi nici interesul să se amestece.

- Bine, şi ce-i cu asta?

- Asta dovedeşte că ei nu erau oameni ai partidului, fiindcă nu serveau interesele partidului. Acum în schimb, când legea cere ca funcţionarii publici să nu fie implicaţi politic, ei au rămas fideli partidului, de fapt fidel aceleaşi găşti.

- Da, adică P.S.D.-ului lui Iliescu, ca urmaş al PCR-ului.

- Exact. Iar dacă P.S.D.-ul a pierdut alegerile, ei se simt vulnerabili.

- Deşi nu-i atacă nimeni, doar că incompetenţa lor este tot mai evidentă.

* *

*

- Iar ai întârziat. Pe unde ai mai fost de data asta?

- N-am întârziat. Conferinţele astea durează cam o oră, iar discuţiile încă una. Nu pentru că acesta ar fi timpul necesar conferenţiarului să-şi expună ideea, ci pentru că aşa şi-au propus; atât cred ei că trebuie să dureze o conferinţă. A început la şase şi jumătate, s-a terminat la opt şi jumătate; acum e nouă.

- Asta fiindcă vorbesc de dragul de a vorbi. Unele idei le expui în cinci minute, iar altele nu le termini nici într-o zi.

- Aici nu ai dreptate. Timpul trebuie planificat. Şi la şcoală, cursurile au durata fixă. Lecţiile trebuie întocmite corespunzător timpului afectat. Problema e că ar trebui să spui ceva în timpul afectat şi nu să tragi de o idee până la epuizarea timpului.

- Şi măcar ai aflat ceva?

- E iluzorie speranţa că ai putea afla ceva de la un filosof român contemporan. Conferenţiarul de azi pare să fie totuşi mai cu picioarele pe pământ. Adică nu pare, chiar este. Dovadă că se descurcă şi pe plan social, ca să zic aşa, pentru că, altfel, nu ajungea cadru didactic universitar. Oricum, îşi dă seama că filosofia s-a îndepărtat de rolul ei de bază şi că aşa zişii filosofi sunt doar nişte cabotini. Bineînţeles că n-o spune deschis, nici nu are răspunsuri, dar se simte din unele exprimări, ce-i scapă.

- După mine, filosofia asta e ca o frecţie cu Diana la un picior de lemn.

- Sper că nu te gândeşti la zeiţa Diana.

- Diana era cu ani în urmă o loţiune...

- Ştiu, am glumit. Frecţie e sigur. Comparaţia cu piciorul e mai interesantă. Se poate interpreta ca o aluzie la faptul că unii gândesc cu picioarele, sau că au capul de lemn.

- Şi atunci, ce-ţi tratezi tu acolo? Capul sau picioarele?

- Păstrez contactul cu realitatea. Să ştiu prin ce lume mă învârt.

- Ai voinţă.

- Voinţa se educă, aşa că, da, am voinţă. Dar să ştii că, uneori, chiar mă amuz.

- Nu mai spune! Şi azi cu ce te-ai amuzat.

- Nu ştiu dacă m-am distrat cu adevărat, dar uite că la ceva tot mă gândeam. Printre filosofii contemporani se vântură temerea că filosofia va dispărea. Este, bineînţeles, o prostie. Va dispărea ceea ce cred ei că este filosofie, adică ce fac ei astăzi. Filosofarea...

- Eu am rămas cu gândul la Diana. Ea era zeiţa vânătorii. Vânătorii au nevoie de vânat; filosofii au nevoie de discipoli. Te simţi unul dintre ei.

- Mă ştii tu să fiu eu discipolul cuiva? Critic, da; la asta sunt bun. Nu spune toată lumea că doar la asta mă pricep?

- Asta cam aşa e!

- Ca să critic însă, trebuie să fiu informat. Să am materia primă. Altfel nu am ce critica. Revin la filosofie. Orice om filosofează în felul său. Nivelul este diferit. Cât despre înţelepciune, nu există cineva să nu şi-o dorească. În consecinţă, filosofia, adică dragostea pentru înţelepciune nu va dispărea niciodată. Că unii se declară specialişti în aşa ceva fiindcă au citit câteva cărţi, e treaba lor.

- Şi nici măcar nu se ştie ce au înţeles din ele.

- În mod sigur nu au înţeles esenţa cărţilor, fiindcă numai astfel se explică de ce au deviat. Ştii bancul acela: un tip întreabă: „ce este acela un comunist?”. „Cineva care l-a citit pe Marx”, vine răspunsul. „Dar un anticomunist?”, insistă omul. „Cineva care l-a şi înţeles”.

- Se pare că aceasta din urmă este o mulţime vidă.

- Nici n-ai idee cât de aproape de adevăr eşti. În primii ani de după război, cei câţiva care, din curiozitate, îl citiseră pe Marx au avut de suferit, unii chiar prin puşcării. Din Marx trebuia doar să reciţi, nu să-l comentezi.

- Da!

- Apropo, conferenţiarul de azi a strecurat printre altele ideea că filosofia contemporană nu se ocupă de problema încălzirii globale, de exemplu. Dorea să spună prin asta că nu se ocupă de probleme concrete. Nu-mi este clar dacă a spus-o în sens ironic – că, vezi Doamne, asta ar fi o problemă măruntă pentru sferele înalte în care pluteşte un filosof adevărat – sau dacă este un regret că filosofia a părăsit problemele reale ale omenirii. Filosofii din trecut căutau răspunsuri la întrebările lor. Astăzi, acele întrebări nu mai sunt de actualitate. Există însă, evident, alte întrebări. Întrebările noaste, întrebările zilelor noastre. La acestea ar trebui să caute răspunsuri filosofii. Socrate umbla prin mulţime; avea astfel posibilitatea să-şi verifice ideile şi, mai ales, să sesizeze problemele concrete ale epocii lui. Din păcate, ai noştri sunt în totalitate în afara subiectului. În afara oricărui subiect.

- Firesc! Dacă-i ducea capul, se apucau de altceva. Mai ales cei din România, unde timp de cincizeci de ani s-a predat marxism-leninismul. De unde atâţia filosofi? N-au fost nici măcar studenţi la filosofie, la filosofia cea adevărată, şi acum pretind să fie profesori. Să fi fost măcar student la o facultate oarecare. Ştii recomandarea lui Schopenhauer: „cei ce vor să facă filosofie ar trebui să studieze mai întâi o ştiinţă serioasă”. Asta măcar pentru verificarea aptitudinilor intelectuale. Ideea nu este deci nouă, dar se pare că nu convine. De ce oare?

- Da, chiar dacă citatul nu este exact, cam asta e ideea. Despre filosofii români e clar că nu avem ce discuta. Dar nu numai pe români îi aveam în vedere. Nici cei din alte ţări, cei cu renume internaţional nu sunt mai breji. În majoritatea cazurilor este doar snobism. Nimic esenţial. Bat apa în piuă cu câte un subiect de doi bani, tot de ei inventat, care nu interesează pe nimeni. Iar raţionamentele lor sunt, de cele mai multe ori, ridicole.

- Cam la fel ca în religie: preoţii şi-au uitat menirea şi, astăzi, se întreabă de ce nu mai vine lumea la biserică, că şi-au pierdut credinţa etc.

- Da, numai că acolo evoluţia a fost diferită. Oamenii nu şi-au pierdut credinţa, ci încrederea în biserică. Cauza este, ce-i drept aceeaşi; drumul ales este însă diferit.

- Ce vrei să spui?

- Cauza este dezvoltarea firească a ştiinţei, odată cu evoluţia societăţii. Drumurile pe care au apucat sunt opuse: preoţii, rejectând ştiinţa, a căzut din conservatorism; filosofia prin exces de modernism. Deţinerea puterii politice i-a făcut leneşi pe doctrinarii religiei. Menţinerea privilegiilor era, pentru ei, o preocupare ce le răpea energia ce ar fi trebuit s-o dedice adaptării la descoperirile ştiinţifice. Filosofii, în schimb, cuceriţi de succesele binomului matematică-fizică, au crezut că trebuie să facă şi ei la fel. Au inventat un aparat lingvistic snob, dar au abandonat problemele filosofice reale. Au încercat chiar şi logica matematică s-o introducă în filosofie, dar dacă citeşti ceva te umflă râsul de naivităţile lor.

- Dacă înţelegeau matematica, nu se făceau filosofi.

- Tot un soi de lene intelectuală a fost la mijloc. Şi unii şi alţii au dovedit că nu au avut chemare pentru profesiunile lor şi că doar se folosesc de ele în scopuri personale.

- D-aia zici tu că filosofia este veşnică, fiindcă ea nu stă în activitatea unor aşa zişi profesionişti, ci în practicarea ei de către tot omul, evident la niveluri diferite.

- Da, pentru că dragostea pentru înţelepciune este naturală şi veşnică.

- Înseamnă că şi filosofii vor exista veşnic.

- Categoric! Exprimându-mă în general, i-am cam pus la zid pe filosofi, tot în general. Trebuie totuşi să recunosc că există persoane serioase chiar şi printre cei ce au fost instruiţi eronat. Aceştia au abordat filosofia cu bune intenţii şi se străduiesc să intre în rol. Unii chiar au declarat că au început să studieze serios filosofia după terminarea facultăţii. Bravo lor! Păcat că sunt cam puţini.

- Ştiu eu unul pe care chiar îl admiri pentru asta.

- Te referi la Gabriel Liiceanu.

- El a scris un tratat despre limită. După aceea, dându-şi seama de limitele sale, s-a lăsat de filozofie.

- M-aş lăsa şi eu, dar nu sunt filosof şi nu pot să las ceea ce nu am. Liiceanu este totuşi un tip deştept.

- Înseamnă că ai să mai mergi şi la alte conferinţe pe teme filosofice.

- Poţi fi sigură. Speranţa moare ultima.

Stimate domnule profesor,

Am simţit în conferinţa dumneavoastră o uşoară dilemă privind oportunitatea căii ce o urmează filosofia contemporană. Nu ştiu dacă aţi făcut-o intenţionat, pentru a o transmite auditoriului, sau vă preocupă personal. La un moment dat aţi pus – retoric, evident – întrebarea dacă filosofia ar trebui să se ocupe de încălzirea globală sau alte asemenea probleme. La modul concret, probabil că nu, dar nu intenţionez să dau eu răspunsuri la această chestiune.

Presupun că, pentru dumneavoastră, întrebarea este neinteresantă, atunci când vine de la un neofit ca mine, deşi tocmai de aceea – poate – ar trebui să dea de gândit.

Da, filosofia oficială şi-a abandonat vocaţia de filo-sofie. Oamenii, însă, nu. Orice om filosofează în felul său şi se aşteaptă ca „specialiştii în înţelepciune” să-i fie de ajutor, dar nu găsesc decât persoane care se servesc de numele ei, fără să-l servească. Socrate umbla printre oameni.

Explicaţia căderii filosofiei nu trebuie s-o dau eu; cu siguranţă că dumneavoastră o cunoaşteţi chiar mai bine.

Fapt este că, după desprinderea din sfera largă a cunoaşterii a ştiinţelor şi ne-ştiinţelor ce şi-au delimitat domeniile, filosofiei nu i-a mai rămas mai nimic, astfel că Nae Ionescu a ajuns să afirme că nici nu există filosofie, ci doar oameni care filosofează, astfel că specialiştii ar trebui să se limiteze la istoria acestei filosofări, la evoluţia principalelor paradigme ale gândirii omeneşti. Personal, nu sunt de acord cu această opinie.

Dragostea oamenilor pentru înţelepciune este veşnică şi, în consecinţă, filosofia este şi ea veşnică. Specialiştii ar trebui s-o facă în mod calificat, dar pentru aceasta ar trebui să fie persoane cu o largă cunoaştere în toate domeniile, fiindcă numai astfel pot fi cu adevărat înţelepţi.

Ceea ce nu au înţeles „specialiştii”, sau nu vor să înţeleagă, este evoluţia preocupărilor oamenilor. Heraclit, spre exemplu, credea că principiul fundamental a tot ceea ce există este focul. Important nu este faptul că noi, astăzi, avem altă opinie, ci că aflarea unui principiu fundamental a tot ceea ce există era, pe vremea lui Heraclit, o preocupare importantă. Astăzi, noi avem alte întrebări, pe care filosofia s-ar cuveni să le ia în seamă. Bineînţeles, nu doar încălzirea globală, dar de ce avem asemenea probleme, ca încălzirea globală, ar merita atenţia lor. Constat însă cu regret că, dacă nu caută răspunsuri la probleme fundamentale, filosofii noştri încearcă să creeze probleme din chestiuni nefundamentale, doar, doar şi-ar găsi ceva de discutat.

În plus, România are o problemă suplimentară. Aderarea noastră la lumea dezvoltată s-a făcut într-o perioadă de dominaţie germană. Germania, la rândul ei, era în ascensiune, iar aparatul ei propagandistic încerca să impună lumii cultura germană, ca cea mai grozavă din câte au existat. Filosofia clasică germană a ajuns, astfel, piatra fundamentală a şcolii româneşti de filosofie din perioada antebelică. Să nu uităm însă că aceeaşi şcoală germană a fundamentat şi ideologia supraomului, care nu a întârziat să apară. Acum, dacă tot ar fi să ne căutăm un drum, poate că ar fi cazul să dovedim şi puţină originalitate.

...................................................................................................

(Nu vă speriaţi! N-am trimis nimănui această scrisoare; nu numai pentru că este jignitoare, ci pentru că nu i-aş fi spus nimic nou. Ştie el chiar mai bine cum stau lucrurile. Ar fi trebuit? Mincinosului, dacă-i spui că-i mincinos, se va strădui să te mintă mai bine.)

Ochii şi urechile Zidului

La întoarcerea din vacanţă, cu o întrerupere de câteva zile în Craiova

- Discutând în autobuz cu o doamnă despre familia pe care tocmai o vizitase, i-am spus că locuieşte în apropierea parcului Bibescu. Mi-a răspuns că nu a auzit de acest parc. „Nu se poate” – îi răspund – „este renumit în toată ţara acest frumos parc din Craiova”. „Ah, Parcul Poporului, desigur” – recunoaşte ea.

- De ce te miri? La Eforie Sud, când am fost în tabăra de pictură, am constatat că aproape nimeni nu ştia că oraşul lor s-a numit cândva Carmen Silva. Cei mai în vârstă îşi aminteau, în schimb, că s-a numit pentru o vreme Vasile Roaită. Ţi-am relatat asta mai demult.

- Da. Stai să vezi! Surprinsă de ignoranţa doamnei cu pretenţii de intelectual, am testat pe stradă, sub diferite forme, mai multe persoane. Majoritatea au fost în aceeaşi situaţie.

- La Craiova e vorba de un parc, fie el şi renumit. La Eforie Sud este vorba despre numele localităţii lor.

- Ce să mai discutăm... Orăşenii comunismului nu şi-au mai propus să se integreze în civilizaţia urbană. Dacă s-ar fi putut ar fi adus cu ei şi denumirea satelor din care au venit. Asta dacă s-ar fi grupat pe cartiere. Apropo, regina Elisabeta chiar a înfiinţat ea staţiunea?

- Primul hotel a fost construit de Ioan Movilă, boier moldovean din celebra familie a Movileştilor. Are chiar şi o statuie în parcul central al oraşului. Piatra de temelie a fost pusă în 1899, pe un teren cumpărat de la moştenitorii lui Mihail Kogălniceanu.

- Văd că eşti documentat.

- Păi, dacă tot am fost acolo, n-am stat cu degetul în gură. Regina Elisabeta a murit câţiva ani mai târziu, în 1916, deci se poate spune că staţiunea s-a dezvoltat sub auspiciile numelui ei.

- Să-ţi uiţi istoria înseamnă să dai înapoi cel puţin cu perioada pe care ai uitat-o.

- La câtă istorie adevărată ştiu românii azi, te miri că am ieşit din feudalism.

- Dar am ieşit? Întrebare retorică, evident.

- În Occident, feudalii aveau castele. Noi ce aveam? Mă întreb dacă am fost vreodată fie şi în feudalism. Cred că de la Decebal încoace n-am mai fost de nici-unele cu adevărat. Ba, am fost un fel de mahala a civilizaţiilor vecine, chiar dacă aceste civilizaţii nu au fost întotdeauna tocmai civilizate.

- Să nu fim prea aspri. Statele moderne au ca primă caracteristică instituţionalizare principalelor funcţii publice. Biroul de Statistică al României a fost înfiinţat de Al. I. Cuza, în 1859. În Anglia se întâmplase cu 800 ani în urmă.

- Deci putem merge la culcare.

- Cel mai bun lucru de făcut.

- Cel puţin la asta ne pricepem.

* *

*

- Am trăit vremuri dificile... Nu te nelinişti; nu voi face greşeala să-ţi spun că, în alte condiţii, aş fi devenit vreun geniu. Nu, nu, poate că aş fi ajuns un dobitoc mai mare decât sunt.

- Dar. . .

- Mersi, stai cuminte! Ştiu ce sunt. Ce aş fi putut deveni? Nu se poate şti niciodată. Devenirea nu este cu dacă. Există o poveste aproape clasică, cu un paracliser care a fost dat afară fiindcă era analfabet şi a devenit un bogat om de afaceri. Impresionat de ascensiunea sa, un reporter se întreabă „Ce ar fi devenit tipul dacă ar fi fost ştiutor de carte?”

- Da, ştiu; „Rămânea paracliser”. Ce-i drept, omul scoate din el cu atât mai mult cu cât este solicitat mai mult.

- Asta înseamnă că din mine a ieşit maximum din ce se putea?

- Nu-i da omului cât poate să ducă.

- Da, se putea şi mai rău. E-adevărat! Deci trebuie să fiu mulţumit cu ce-am obţinut, fiindcă, pentru mai mult de-atât, trebuia să sufăr mai mult.

- Ai început să devii rezonabil.

- Asta înseamnă să te mulţumeşti cu ce ai? Să nu-ţi doreşti mai mult? Să fii lipsit de ambiţii?

- Ei, nu chiar aşa!

- Poate că indolent este un cuvânt mai potrivit, nu rezonabil.

- Nu exista un cuvânt care să descrie modul de viaţă perfect.

- Da, avem nevoie de multe cuvinte pentru ca să exprimăm puţine lucruri, mai ales când e vorba de sentimente, mentalităţi, atitudini,...

- De unde se vede că vorbirea s-a dezvoltat în direcţii greşite.

- De asta poţi să fii sigur.

- Iar cum vorbirea s-a dezvoltat în paralel cu gândirea, înseamnă ca şi gândim greşit.

- Hai noroc!

* *

*

- Percep lumea ca pe un joc, căruia nu-i cunosc perfect regulile.

- Deci nu este chiar un joc, în sensul sportiv.

- Înseamnă că nu este un joc, ci o luptă, dar asta am mai spus-o.

* *

*

• De unde vine răutatea oamenilor?
• De unde vine iubirea?
• Ambele sunt faţete ale aceeaşi fiinţe.

* *

*

• Dacă ne tragem din maimuţe, înseamnă că inteligenţa noastră nu ne-a fost de mare folos.
• Dacă Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea sa, ce trebuie să cred despre el?
• Prefer să nu dau crezare acestei afirmaţii.

* *

*

• Anul-lumină este o unitate de măsură pentru spaţiu.
• Pentru timp am putea avea anul-întuneric; umplut cu evenimente, devine timp real.
• Mă tem că asta este o filosofie mai adâncă.

* *

*

- În Statele Unite am călătorit cel mai mult cu autobuzul. Era nu numai cel mai ieftin, dar îmi oferea şi un foarte bun prilej de a-i cunoaşte pe americani, adică tocmai scopul excursiei mele. Totuşi cea mai lungă călătorie dintr-o bucată a fost cu trenul: Los Angeles – New York, via Chicago. Fără să spun nimănui ce sunt, de unde vin, toţi m-au etichetat imediat ca intelectual şi –important – mi-au acordat toată consideraţia cuvenită unui intelectual. Îmi amintesc că, la un moment dat, un tânăr, care rezolva cuvinte încrucişate, m-a întrebat cum se spune în franceză la am-uitat-ce, fără să ştie dacă eu vorbesc sau nu franceza. În mintea lui, orice intelectual trebuia să ştie franceza.

- Şi, mă rog, de unde au tras ei concluzia că erai intelectual? Purtai cravată?

- Dimpotrivă. Purtam blugi americani, un t-shirt american, şi o bluză de trening chinezească, dar pe asta n-o văzuseră încă, fiindcă o îmbrăcam doar seara. Iar cravată poartă toţi americanii cu funcţii publice. Şoferii de pe autobuze, măturătorul din staţii, toţi poartă cravată. Oricât de cald ar fi, cravata este obligatorie, chiar pe o cămaşă cu mânecă scurtă.

- Atunci după ochelari.

- Nici, că au şi din ăştia. Cu ochelarii am o altă întâmplare, din România. Mergeam nu demult printr-un cartier de case muncitoreşti, construite prin 1950-1960, cu fonduri de la stat. Acum este un cartier liniştit, casele sunt cochete, cu flori în faţă. Unele au ajuns, prin dezvoltare recentă, adevărate vile. Cred că era duminică, fiindcă strada era aproape pustie. Doar în faţa unei case se afla un grup de trei bărbaţi. O zi frumoasă. Era chiar foarte cald, fiindcă cel ce stătea în faţa porţii era fără cămaşă, cu burta pe-afară. M-au văzut de la distanţă. Totuşi, atunci când m-am apropiat, unul dintre ei s-a întors cu spatele, făcându-se că nu mă vede şi să mă oblige astfel să-l ocolesc, părăsind trotuarul, destul de îngust. Asta am şi făcut, fără să-mi pot abţine însă un zâmbet ironic adresat proprietarului casei, care mă privea. Atunci ochelarii erau singurii care mă trădau ca intelectual, motiv suficient pentru neamul prost să mă urască.

- Bine, şi, în America, cum te-au identificat?

- Pare ciudat, dar după ceea ce consideram eu a fi cel mai mare dezavantaj al meu: limba engleză. De fapt, nu limba, ci modul de exprimare.

- De aici aflau că eşti străin, nu şi intelectual.

- Străini sunt mulţi în Statele Unite, iar localnicii nu mai sunt atât de bucuroşi să-i vadă, mai ales pe hispanici. A trecut epoca deschiderii. Acum au început să aibă sentimentul propriei identităţi. Modul de exprimare am spus. Engleza mea este relativ bună scris şi citit. Conversaţia însă este lamentabilă.

- Asta pentru că tu ai învăţat Engleza singur, din cărţi.

- Da, nu am avut posibilitatea să conversez. Ori tocmai asta se vedea.

- Asta-i adevărat. Mulţi tineri din România îşi închipuie că sunt mai grozavi dacă vorbesc asemenea eroilor din filmele pe care le văd ei, cu expresii de cartier, limbaj specific celor mai puţin instruiţi şi chiar al delicvenţilor.

- Ei bine, americanii, ca oricare alt popor, au instrumente de măsură foarte sensibile şi îţi spun cine eşti după câteva fraze, uneori după una singură sau chiar după un singur cuvânt sau gest nepotrivit.

- În limba maternă, dacă o stăpâneşti bine, îţi poţi înşela interlocutorul mai uşor decât într-o limbă străină. Pe străin îl reperezi imediat de unde şi cum ţi-a învăţat limba.

- Şi, prin asta, află cu cine are de-a face.

* *

*

Amintiri

Zăpada abundentă, căzută aseară, a curăţat aerul de impurităţi şi a acoperit totul cu alb, astfel că lumina soarelui ce a răsărit azi pe un cer albastru intens este aproape orbitoare. Cei ce vor să plece în excursie au nevoie de ochelari de soare, nu de fandoseală, ci de protecţie.

Ziua de azi îmi aminteşte de o alta, petrecută cu câţiva ani în urmă. Condiţiile arau asemănătoare, iar eu urcam pe coama unui munte, singur, printr-o zonă împădurită, întreruptă de mici poiene. Pe zăpada, imaculată până nu demult, se vedeau acum o mulţime de urme de animale. Era în martie, ca şi acum, soarele încălzea puternic, iar zăpada de pe pomi se topea cu repeziciune. Picăturile scurse pe sol erau atât de dese, încât mi-a venit ideea unui experiment: să măsor timpul scurs din momentul imprimării urmei, după numărul picăturilor căzute pe ea. Am făcut-o pe propriile mele urme. De la câteva secunde şi până la 15 minute, când urma ar fi fost complet acoperită, puteam face estimări cu o precizie destul de bună. Surpriza a fost să constat că urmele animalelor erau extrem de recente. Eu nu vedeam nici unul, deşi trecuseră prin faţa mea de curând, unele sub un minut. Şi nu erau numai animale mici. Nu mă pricep la animale şi la urmele lor, dar câteva erau chiar îngrijorător de mari.

Şi dacă tot sunt la capitolul amintiri, iată una din aceeaşi zonă, atât geografică cât şi ideatică. Era tot primăvară, la sfârşitul lui aprilie, poate început de mai. De data aceasta, nu eram singur, ci împreună cu unul dintre foştii mei directori, acum cercetător la Bucureşti. Deşi nu mai eram în relaţii oficiale de subordonare, ca şef al unei teme de cercetare, mă cooptase şi pe mine în echipa sa, aşa că păstram legătura cu el. În ziua aceea, o duminică foarte frumoasă de primăvară, ne hotărâserăm să facem o excursie pe aceeaşi potecă despre care am vorbit anterior. N-a durat mult de la plecare şi un nor negru a acoperit cerul. În câteva minute a început să ningă. O vreme, am înaintat voiniceşte. El se dorea încă viguros, deşi avea peste 60 de ani şi avea încredere în mine, fost alpinist, mai tânăr decât el cu 10-12 ani. În ciuda vitejiei noastre, a trebuit să renunţăm; stratul de zăpadă depăşea o jumătate de metru. În plus, era apoasă, deci foarte grea. Cu greu ne-am întors, uzi până la piele şi extenuaţi. În orele următoare după sosire îi dădeam telefon să aflu cum se mai simte. Eram îngrijorat atât pentru sănătatea mea, dar mai ales pentru a lui, datorită diferenţei de vârstă şi antrenament.

Remarca Zidului: iată dovada că Dumnezeu, atunci când a separat apa de uscat, şi-a făcut bine treaba. Dacă în apa de ploaie ar fi scăpat şi ceva pietre, sau dacă apa ar avea în stare solidă consistenţa pietrei, v-ar fi fost cu mult mai greu, poate fatal.

Dragă prietene,

Astăzi a fost vernisajul expoziţiei membrilor filialei Braşov a Uniunii Artiştilor Plastici, episodul seniori. Ea a fost precedată de episoadele juniori şi adulţi. Asta pentru că spaţiul este foarte mic pentru o expoziţie unică, dar şi dintr-un mic interes: majoritatea profesorilor de desen au copii, elevi sau absolvenţi ai unor şcoli de artă, şi doresc să-şi lanseze odraslele. În plus, comparaţiile între generaţii nu sunt recomandate; ar putea pune în evidenţă aspecte nedorite.

Era de aşteptat ca această expoziţie, a seniori-lor, să fie cea mai bună. Ei bine, numărul vizitatorilor vorbeşte mai bine decât aş putea eu s-o fac. Am numărat 28, din care patru ziarişti. Numărul expozanţilor era mai mare, dar nici măcar aceştia nu s-au ostenit să vină. Cred că alte comentarii nu mai sunt necesare.

Mai bine îţi scriu ceva despre muzică. Recent, am primit de la autor o carte despre muzică: „Ce spun filosofii despre frumosul muzical”. Cartea este remarcabilă pentru efortul autorului de a selecta din opera câtorva filosofi importanţi opiniile lor despre muzică: Platon, Aristotel, Sf. Augustin, Kant, Schopenhauer, Nietzsche şi alţii. Interesante sunt diferenţele dintre opiniile lor. Nu numai că sunt diferite, dar oscilează de la o extremitate la alta, de la ridicol (Kant) la sublim (Schopenhauer). Ştiam câte ceva despre ele, dar autorul ne pune la picioare a adevărată documentaţie.

Am mai discutat despre autor în legătură cu o altă carte a sa, „Emil Cioran coerenţa unui anti-sistem”. Îmi exprimam atunci nedumerirea cu privire la asocierea oximoronică a termenilor din titlu, dar şi dorinţa de a citi cartea, împotriva neîncrederii mele în profesionismul filosofilor români contemporani (nu-l cunoşteam încă pe autor), nu din alt motiv decât faptul că şcoala românească de filosofie de după război a propovăduit doar o anumită doctrină, iar proliferarea universităţilor fără profesori din ultimii ani este de-a dreptul descurajantă. Acesta însă nu este un oarecare. Nu ştiu dacă a cunoscut sfatul lui Schopenhauer, potrivit căruia „cine vrea să facă filosofie serioasă e bine să adâncească, mai întâi, o ştiinţă exactă"; fapt este că s-a conformat. El este, înainte de toate, licenţiat în muzică la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, iar, în prezent, profesor universitar la Facultatea de Muzică din Braşov. Facultatea de Istorie-Filosofie a Universităţii Bucureşti a urmat-o ulterior. Cât despre muzică, în opinia mea, contrar aparenţelor, ea este o ştiinţă aproape exactă. Nu pentru că trebuie să ştii exact unde să pui degetul dacă vrei să cânţi la vioară, spre exemplu, ci pentru că are metodă de învăţare, are chiar şi un limbaj propriu, cel al notelor, şi care nu este tocmai uşor, dar - mai ales - are o mulţime de teorii. Un lucru este cert: tipul este un filosof adevărat, iar apropierea sa de Cioran nu este întâmplătoare: la fel ca Cioran, adoptă faţă de filosofie o atitudine sinceră şi nu una formală, menită să-i impresioneze pe neofiţi.

Ca după orice carte bună, ce te face să gândeşti, am început şi eu, ca ardeleanul, să cuget. Iată efectul:

Diferenţa dintre un tablou frumos şi unul urât este mai mică decât diferenţa dintre o melodie frumoasă şi una anostă. Muzica, deşi diferită de la o arie geografică la alta, este totuşi mai unitară. Este şi acesta un semn că ea atinge mai direct simţurile noastre.

Toţi oamenii, indiferent de rasă, râd şi plâng la fel. Chiar şi la animale, manifestările caracteristice ale sentimentelor de bucurie şi tristeţe sunt asemănătoare. Dintre arte, muzica este cea mai apropiată de sentimente, pe care le redă şi le transmite cel mai direct.

Spun unii că trebuie „să înţelegi” muzica sau arta, adică domenii în care valoarea nu poate fi măsurată cu exactitate. Aş eticheta expresia drept o maximă a ipocriziei, dacă nu ar exista şi reciproca, venită din partea cealaltă, a unor „consumatori”: „eu nu mă pricep la muzică/pictură/etc.”, indicând evitarea exprimării opiniei, de fapt o formă de laşitate. Nu e nimic de înţeles în muzică sau artă. Ele se adresează sentimentelor şi nu raţiunii. Cele câteva forme prin care autorii încearcă să transmită idei sunt sub-categorii minore: muzica programatică, arta simbolistică şi altele asemenea lor. Orice formă de artă este cu atât mai valoroasă cu cât atinge mai direct sentimentele noastre. Chiar şi în literatură, unde mijlocul de comunicare este cuvântul, deci un simbol, şi - în consecinţă - se adresează intelectului, prin intermediul căruia ajunge la sentimente, chiar şi aici zic, în literatură, forma superioară este poezia, exact din motivul invocat. Poezia bună, evident, nu elucubraţiile moderniste.

Cella Delavrancea remarcă întrepătrunderea poeziei lui Eminescu cu muzica lui Chopin. În amintirile sale „Dintr-un secol de viaţă”, în capitolul „Eminescu oglindit în Chopin”, dă mai multe exemple. În Mazurca nr. 26, de pildă, „printr-o modulaţie neaşteptată, în la major, parc-auzeam adorabila frază de la sfârşit (O rămâi):

Unde eşti copilărie,

Cu pădurea ta cu tot?”

A fost doar un exemplu. Adevărul este că majoritatea mazurcilor şi, mai ales, a nocturnelor lui Chopin pot fi puse pe versuri de Eminescu şi, invers, cele mai multe dintre poeziile lui Eminescu pot fi puse pe muzica lui Chopin. De remarcat că orice legătură directă între cei doi mari creatori este exclusă: Eminescu s-a născut la un an după ce Chopin se stinsese din viaţă. Ceea ce i-a unit este – evident – o armonie superioară, ce depăşeşte puterea noastră de înţelegere, dar nu şi pe cea de simţire. Asta se numeşte artă. La ea ajung însă doar geniile. Mă refer la creaţie. Receptarea ne aparţine nouă, profanilor. Nici literatura nu face excepţie de la acest principiu. L-a semnalat în autobiografia sa Anthony Trollope, un romancier britanic, trăitor între 1815–1882: „Of all the needs a book has the chief need is that it be readable”. ^{Atenţie la traducere: de a fi citibilă, nu citită, deci redactată cu claritate.}

Kant ne spune că ideile pot fi potenţate şi prin senzaţii. El stabileşte trei tipuri de arte frumoase:

- artele cuvântului;

- artele plastice;

- artele senzaţiilor.

Prin arte plastice el le înţelege pe acelea care transmit idei prin intuiţii sensibile: arhitectura sculptura, pictura.

În artele senzaţiilor el include muzica şi arta culorii. Găsim deci pictura la două categorii, în funcţie de conţinutul ei ideatic. Despre muzică, Kant, are cele mai proaste opinii. Nu numai că o plasează pe ultimul loc, dar o descrie în termeni atât de degradanţi, încât plasarea ei în rândul artelor este o contradicţie în termeni. Nu ascund nici opinia mea despre Kant, ca fiind ne-onorantă în această privinţă. Ca om, îl putem înţelege că avea şi el resentimente din motive numai de el ştiute sau neştiute. (O fi avut vreun vecin, care îl deranja cu muzica lui.) Ca filosof însă ar fi trebuit să fie mai raţional. Notăm totuşi distincţia ce o face, chiar fără să vrea – logica nefiind punctul lui forte – dintre pictura de dragul picturii şi pictura ca mijloc de comunicare, nu atât al ideilor, cât al sentimentelor. Nu însă şi al senzaţiilor, caz în care Kant ar avea şi ceva dreptate, cu toată lipsa lui de sensibilitate.

De altfel, nici Fericitul Augustin nu este prea departe. El admite muzica numai ca susţinător al textului religios; independentă de acesta, o consideră degradantă. Că nu este aşa o ştim cu toţii. Cum se face că tocmai filosofii nu înţeleg? La o mică analiză, constatăm că, într-adevăr, scopul artelor este să ne provoace sentimente. Muzica o face direct, prin simţul auzului. Literatura o face prin intermediul raţiunii. Vorbirea şi - prin derivare - scrierea sunt mijloace de comunicare prin intermediul simbolurilor. Raţiunea interpretează simbolurile şi provoacă sentimentele. Arta plastică – şi aici Kant are dreptate – este bivalentă:

- prin jocul formelor şi al culorilor, ea produce sentimente în mod direct, prin simţul văzului; este cazul picturii abstracte şi al celei decorative;

- prin intermediul simbolurilor din pictura figurativă, la fel ca vorbirea, ea se adresează raţiunii; ea, raţiunea, este cea care provoacă sentimente.

Rezultă că nu e nimic de înţeles în arta abstractă şi că – dimpotrivă – arta figurativă este o formă precară de comunicare, inferioară literaturii, dar care trebuie judecată la fel ca ea. Prin îmbinarea lor însă, cele două forme se potenţează reciproc şi ridică arta plastică la un nivel superior. Tot prin îmbinare, cuvântul şi muzica pot da naştere unor forme mai puternice de stimulare a simţurilor, fapt sesizat de Fericitul Augustin, acceptând muzica fie şi numai ca adjuvant în ritualuri religioase. Astăzi ştim nu numai că, dar şi cum să combinăm diferitele arte, începând cu găsirea intonaţiei potrivite într-un discurs şi sfârşind cu opera sau chiar cu filmul, unde toate artele pot participa la stimularea sentimentelor. Ar rezulta că arta este mijlocul prin care se pot provoca sentimente. Orice sentimente? Orice mijloc?

Eu, Zidul

Judecând după numărul cărţilor de poezie ce apar aproape în fiecare zi, se pare că este mai uşor să scrii versuri decât proză. Un argument ar fi şi consta-tarea că mulţi scriitori, ca adolescenţi, au debutat cu poezie, pentru ca, mai târziu, să abandoneze poezia în favoarea prozei.

Poezie sau proză, contează mai puţin. Problema majoră este identificarea cărţilor cu adevărat bune, ceea ce începe să semene cu căutarea acului în carul cu fân.

Critica şi publicitatea comercială nu numai că nu ajută, dar mai mult derutează. Nu mă gândesc acum la criticii proşti sau rău intenţionaţi; ei sunt uşor de identificat şi evitat chiar de către cititori. Mai grav este efectul produs de mercantilismul societăţii de azi. Totul este subordonat comerţului, inclusiv cultura. Iată un exemplu: de curând, a fost o lansarea de carte, urmată de o întâlnire cu autorul, ambele organizate cu mult fast, la care au fost aduşi elevi şi studenţi, mobilizaţi, evident, de către organizatori. Ar fi fost lăudabil în cazul unei cărţi bune. Din păcate, nu este. Tocmai am evitat adjectivul potrivit, pentru că nu vreau să mă cobor prea tare.

Prima întrebare este „de ce atâta osteneală pentru o carte fără valoare?”. Pentru că a fost editată de către o editură cu bani şi care vrea să-şi recupereze cheltuielile? Dar de ce investeşte în asemenea cărţi? Sunt două ipoteze:

- autorul este un om al casei;

- editura vizează un succes comercial, având ca ţintă persoanele mai modeste intelectual, pe care speră să le atragă prin publicitate.

De ce nu face publicitate pentru o carte bună? Pentru că cititorii de cărţi bune sunt mai puţini şi mai pretenţioşi. Vânzătorii de orice fel au chiar o oarecare repulsie pentru clienţii pe care îi bănuiesc a fi mai pretenţioşi. Preferă unul mai ignorant, pe care îl pot duce de nas cum vor ei.

Revenind la cărţi, viciul comerţului este prezent şi aici: producerea cărţii costă, banii trebuie recuperaţi, cartea devine deci obiect de comerţ şi, în consecinţă se supune regulilor comerţului.

Cum rămâne cu educaţia prin carte? Nu rămâne! Mai de viitor este Internetul, unde autorii îşi pot plasa singuri cărţile, iar cititorii le pot lectura gratis.

Mai amuzante au fost consecinţele lansării. Doi specialişti de ţinută academică, mobilizaţi să vorbească la lansare şi să întreţină discuţia ce a urmat, jenaţi de faptul că materialul furnizat de carte nu oferea un subiect de discuţie cât de cât literară, au încercat să vorbească despre suprarealism, sugerând că autorul ar avea o relaţie cu acest curent. Într-un târziu, obosit probabil de această încercare de dezbatere, din care nu prea înţelegea mare lucru, autorul a declarat franc că el nu se consideră suprarealist, lăsând astfel auditorul siderat.

Au încercat atunci cu post-modernismul. Termenul este cel puţin hilar, denotând în ultimă instanţă lipsa de imaginaţie a celor ce ar trebui s-o aibă în exces. Un curent literar ar trebui să aibă o caracteristică, iar numele să o sugereze. Termenul post-modernism s-a născut în arhitectură, unde – după o perioadă de modernism exagerat – a apărut o tendinţă de revenire la normal. Unii au înţeles că post-modern înseamnă mai grozav decât modern, adică şi mai exagerat. Mai bine i-ar fi spus post-literatură. Cum aşa ceva nu va putea exista, rămâne ipoteza unui post în literatură, asemenea postului Paştelui. Îmi pare rău să remarc că modern - şi implicit post-modern – nu poate fi un curent. Cuvântul ne spune doar că este vorba despre ceva „la zi” şi, în funcţie de context, mutatis mutandis, este valabil în orice moment şi că în curând, ca orice este „la modă” va deveni demodat. Se pare că lumea literaţilor este în criză de imaginaţie. Post-modern înseamnă deci demodat avant la lettre.

* *

*

Se spune că prima maşină de vorbit a fost construită dintr-o coastă. A lui Adam, fireşte ! Rezultă că, înainte de operaţie, primul om avea un număr impar de coaste: 12 pe o parte şi 13 pe cealaltă. Este greu de crezut, fiindcă ar fi fost dureros. În medicină, cele câteva cazuri întâlnite sunt catalogate ca malformaţii şi poartă, nu se ştie de ce, numele de „coastă de drac”. Ca om normal, Adam ar fi trebuit deci să fi avut 26 de coaste, câte 13 pe fiecare parte. Rezultă că cea de a douăzeci şi şasea coastă i-a fost extrasă într-un scop încă necunoscut. Considerente logice ne conduc la ipoteza că cea de a doua maşină ar fi fost una de gândit, dar proiectul ei s-a pierdut, motiv pentru care, între timp, au apărut tot felul de înlocuitori.

* *

*

Curentele filosofice obişnuite sunt fie maniheiste, în sensul că pe primul plan se află lupta dintre bine şi rău, fie platoniciene, adică admit doar existenta binelui, răul fiind absenţa lui. Creştinismul este prin esenţa lui platonician, pentru că admite un singur atot-făcător, răul născându-se doar din comportarea incorectă a oamenilor şi, mai rar, la sugestia diavolului, care nu se ştie de unde a apărut.

Teoretic, măcar din motive de echilibru, ar trebui să admitem şi o a treia ipoteză, cea a existenţei răului, cu binele ca absenţă a lui. Pare monstruos, dar mă tem că această abordare este mai aproape de realitate. Noroc că ne aflăm doar în zona speculaţiilor teoretice, aşa că putem merge mai departe.

Viaţa reală începe cu lupta pentru existenţă. De la micile celule şi până la cele mai complexe organisme sociale, fiecare entitate are tendinţe expansioniste. Viaţa însăşi are, deci, la origine răul. Binele apare doar atunci când învăţăm să ne respectăm vecinul, să ne domolim dorinţele acaparatoare. Pe un plan mai mare, dacă admitem că Bigbangul se află la originea Universului, înseamnă că întreaga evoluţie este una expansionistă, având deci la origine răul. Din motive de echilibru, există şi găurile negre, pe care noi le vedem ca involuţie. Dacă Universul nostru, cu întreaga omenirea pe el, s-ar afla într-un asemenea proces de involuţie, am putea spune că binele este primordial, iar răul ceva dobândit. Din fericire nu este cazul. Sau poate că din nefericire. Cine ştie cum o fi mai bine?!!.

* *

*

Mi s-a adus la cunoştinţă zvonul cum că aş avea ceva împotriva democraţiei. Idee mai falsă nici că am pomenit. Împotriva uzului ei în politică, DA. În politică, democraţia este folosită în cel mai demagogic mod cu putinţă. Dar asta nu are nici o legătură cu ideea de democraţie, în general. E drept că particula „craţie” vrea să spună că este vorba despre conducere şi, de aici, implicarea ei în politică. Dar putem vorbi despre ea şi fără atributul de conducător, cu sensul de tiran, vătaf, oprimator.

Spuneam odată că literatura, spre exemplu, se democratizează, tocmai cu sensul că dispare cenzura şi oricine are dreptul să scrie. Ce scrie îl priveşte, dar nimeni nu-l opreşte. Asta da, democraţie. Şi cine spune astăzi că această libertate nu există? Există, chiar în ciuda unora.

Internet-ul este un alt exemplu de democraţie. Apar acum dicţionare şi enciclopedii cu o viteză formidabilă. La început, au fost foarte slabe. Unele mai sunt încă. Altele însă au ajuns la performanţe remarcabile, iar explicaţia este tocmai participarea unui numărului enorm de autori. Bineînţeles că există şi intruderi nedorite. Cele româneşti trec chiar printr-o fază jenantă, datorită „democratizării” noastre originale. Ele sunt însă eliminate cu timpul. Marile sisteme îşi păstrează integritatea tocmai prin faptul că sunt mari şi, în timp, ceea ce nu este important pentru sistem dispare de la sine.

Cum însă tot răul este spre bine, iată şi un avantaj: Internetul, ca variantă virtuală a vieţii reale, obligă oamenii să aibă reacţii fireşti la tot ceea ce se întâmplă. Şi în viaţa reală există tot felul de indivizi nedoriţi. Nu ar trebui deci să ne mirăm de cei câţiva indivizi, care se comportă necivilizat. Oricum, pe Internet, sunt mai puţini decât în viaţa reală. Mai important este ca noi să ne stabilim reacţiile faţă de ei.

Iar cel mai mare avantaj constă în faptul că tocmai asemenea indivizi îi trezesc pe ceilalţi, îi aduc „cu picioarele pe pământ”, îi obligă să revină în realitate şi să nu-şi creeze false iluzii, generate de obicei în retragerea într-un turn de fildeş personal sau colectiv.

Să ne amintim de agora grecilor sau de forumul roman. Asta înseamnă democraţie, şi nu votul universal.

Ochii şi urechile Zidului

Ce ţi-e şi cu oamenii ăştia. Dacă nu vorbesc, cică gândesc. M-am întrebat de multe ori de ce o fac, dacă tot nu progresează, dar nu am aflat. Nici locatarul meu nu face excepţie. Citiţi şi voi:

* *

*

Mai mult ca perfectul nu există decât în gramatici, deci în ceva aflător doar în închipuirea noastră, nu şi în realitate. Este surprinzător cum de tocmai grămăticii au inventat un termen ce încalcă propriile lor reguli, perfect fiind un adjectiv fără grade de comparaţie.

* *

*

Cum poţi recunoaşte traducătorul prost în doar câteva secunde? Simplu! După abuzul utilizării perfectului simplu. Dacă îl întâlniţi şi în lucrări originale în limba română, înseamnă că autorul s-a „tradus” singur. Evident, tot prost.

* *

*

Apropo de critică şi critici. Ca tot omul, fac şi ei clasificări. Pe locul întâi plasează ficţiunea, iar pe ultimul memorialistica. În ceea ce priveşte ficţiunea, sunt de acord, cu precizarea că asemenea scrieri sunt rarisime, iar cele cu adevărat valorase le numeri pe degete. În limba română, degetele de la o singură mână sunt suficiente. Marea majoritate a romanelor sunt relatări ale unor întâmplări reale Nu mai insist, fiindcă am spus deja de mai multe ori, că orice autor spune doar ce gândeşte, iar gândul lui este un rezultat al experienţelor lui de viată şi, în ultimă instanţă, orice scriere este autobiografică.

Michel Foucault a afirmat clar caracterul autobiografic al lucrărilor sale: „De câte ori am încercat să fac operă teoretică, a fost pe baza unor elemente din experienţa proprie". Într-un interviu din 1978, întâlnim o recunoaştere încă mai precisă: „... nu există nici o carte de-a mea care să nu fi crescut, cel puţin în parte, dintr-o experienţă directă, personală”.

Dar iată ce ne spune Mark Twain. El a fost un scriitor cinstit, cel puţin din acest punct de vedere. Declară deschis că romanele sale sunt inspirate din fapte reale. În prefaţa unor cărţi, precizează numele real al eroilor. Iată una: „Most of the adventures recorded in this book really occurred; one or two were experiences of my own, the rest those of boys who were schoolmates of mine. Huck Finn is drawn from life; Tom Sawyer also, but not from an individual -- he is a combination of the characteristics of three boys whom I knew, and therefore....” (The Adventures of Tom Sawyer) (Cele mai multe întâmplări relatate în această carte au avut loc în realitate; una sau două au fost experienţe personale, restul ale colegilor de şcoală.) În Autobiografie, descrie pe larg sursele subiectelor. „... ferma lui (a unchiului John A. Quarles – n.n.) mi-a fost de folos de vreo două-trei ori în literatură. În Huckleberry Finn şi în Tom Sawer Detectiv, am mutat-o în Arkansas, la o distanţă de şase sute de mile, dar n-are a face; nu era o fermă prea mare...) (Mark Twain, Autobiografie, Editura Univers, 1977, pagina 9) Sau: „Aveam un prieten bun şi leal, un aliat şi un sfetnic plin de afecţiune în persoana „unchiului Daniel”, un sclav de vârstă mijlocie, înzestrat cu mintea cea mai ageră... Nu l-am văzut de peste o jumătate de veac, şi totuşi, sufleteşte, mi-a ţinut tovărăşie o bună parte din acest timp, căci l-am înfăţişat în cărţile mele, fie sub propriu-i nume, fie sub numele de „Jim”, plimbându-l de colo până colo – la Hanibal, pe Mississippi la vale pe-o plută, şi chiar deasupra Saharei într-un balon...” (ibidem, pagina 12) „Am zugrăvit-o de mai multe ori în cărţile mele (pe mama lui Sandy, un mic sclav) sub înfăţişarea mătuşii Polly a lui Tom Sawyer. . . L-am folosit şi pe Sandy odată – în Tom Sawyer.” (ibidem, pagina 13) „Mulţi au văzut în colonelul Sellers o ficţiune, o invenţie, o posibilitate extravagantă, şi mi-au făcut cinstea de a-l numi o „creaţie”; dar se înşelau. Eu n-am făcut altceva decât să-l pun pe hârtie aşa cum era. . . Întâmplările care au părut cele mai extravagante, atât în carte, cât şi pe scenă, n-au fost născocite de mine, ci luate din viaţa lui, iar eu am fost de faţă când s-au întâmplat,” (ibidem, pagina 25). Este vorba despre James Lampton, vărul mamei sale, care apare în Epoca aurită, sub numele de colonelul Sellers. Aş putea continua, dar ar însemna să reproduc o mare parte din autobiografia lui Mark Twain.

Adevărul este că orice autor scrie ceea ce gândeşte. De aceea, memorialistica este cea mai bună literatură, cu condiţia să fie sinceră. M-am întrebat, de aceea, de ce la noi este apreciată ficţiunea şi nu memorialistica. Un argument poate fi decelat din politica regimului comunist. În literatura de atunci, eroul pozitiv trebuia să fie neverosimil de pozitiv, în timp ce personajele negative nu puteau avea nici o calitate. Asemenea personaje nu există în lumea reală, aşa că trebuiau inventaţi. Cum scriitorii normali nu erau dispuşi să-şi piardă timpul şi reputaţia cu asemenea născociri, statul a finanţat şi organizat o întreagă structură socială pentru a-şi realiza obiectivul propagandistic. Scriitorul profesionist – a se citi înregimentat, singurul ce putea publica – şi-a însuşit normele. Astăzi, deşi situaţia s-a schimbat, ceva totuşi a rămas, inclusiv criteriile de evaluare.

Aşa stând lucrurile, a scrie ficţiune nici nu-i greu. Dar este oare aceasta chiar literatură?

Ficţiunea este, într-adevăr, necesară pentru copii. Autorul, însă, ar trebui să fie foarte inteligent şi subtil pentru a atrage copilul în poveste, dar să-i transmită şi morala povestirii fără să-l plictisească. Rara avis in terris!

* *

*

Mulţi prieteni mă întreabă de ce nu scriu romane. Adevărul este că m-a bătut gândul de multe ori, dar nu am avut niciodată suficientă răbdare. Deşi multă lume consideră că am scris cărţi autobiografice sau de călătorie, nu am făcut nici măcar acest lucru. Am scris eseuri, iar autobiografia sau impresiile de călătorie au fost doar pretexte pentru a avansa ideile mele. Am fost convins întotdeauna că am lucruri mai serioase de făcut. Mă gândeam că, poate, la bătrâneţe, voi avea calmul necesar. Ei bine, nu! Dimpotrivă, am devenit tot mai nerăbdător. Ba cred că este o evoluţie general valabilă. Bătrânii nu mai au răbdare să-i convingă pe cei mai tineri, şi – în loc de argumente – îi plictisesc cu sentinţe şi principii. Nu este deci de mirare că şi eu am ajuns la această formulă.

* *

*

Duminica, 8 iunie 2008, cu ocazia premierii lui Orhan Pamuk şi a Irinei Denejkina, ce a avut loc la Mangalia, cu ocazia Festivalului Internaţional de Literatură "Zile şi Nopţi de Literatură", Nicolae Manolescu a spus cu ironie că, în Rusia, nu există critică literară. Nimeni însă, nici măcar Manolescu, nu ar putea spune că Rusiei îi lipsesc scriitorii. Să fie oare lipsa criticii literare o condiţie pentru buna dezvoltare a scriitorilor şi implicit a literaturii?

* *

*

Există scriitori care îşi imaginează că opera lor interesează pe toata lumea şi, în consecinţă, ei se adresează tuturor. Este o naivitate, ca să mă exprim delicat. În realitate, orice carte are o adresă, în sensul că vizează o anumită categorie socială: există cărţi de fizică, de agronomie, de psihologie, de dragoste, pentru copii, pentru văduve etc. Nici măcar Biblia nu se adresează tuturor, în ciuda acelor sectanţi care te acroşează pe stradă şi îţi bagă sub nas un text religios pe care ei abia îl silabisesc şi nu realizează că interlocutorii au alt nivel cultural. Se justifică cu ideea că şi apostolii erau analfabeţi. Da, dar ei nu erau şi proşti. La vremea aceea, majoritatea oamenilor erau analfabeţi. Orice carte, inclusiv Biblia nu se putea adresa decât celor extrem de puţini ştiutori de carte şi care erau savanţii timpului. Acestora le era adresată Biblia, care – pe lângă altele – avea rol de „note de curs” în încercările acestora de a transmite mesajul către ceilalţi. În rândul populaţiei din care proveneau, apostolii erau stimaţi, se bucurau de încrederea concetăţenilor, reuşind astfel să-şi îndeplinească rolul de intermediari, ceea ce nu li se întâmplă sectanţilor de azi. Legătura dintre această paranteză şi critica literară nu poate fi decât întâmplătoare.

Cei care scriu cărţi pot sau nu să facă parte din categoria căreia i se adresează. O carte pentru copii, nu este scrisă de către copii. Există adulţi care s-au dedicat acestui sector şi scriu într-o formă accesibilă copiilor, chiar dacă înserează mesajele adulţilor. Ce mesaje? Depinde de inteligenţa autorului. Recunosc, sunt un admirator fără limite al autorilor inspiraţi de cărţi pentru copii. N-am înţeles însă de ce unii profesori recomandă copiilor „Contele de Monte Cristo”, al cărei mesaj prostesc este răzbunarea, sau Tartarin din Tarascon. Aceasta din urmă a fost, în epocă, un pamflet politic superb ce numai copiilor nu le era adresat, dar din care cititorii de azi nu înţeleg nimic. Şi dacă nu înţeleg adulţii, o recomandă copiilor, poate că ei se vor amuza citind „aventura” eroului. Ei bine, nu se amuză! Consideră subiectul ridicol, şi ridicol devine atunci şi cel ce recomandă asemenea cărţi. Ne mai miră că cititul nu-l mai atrage pe copil?

O carte bună pentru copii este „Robinson Crusoe”, deşi Daniel Defoe n-a urmat vreo şcoală de scriitori pentru copii. El a fost mai întâi om de afaceri, s-a implicat în politică, a fost şi arestat, s-a apucat de jurnalistică, unde s-a remarcat printr-o satiră ascuţită şi, tot îmbunătăţindu-şi instrumentele, a devenit scriitor. Întotdeauna a scris pentru că a avut ceva de spus. Abia mai târziu s-a gândit că ar avea ceva de spus şi copiilor şi aşa s-a născut o carte cu un conţinut profund educativ. Aventura este la el un pretext. Iată un autor de cărţi pentru copii inteligent.

În privinţa cărţilor pentru adulţi, autorii lor se adresează aproape în exclusivitate cititorilor din aceeaşi categorie intelectuală şi, de cele mai multe ori, îşi descriu, sub o formă sau alta, propriile experienţe de viaţă. Dacă o fac cu sinceritate, sunt cele mai bune. Evenimentele descrise nu trebuie să fie neapărat excepţionale. Dacă sunt, sau au o implicare socială sau politică, cu atât mai bine; vor avea şi rol de mărturie istorică. Tocmai am citit o carte de memorii a unui „fost”. Ştie să scrie bine, „are mână”, dar îi lipseşte sinceritate şi acest lucru se simte şi de către cei ce nu cunosc evenimentele reale. (Curios este că cei care le cunosc şi se simt lezaţi într-un fel sau altul, nu protestează decât la nivel de bârfe, fără să ia o atitudine publică. Dimpotrivă, în public îl laudă. Obişnuita noastră ipocrizie! Explicaţia este, pentru unii, frica inoculată de pe timpul când „fostul” era cineva şi din care nu au reuşit să scape, iar pentru ceilalţi cameleonismul pe care l-au practicat o vreme prea îndelungată ca să se poate dezbăra de el. Cât despre autor, momente importante din viaţa sa sunt eludate, lăsând astfel cititorul să facă supoziţii ce sunt cu siguranţă mai grave decât realitatea. Dacă le-ar fi relatat – eventual cu unele justificări (fie şi psihologice) – ar fi reuşit cu mult mai bine.

* *

*

Shakespeare sau Dostoievski sunt celebri tocmai pentru că şi-au purtat eroii de la o stare psihologică la alta – uneori opusă – numai prin argumentări interioare. Eu sunt convins că dacă cineva ar descrie trăirile sale la o traversare a străzii, ar putea depăşi „Bătrânul şi marea” a lui Hemingway şi multe altele, unde subiectul aproape că nu contează.

* *

*

„Dar unde-i neaua de mai an?” sună mai bine în traducere românească, decât originalul lui François Villon, « Mais où sont les neiges d'antan? » din « Ballade des Dames du temps jadis ». Dar dacă versul românesc ar fi fost originalul, ar fi devenit el tot atât de celebru? Cu certitudine, nu, şi nu doar pentru că limba română este una minoră, ci pentru că ideea contează. Muzicalitatea frazei are farmec pentru noi, dar ea nu poate fi translatată în altă limbă. În plus, chiar şi muzicalitatea acestui vers este arhaică; peste câţiva ani, românii înşişi se vor întreba „oare ce-a vrut să spună autorul?”.

Citeam nu demult o carte de un autor român de vârsta părinţilor mei. Farmecul unor fraze m-a cucerit, deşi limbajul ei sună deja învechit. Este evident că, tradus într-o altă limbă, acest farmec local nu ar mai avea nici o valoare. Este literatura dependentă de limbaj? Există literatură locală şi literatură universală; criteriile de evaluare sunt diferite.

* *

*

Există un subiect capabil de cunoaştere şi un obiect ce poate fi cunoscut. Pe măsură ce subiectul cunoaşte obiectul, şi-l însuşeşte ca parte a cunoştinţelor sale, obiectul încetează de a mai fi obiect necunoscut, iar subiectul de a mai fi obiectiv faţă de obiect. El devine subiectiv, fiindcă vede obiectul prin prisma cunoştinţelor sale, în conexiune cu alte obiecte.

Pe de altă parte, îmbogăţindu-şi cunoştinţele, subiectul cunoscător îşi modifică propriile-i caracteristici. El nu mai este acelaşi, deci îşi modifică opinia despre obiectul cunoaşterii sale, care obiect, de fapt, a rămas neschimbat.

* *

*

Ieri seară, încercam, fără rezultat, s-o trezesc pe soţia mea. Dormea buştean, cu faţa în sus şi sforăia. Trebuia s-o scol din mai multe motive. Am ajuns s-o zgâlţâi destul de energic. Nimic! Era ca o maşină de sforăit ce-şi făcea datoria în orice poziţie. Renunţând, dau să plec, dar înainte de asta o sărut pe obraz. Atunci s-a trezit.

* *

*

La Biserica Neagră din Braşov, pe peretele nordic al corului, se află urmele unei cronici murale pictată de saşi în 1572. Ea cuprindea evenimente din perioada 1143-1571 din istoria Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti. Cronica este cunoscută din mai multe copii sub titlul „Breve Chroncon Daciae” (Scurtă cronică a Daciei). Numele Dacia şi, implicit, istoria ei ca stat unitar era deci cunoscută saşilor. De ce, între timp, această denumire este marginalizată, nu ştiu.

* *

*

Ca mulţi alţii, eu trebuie să-mi finanţez cărţile, să mă ocup de distribuţia lor şi cu banii recuperaţi să-mi finanţez următoarea carte.

Este un dezavantaj, dar îmi oferă şi proba că trăiesc în lumea reală.

* *

*

Când eram copil, mi se părea ciudat să mănânc cireşe sau mere la masă. Eram obişnuit să le mâncam direct din pom. Ba, cu merele aveam chiar o problemă când eram obligat să le tai felii, ceea ce mi se părea o fandoseală fără rost. Pepene, în schimb, nu am mâncat decât la masă, pentru simplu motiv că nu creşteau în zona mea. Nu am ştiut, de aceea, niciodată să muşc direct din pepene; am nevoie de cuţit şi furculiţă. Unii zic că aş fi sclifosit. Nu, este vorba doar de obişnuinţă.

* *

*

Din perioada comunistă, noi, cu toţii, am căpătat unele reflexe. Se numesc reflexe dobândite. Ele sunt însă diferite la cei în vârstă, faţă de cei tineri. Poate că ar trebui inventaţi doi termeni. Cei tineri au crescut în acest mediu şi consideră reflexele lor ca fiind fireşti. Pentru ei era firesc ca dimineaţa să-şi bea ceaşca cu lapte, pentru care bunicul a stat noaptea la rând. Pentru bunic însă era mai puţin firesc, fiindcă el ştia că se poate şi altfel.

Interesant este că, astăzi, tinerii îi acuză tocmai pe bunici de vina de a fi supravieţuit, modificându-şi reflexele iniţiale. Chestiune de educaţie? De adaptare? Poate, dar mai mult de etică.

* *

*

Într-o după-amiază toridă de vară, fenomen rar la Braşov, un autobuz local venea plin, încă de la capăt de linie, cu studenţi ce se întorceau de la „munci agricole”. Se întâmpla pe la sfârşitul anilor ’80. Obosiţi ar fi puţin spus. Erau extenuaţi, murdari şi trişti. Era trecut de ora 17. La a treia staţie, s-a urcat o domnişoară, cam de aceeaşi vârstă cu ei. Uşor supraponderală, cu pielea albă, bine întinsă, artistic machiată – deşi nu era necesar la vârsta ei - ochii atent rimelaţi. Mergea, probabil, la o întâlnire. Până aici, nimic deosebit! În mod evident, nu era studentă. Probabil coafeză sau manichiuristă, judecând după profesionalismul cu care îşi pregătise „look”-ul. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost privirea ei plină de satisfacţie, adresată studenţilor: „Studii superioare v-au trebuit? Uite că mie îmi merge mai bine. Sic!”

Îmi amintesc această scenă de fiecare dată când văd câte un personaj devenit „om de cultură”, din neputinţa de a fi altceva. Este din partea lui un gest de răzbunare, asemănător tinerei de care aminteam, faţă de foştii ei colegi de liceu mai inteligenţi.

* *

*

Astăzi, în timpul prânzului, am vrut să comentez cu soţia mea ceva în legătură cu „Moromeţii” lui Marin Preda. Mi-a cerut să nu discutăm la masă acest subiect, deoarece i se face rău numai gândindu-se la acest roman. Aici este nevoie de o mică explicaţie. Vinovatul sunt eu. Cu ani în urmă, ea se afla în spital, bolnavă de hepatită, în urma unui tratament stomatologic efectuat cu instrumente ne-sterile. Pentru a-i uşura suferinţa, i-am dus o carte, iar aceasta a fost Moromeţii. Eu nu o citisem, dar era la modă şi toată lumea vorbea despre ea. Mai târziu, mi-a povestit că se străduia s-o citească, deşi îi provoca repulsie şi trebuia să întrerupă lectura după câteva pagini. Eram însă de curând căsătoriţi şi nu dorea să mă jignească, aşa că relua lectura după câteva ore, dar cu acelaşi efect. N-a terminat-o niciodată. După ieşirea ei din spital, am încercat şi eu să citesc cartea, chiar de mai multe ori, dar nu am depăşit niciodată 100 de pagini. Am încercat s-o frunzăresc, în speranţa că, mai departe, poate, devine interesantă. Am concluzionat de fiecare dată că ar fi o pierdere de timp să insist. Răspunsul la întrebarea firească „de ce mie nu-mi place, în timp ce alţii o consideră o capodoperă?”, era simplu: mulţi cititori se regăseau printre eroii cărţii.

Eroii din literatura rusă, spre exemplu, sunt personaje cu valenţe universale, deşi au şi ruşii „moromeţii” lor. Ba, chiar şi americanii şi francezii şi englezii… De ce trebuia să facem dintr-ai noştri eroi de legendă?

Este adevărat că Pearl S. Buck a avut succes la timpul ei cu o carte despre viaţa ţăranilor chinezi. Succesul s-a datorat însă noutăţii subiectului: era epoca când occidentalii aflau din literatură detalii despre viaţa oamenilor simpli dintr-o ţară îndepărtată, aproape necunoscută pentru ei până atunci. Are asta vreo legătură cu Moromeţii? Nici pe departe! România nu este China; nici atât de mare şi nici atât de departe. Eroii lui Marin Preda nu sunt nici măcar etaloane ale ţăranului român. Ei sunt mai curând nişte mitocani, ori Occidentul este sătul de ai săi.

Ceea ce mă surprinde, dar nu prea, este faptul că, acum, profesorii încă recomandă copiilor Moromeţii ca lectură pentru vacanţă. Cu aşa dascăli nu vom ieşi niciodată din comunism. Noroc că elevii au alte gusturi.

* *

*

Sudorul este un artist plastic? S-o luăm încet.

În institutul în care am lucrat a existat o comisie de avizare, unde erau analizate nu numai lucrările proprii, cât şi lucrările emise în alte institute similare, în vederea promovării celor mai bune dintre ele în întreaga ţară. Un coleg, din comoditate, verifica prezenţa unui anumit detaliu, ca dovada că autorul era un bun profesionist. În scurt timp, toţi proiectanţii introduceau în lucrările lor acel detaliu, indiferent dacă el avea sau nu rost. Analiza colegului devenise astfel ineficientă, deoarece ea nu folosea criterii de evaluare corecte, şi nici măcar măsura în care lucrarea corespundea scopului pentru care a fost creată.

Nu am dat acest exemplu în mod întâmplător. Situaţia este similară în majoritatea domeniilor de activitate şi se manifestă prin folosirea unor detalii de meşteşug drept criterii de evaluare. Obiectul produs se adresează publicului şi nu unui grup restrâns de aşa-zişi specialişti.

Un obiect devine subiect de artă, aşa după cum o scriere oarecare intră în literatură, doar atunci când dobândeşte valenţe estetice. Nu trebuie confundat meşteşugul meşteşugarului cu utilitatea obiectelor produse. Dacă obiectul realizat are valoare estetică, atunci este artă. Dacă nu, nu!

În acelaşi mod, deşi multe lucrări de sculptură sunt realizate prin sudură; asta nu înseamnă că orice sudor este un artist plastic. Quod erat demonstrandum!

* *

*

• Am citit cartea lui X şi mi-am imaginat că sunt acolo unde se desfăşura acţiunea.
• Am fost acolo şi am găsit altceva.
• Nu-mi pare rău pentru nici una. Ambele au meritat, deşi în feluri diferite.
• Odată întors acasă, am recitit cartea lui X. Abia atunci am înţeles-o cu adevărat.

Trei viziuni asupra aceluiaşi spaţiu: două reale – a mea şi a autorului – şi una imaginară, formată în timpul primei lecturi şi dependentă de text. Singura cu valoare estetică este cea imaginară şi ea îmi aparţine mie, la sugestia autorului.

* *

*

La sugestia scrierii unui roman, fie şi autobiografic, majoritatea celor care lucrează în domenii ale ştiinţelor mai mult sau mai puţin exacte, răspund că nu ar avea răbdarea să înşire pe hârtie mulţimea cuvintelor necesare.

* *

*

Filosofia modernă nu mai are nici o legătură cu înţelepciunea.

* *

*

Ne exprimăm prin simboluri. Vorbirea este compusă din simboluri. Teoretic, numărul simbolurilor ce se pot imagina este infinit şi, în consecinţă, numărul combinaţiilor este un soi de infinit la puterea infinit, chiar dacă nu în sens strict matematic, domeniu în care tocmai am comis o monstruozitate.

Din ceea ce a scris X, un filosof, eu – trebuie să recunosc – nu am înţeles mare lucru. De vină este, evident, capacitatea mea intelectuală. Dar, pe asta o cunoşteam dinainte ca fiind limitată. Unele lucruri le înţeleg, altele nu. Este de presupus deci că şi acum există ceva foarte inteligent şi eu nu m-am prins. Identific totuşi două ipoteze salvatoare:

- X a fost neclar în exprimare;

- X nu a avut nici o idee şi a emis doar câteva simboluri, exprimate într-un stil plăcut mediului său, în speranţa că nouă, ascultătorilor, ne va veni vreo idee, pe care să i-o atribuim lui.

M-am gândit chiar să fac un program de calculator, care să întocmească automat fraze în această manieră.

* *

*

Am citit studii de semiotică, semantică şi altele de genul acesta cu interesul şi curiozitatea celui ce vrea să se instruiască. Le mai citesc şi astăzi, se pare că tot fără folos. Uneori însă mă amuz; discrepanţa dintre tonul savant şi banalităţile afirmate poate ascunde culmi umoristice nebănuite. Uneori, găsesc şi inepţii autentice şi realizez că autorul este un simplu imbecil cu lustru şi mă dezgustă. Doctă ignoranţă! Încerc atunci să-i reţin numele, pentru a-l evita în viitor. Continui totuşi studiile. Cine ştie ce poţi afla? Unele lucrări sunt chiar serioase. Problema este să le identifici.

* *

*

În trecere prin Bonn, ne rătăcisem, eu şi soţia mea, şi căutam ieşirea către Köln. Se întâmpla în 1992, pe când parlamentul german încă nu revenise, după unificare, în vechea clădire a Reichstagului din Berlin. Presupun că, în perioada cât fusese capitală a Germaniei de Vest, Bonnul se dezvoltase rapid, fără un plan de sistematizare riguros, fiindcă numai astfel se explică structura destul de haotică a străzilor, aşa cum mi s-a părut mie a fi. Întreb un neamţ şi acesta, foarte amabil, îmi arată direcţia. Destul de repede, intrăm pe o stradă cu sens unic şi, după câteva sute de metri, dăm de o barieră, o gheretă şi câţiva bărbaţi în uniforme, care ne priveau veseli. Probabil că nu mai văzuseră în viaţa lor o maşină Dacia 1300 şi în nici un caz pe acea alee, fiindcă strada se transformase într-o alee, iar în faţă se afla o clădire impunătoare. Eu nu ştiu limba germană, neamţul pe care-l întrebasem nu ştia engleza şi – dacă n-a vrut să-şi râdă de mine – a înţeles, probabil, Kohl în loc de Köln. Într-adevăr, Helmut Kohl era pe atunci cancelarul Germaniei. Fiindcă nu mai puteam să ne întoarcem pe unde venisem – era stradă cu sens unic – amuzaţi la culme, militarii ne-au lăsat să intrăm şi să ieşim pe partea cealaltă, după ce am ocolit un imens rondou, evident sub atenta lor supraveghere. După această vizită inopinată, am mers o vreme drept înainte, după care am întrebat un alt neamţ. Acesta ştia engleza.

Cu această ocazie - şi altele asemănătoare – mi-am dat seamă că alegaţia conform căreia poporul român este cald, amabil, ospitalier etc., în contrast cu alte popoare – cel german în special – este falsă. La numeroasele mele întrebări, aproape toţi occidentalii mi-au răspuns cu deosebită bunăvoinţă. Îmi amintesc de un italian, care nu mai sfârşea cu indicaţiile şi, pentru că, între timp, începuse să ploaie, şi-a luat umbrela din maşină, fiindcă încă mai avea ceva de spus. În Franţa, la Montellier, împreună cu prietenul meu, localnic, căutam o anumită galerie de artă. Eram în zonă dar n-o găseam, aşa că am intrat amândoi într-un mic bar de zi. La mese erau cinci-şase persoane. Era încă dimineaţa. De data aceasta, conversaţia a susţinut-o el, deci nu pot fi suspectate neînţelegeri datorate limbilor diferite. Din păcate, barmanul nu ne-a putut îndruma. Nu am apucat însă să ne îndepărtăm mai mult de 30 de metri, că a ieşit din local şi ne-a strigat. Îşi adusese aminte de un detaliu, ce ar putea să ne fie de folos, chiar dacă nu era tocmai informaţia de care aveam nevoie. Şi-a părăsit localul cu clienţi, fiindcă simţea că este mai important să fie util. Care barman din România ar fi făcut acest gest? Nu vreau să spun că românii nu ar fi amabili. Procentul lor este însă cu mult mai mic, şi cred că sunt îndreptăţit să fac această afirmaţie, fiindcă în ţara mea am întâlnit şi persoane răutăcioase, dispuse să mă îndrume greşit.

Întrebarea ce mi-o pun acum este „Au fost înaintaşii noştri greşit informaţi, atunci când lăudau naţia noastră?”. Sau, altfel: „Au dreptate cei de azi, specializaţi în a defăima chiar şi ceea ce era bun?”. Cum adevărul nu se află niciodată la mijloc, ci în alt loc, de data aceasta, cred că acel loc este intenţia. Înaintaşii noştri ştiau bine cum suntem; încercau însă să ne facă mai buni, conform principiului că, în educaţie, obţii rezultate mai bune lăudând, decât criticând, distrugând sau demoralizând.

Eu, Zidul

Am auzit că, în Piaţa Sfatului, clopotul ataşat ceasului din turn a reînceput să bată ora exactă. Să fie vreun semn? Semn de civilizaţie, evident! Poate părea o preocupare dragă amatorilor de antichităţi, fiindcă, astăzi, orice persoană are, dacă nu un ceas de mână făţos, măcar două telefoane mobile ce-i indică ora exactă chiar şi atunci când nu vrea s-o ştie. Şi de ce să nu vrea s-o ştie? Pentru că nu şi-a propus să fie punctual. Şi de ce să nu fie punctual? Pentru că nu i-a intrat în sânge. Şi de ce nu i-a intrat în sânge? Ei, aici povestea e mai lungă.

În societatea medievală, fiindcă nu orice cetăţean avea ceas, localităţile cu pretenţii urbane aveau în centru o clădire cu un turn, în care se afla un ceas. Localităţile mai mari, Braşovul printre ele, aveau mai multe asemenea turnuri, astfel încât, din orice punct al oraşului, era vizibil un ceas. Totul pentru ca oamenii să poată fi punctuali. Scuza că n-am ştiut cât e ceasul, ca de altfel orice altă scuză, nu era admisibilă. Şi nu era fandoseală, ci un element extrem de important în civilizaţia urbană, orientată spre industrie şi comerţ. Astfel, dacă furnizorul unei piese, spre exemplu, nu-şi îndeplineşte obligaţia contractuală, asamblarea produsului, din care piesa respectivă face parte, nu este posibilă, iar fabricantul riscă falimentul. Punctualitatea este deci esenţială, motiv pentru care lipsa ei este sancţionată prin eliminarea celui vinovat din lumea civilizată.

În civilizaţia rurală, timpul are valori mai largi. Agricultorul este dependent de vreme: precipitaţii, temperatură, vânt etc. El nu poate face promisiuni ferme nici măcar în privinţa recoltei, fiindcă nu ştie cât de bun sau rău va fi anul agricol. Dacă doi vecini aflaţi la sapă îşi promit o anumită acţiune pentru a doua zi, dar, între timp, plouă, ei nu se mai pot duce la sapă, deci promisiunea cade. Nimeni nu este vinovat.

Am citit mai demult un studiu sociologic, în care se arăta că, într-un orăşel, (s-ar putea să fie Slatina), prin jurul anului 1950, se construise o întreprindere. Majoritatea muncitorilor fuseseră recrutaţi din satele învecinate. Aceştia nu concepeau să vină în oraş fără să treacă prin piaţă, unde să valorifice câte ceva din produsele gospodăriei lor, aşa cum fuseseră obişnuiţi. La serviciu ajungeau numai după ce reuşeau să vândă tot ce aduseseră cu ei. A trecut timp şi muncă de convingere, pentru a-i lămuri pe proaspeţii muncitori că întreprinderea pretinde punctualitate.

Prin industrializarea forţată, numărul exagerat de mare de lucrători aduşi din mediul rural a făcut imposibilă asimilarea lor de către oraşe, şi atunci s-a produs fenomenul invers. Dacă la întreprindere au fost obligaţi să fie punctuali, în viaţa socială, noii veniţi au impus regulile lor. Mai mult decât atât, eliberaţi de regulile impuse de civilizaţia rurală, unde „ochiul satului” veghează, şi intraţi într-un mediu unde nu-i cunoştea nimeni, mulţi dintre cei dezrădăcinaţi au refuzat orice fel de reguli. (Acesta este şi unul dintre motivele care, alături de doctrina comunistă a economiei centralizate, a condus la formarea unei pseudo-industrii, incapabilă să facă faţă celei adevărate, fapt vizibil cu prisosinţă după 1989. Dacă numai muncitorii ar fi fost astfel, încă n-ar fi fost prea grav; ei puteau fi educaţi şi, într-o oarecare măsură au şi fost. Mai grav este că şi majoritatea noilor conducători de întreprinderi aveau aceeaşi origine şi mentalitate.)

Şi dacă este mai simplu să fii nepunctual, de ce să-ţi mai baţi singur cuie în tălpi? Dacă am fi singuri pe lume, am fi nepunctuali doar faţă de propria noastră persoană. În societate însă, un asemenea gest de domnişoară prost-crescută dovedeşte lipsa respectului faţă de alţii şi, în acest caz, nu putem pretinde ca ceilalţi să ne respecte pe noi.

Evident, clopotul din orice turn nu ne mai foloseşte astăzi să aflăm ora exacta, dar ne poate aminti că civilizaţia urbană a început cu punctualitatea şi că neglijarea acestei caracteristici a ei însemnă regres pe plan social. Pe plan individual, este simplă lipsă de educaţie urbană.

* *

*

Ficţiune sau realitate?

Pentru valorarea literară a unei lucrări, nu are importanţă dacă un anume eveniment a avut loc cu adevărat sau a fost imaginat de către un autor. Este relevant exemplul lui Mircea Eliade din „Mitul eternei reîntoarceri”, unde reia relatarea lui Constantin Brăiloiu, privind o baladă locală. Atunci când a cules-o, a aflat de la bătrâni că întâmplarea fusese reală, iar eroina era încă în viaţă. Oamenii ignorau faptele, dar le transformaseră într-o legendă, iar legenda devenise o baladă, pe care o cântau cu pasiune. Amuzant este că majoritatea localnicilor mai tineri refuzau să discute veridicitatea întâmplării, insistând asupra legendei. Adevărul aproape că îi deranja.

Important este deci ca întâmplarea să scoată în evidenţă o idee. Dacă ideea marchează conştiinţele noastre, dacă ne dă de gândit, atunci avem de-a face cu literatură. Fictivă sau reală, nu mai are nici o importanţă.

* *

*

Presa este liberă. Această alegaţie este adevărată doar dacă există mai multe ziare: de dreapta, de stânga, de sus sau de jos, cu cap sau fără, conform celor ce le fac posibilă existenţa. Presa este deci liberă, dar numai în ansamblul ei. Un ziar, oricare ar fi el, chiar dacă nu este subordonat politic în mod direct, este dependent financiar de diferite cercuri interesate, ceea ce implică mai mult decât o cenzură politică. Auto-cenzura poate fi mai puternică decât cenzura. În plus, persoanele din conducerea redacţiilor au şi ele propriile lor convingeri, deci pretenţia de echidistanţă nu este sustenabilă.

Un ziar cu adevărat independent ar trebui să ofere în paginile lui spaţiu tuturor orientărilor posibile pentru fiecare subiect propus. În acest fel, reprezentanţii acelor orientări ar putea să-şi expună punctele de vedere, ziarul în cauză oferind doar spaţiul necesar.

Cum acest lucru nu se întâmplă, ar fi mai cinstit ca fiecare ziar să-şi declare deschis orientarea politică, orientare pe care, oricum, cititorii o simt, în ciuda declaraţiilor ipocrite ale redacţiilor.

Repet: presa poate fi liberă numai în ansamblul ei.

* *

*

Zic unii că religia şi ştiinţa sunt opuse. Cred că afirmaţia este falsă. La prima vedere, în religie, se spune „crede şi nu cerceta”, în timp ce, în cercetarea ştiinţifică, orice supoziţie trebuie dovedită înainte de a avansa altă supoziţie bazată pe prima. Să le luăm pe rând.

În religie, se pleacă de la ideea că Dumnezeu este unicul creator. Rezultă că toate religiile sunt de la Dumnezeu şi este doar o părere particulară că o anumită religie este mai adevărată decât altele. Mai mult, în Iudaism şi Creştinism, Dumnezeu nu i-a dat lui Adam, la izgonirea din Rai, instrucţiuni de utilizare a pământului, sau măcar recomandări de comportare, dar a intervenit din când în când, prin diferiţi mesageri, dând noi îndrumări. Din Biblie, oamenii au aflat, spre exemplu, cum să-şi facă cortul. Noi, astăzi, nu mai folosim cortul, decât în excursii. Unele informaţii ar trebui deci actualizate şi, cu siguranţă, Dumnezeu o face. Şi-a trimis chiar şi fiul pe pământ, exact în acest scop. Depinde de noi dacă îi recepţionăm sau nu mesajul.

Cât despre ştiinţă, dacă totul vine de la Dumnezeu, însemnă că şi ea vine tot de la Dumnezeu şi este vina preoţilor că nu şi-au adaptat concepţiile.

În concluzie, opoziţia nu este între ştiinţă şi religie, ci între oamenii care le slujesc, cu precizarea că mulţi oameni de ştiinţă sunt credincioşi, poate că mai mulţi chiar decât slujitorii bisericii. O dovedeşte direcţia pe care au evoluat bisericile creştine, în special cea catolică, chiar după ce unii filosofi religioşi au încercat să atragă atenţia asupra erorii de a se opune evoluţiei gândirii omeneşti. Pe Fericitul Augustin, spre exemplu, l-au înregistrat în istorie, dar nu pentru ce a susţinut – convingerea că religia şi ştiinţa trebuie armonizate – ci, dimpotrivă, pentru idei ce nici măcar nu-i aparţin. Frazele i-au fost răstălmăcite.

* *

*

În teoriile politice, la cele două extreme, se află cele două tipuri de organizare politică: monarhie ereditară şi democraţie. Aceste principii se reflectă în legi şi – cu trecerea timpului – în cutume.

Monarhia are ca principiu respectarea proprietăţii particulare, plecând de la ideea că simţul proprietăţii este în firea fiecărui individ. În privinţa moştenirii, sunt două alternative: cea ereditară, firească prin dragostea părinţilor faţă de copiii lor, şi cea dobândită prin luptă, obişnuită la animale şi naturală prin prisma eficienţei perpetuării speciei. Şi aici, ca şi în multe alte domenii, esenţa constă în detalii. Dacă o familie ar avea un singur copil, ar fi simplu, dar, de obicei, ea are mai mulţi copii. Moştenirea devine atunci motiv de dispută pentru cel mai neînsemnat obiect. Vreau să atrag atenţia că nu am în vedere numai vârful piramidei sociale, ci întreaga structură, de la cel mai sărac şi până la şeful statului, pentru că între mentalitate şi lege există întotdeauna o interdependenţă, o influenţă reciprocă.

Cutuma a fost diferită în timp şi spaţiu. Uneori, întreaga avere revenea celui mai mare băiat; alteori, dimpotrivă, celui mai mic, sau se împărţea egal între fraţi. Dacă primul mod reflectă un spirit politic foarte dezvoltat, cu grijă pentru păstrarea moştenirii de-a lungul generaţiilor în sânul familiei şi folosirea ei cât mai eficientă, al doilea reflectă egoismul părinţilor, ce îşi doresc exercitarea puterii cât mai mult timp şi, eventual, văd în copii tot atâţia concurenţi, cu excepţia celui mai mic, în care îşi pun speranţa unei bătrâneţi liniştite. A treia este varianta „democratică” a împărţirii averii în mod egal, după decesul posesorului. Aici se vede nu doar egoismul lui, pentru că presupune păstrarea posesiei până la moarte, dar şi nepăsarea faţă de generaţiile viitoare: „după mine potopul”. Proprietăţile se fărâmiţează în acest mod, deci puterea politică şi economică a moştenitorilor se micşorează.

O variantă mai inteligentă este cea în care părinţii, cu adevărat grijulii pentru viitorul familiei, se gândesc să lase proprietatea întreagă pe mâinile celui mai capabil să o administreze. Iar dacă aceasta nu se nimereşte să fie printre odraslele sale, va organiza administrarea eficientă a proprietăţii, astfel încât să asigure stabilitatea ei financiară, şi implicit a copiilor, numind la conducerea ei persoane competente, fie şi din afara familiei. Îi va învăţa, în schimb, pe copii cum să-i aleagă pe aceşti „manageri” şi cum să le evalueze activitatea. Aşa au apărut consiliile, care veghează asupra modului de administrare, pe de o parte, şi directorii executivi pentru administrarea efectivă, pe de altă parte. Prosperitatea proprietăţii este criteriul major.

La cealaltă extremitate, există aşa numita democraţie, asociată cu proprietatea comună asupra bunurilor, adică a nimănui, în care orice persoană poate accede direct pe orice treaptă socială, în orice funcţie. Şi ea este oarecum naturală, fiindcă invidia şi multe altele asemenea sunt şi ele naturale. Democraţia perfectă însă rămâne un ideal şi – în consecinţă – o utopie. Însăşi recomandarea ei este un semn de demagogie propagandistică, atunci când nu este simplă ignoranţă.

Aceste criterii au avut ca obiect proprietatea, fie că este vorba despre una oarecare, fie una pretins divină, asupra tronului într-o monarhie.

Democraţia face din valoarea indivizilor un criteriu de acces la orice funcţie socială, ceea ce ar fi excelent, dacă nu ar fi utopic. Oamenii rămân oameni, cu sentimente, ambiţii şi orgolii, astfel că orice criteriu fără posibilităţi de măsurare obiectivă a performanţelor va fi deturnat. Iar primul obiectiv deturnat va fi tocmai valoarea indivizilor. De aceea, orice încercare de a construi o societare democratică cu forţa este o dovadă de ipocrizie şi ignoranţă: ipocrizia liderilor şi ignoranţa plebei. Asta nu înseamnă că nu este nimic de făcut. Lucrurile mari se realizează prin acumulări mărunte, fiindcă gesturile mici formează mentalităţi, iar mentalităţile conduc la principii majore de condu-cere socială. Desigur, fenomenul invers este şi el la fel de eficient. Aceasta din urmă, din păcate, fiindcă de sus în jos nu vin decât relele.

Am cunoscut pe pielea noastră atât organizarea socială pe principii de moştenire ereditară cât şi pe cea a dictaturii non-valorilor. Acum, ne aflăm în ceva ce poate fi dat ca exemplu de haos.

De regulă, din haos se iese în mod brutal şi se cade într-una din extreme. El oferă însă şi posibilitatea unor reflexii, care - într-o iteraţie viitoare – pot să folosească la pregătirea unor mentalităţi mai realiste. Marile cugetări au apărut întotdeauna în condiţii vitrege; cele prea bune nu au produs nimic. Avem, deci, şanse să ne deşteptăm!

* *

*

Se zice că, din Haos, Dumnezeu a făcut Lumea, adică tot ceea ce vedem noi în jurul nostru: pământ, ape, plante, animale etc. Dacă a făcut bine sau rău nu se ştie. Oricum, noi suntem ultimii în măsură să ne pronunţăm. Ar fi exemplul perfect de subiectivism. Cei din Extremul Orient, în schimb, lasă Haosul la locul lui şi consideră că – dimpotrivă – noi şi tot ceea ce ne înconjoară, deci Lumea cognoscibilă, este o căzătură din Haos (Universul lor) şi, în consecinţă, omul nu trebuie să facă altceva decât să nu greşească. Cu alte cuvinte dacă nu face nimic, el are şanse să revină de unde a căzut, în aceeaşi stare de inexistenţă, dacă se poate spune aşa. Oricum i-ar spune, este o variantă nu neapărat mai bună, dar destul de bună pentru a fi luata în seamă, măcar ca alternativă la prima.

* *

*

Dacă veţi cere opinia unui croitor despre costumul dumneavoastră, el se va uita la cusături, să vadă dacă sunt drepte, dacă nasturii sunt la locul lor şi alte criterii asemănătoare. Nu vă va spune dacă acel costum se potriveşte personalităţii dumneavoastră sau evenimentului pentru care l-aţi comandat. Ei bine, nu va faceţi iluzii că în alte domenii se întâmplă altfel; orice profesionist va acorda o atenţie exagerată unor detalii şi va pierde din vedere alte aspecte mai largi, ce ţin de integrarea obiectului sau subiectului în mediu. Inginerul constructor se va interesa de rezistenţa clădirii şi nu de funcţionalitatea sau integrarea ei în spaţiu, filologul de poziţia virgulelor şi nu de mesajul textului. Artistul plastic…

* *

*

În muzică, diversitatea genurilor este remarcabilă: muzică uşoară, cultă, populară, de cartier, manele etc. Această diversitate există şi în literatură, dar ea nu este recunoscută. De ce? Tot din motive de centralism bine controlat. Asemenea catalogări ar fi însemnat mai multe domenii, ce trebuiau dirijate, controlate şi aşa mai departe. O mulţime de şefi, care puteau să scape din mână.

* *

*

În antichitate, oamenii de cultură erau enciclopedişti. Pe frontonul Academiei lui Platon era scris: „Cine nu ştie geometrie nu intră aici”. Pentru romani, muzica şi retorica erau, printre altele, materii de studiu fundamentale.

Şi-ajunşi apoi sub un frumos castel

De şapte ori încins c-un zid pe-afară

Şi-n jur scutit de-un mândru râurel,

Trecând ca pe uscat pe el, intrară

prin şapte porţi cu mine-aceşti poeţi

pe-un câmp frumos cu verde primăvară.

(Dante Alighieri, Divina Comedie, Infernul, Cântul 4, în traducerea lui George Coşbuc)

Cele şapte ziduri sunt simbolul virtuţilor morale, râurelul este elocinţa, iar cele şapte porţi sunt artele liberale: gramatica, dialectica, retorica, aritmetica, geometria, muzica şi astrologia. Cam asta învăţau oamenii pe atunci. Cu timpul, s-au separat. Geometrii au devenit matematicieni, muzicienii muzicieni, şi aşa mai departe. Filosofiei i-a rămas din ce în ce mai puţin teren de afirmare. Literatura, din fericire, a rămas cu ceva. Cu ce? Ştiam, dar au uitat.

* *

*

Literatura şi arta sunt complementare. Prin artă, omul încearcă să aducă natura în lumea lui. Fie că pictează obiecte sau fiinţe, el nu le redă aşa cum sunt ele, ci aşa cum le vede el, mai mult sau mai puţin intelectualizate. În literatură este invers. Vorbirea este în esenţa ei intelectuală. Prin literatură, omul încearcă să se regăsească pe sine ca element al naturii. El descrie frumuseţea peisajelor, sau chiar urâţenia lor, dragostea, ura, cu alte cuvinte mediul natural în care trăieşte.

Muzica, în schimb, este natura însăşi, pe care omul o sesizează direct prin simţuri.

* *

*

Ficţiunea este necesară pentru persoanele fără antrenament în dezbateri de idei şi în special pentru copii, care au nevoie de poveşti pentru a le stârni interesul. Ei recepţionează mesajul prin exemple. Pentru cei cât de cât antrenaţi în discuţii teoretice pe subiecte abstracte, ficţiunea/povestea este considerată o pierdere de timp.

* *

*

Interesant cum s-a întors roata: Marx, un evreu, a propovăduit masacrul, ca soluţie pentru reuşita revoluţiei. Hitler a schimbat doar criteriul de selecţie al celor ce trebuiau eliminaţi; i-a ales tocmai pe evrei.

* *

*

Într-un stat poliţienesc, oamenii simpli sunt toleranţi unii cu ceilalţi. Într-un stat tolerant, oamenii se erijează în proprii lor poliţişti. Ei sunt cei care veghează la păstrarea cutumelor. Toleranţa nu este apreciată.

* *

*

În înfumurarea lor, unele persoane folosesc sintagma „analiză critică”. Dacă nu este un pleonasm, este cel mult un oximoron, cu condiţia ca autorul să fi urmărit o figură de stil. Mai repede mi se pare o alăturare nepotrivită de cuvinte. Şi asta pentru că o critică, pentru a fi corectă, presupune o analiză.

De altfel, critica este un termen folosit în special în domeniile în care nu există mijloace de măsurare. Asta nu înseamnă că suntem cu totul neajutoraţi. De cele mai multe ori există criterii de evaluare, chiar dacă aproximative. Ce ne facem însă acolo unde nici măcar asemenea criterii nu sunt posibile? Cum apreciem valoarea unei opere literare, a unui tablou sau a unei compoziţii muzicale? Aici, riscăm răspunsuri de tipul: „gusturile sunt diferite”. O replică posibilă ar fi „da, gusturile sunt diferite; numai bunul gust este acelaşi”. Dar ce este atunci bunul gust? Va trebui să identificam ceea ce este general recunoscut ca fiind valoros, şi să folosim drept criteriu măsura în care ceea ce vrem să evaluăm seamănă cu acel model.

Se mai cuvine o precizare: existenţa unui ideal nu elimină progresul, fiindcă idealul va fi ridicat tot mai sus graţie marilor creatori. Condiţia este ca noul vârf să fie recunoscut şi de alţii şi nu elogiat doar de falşi experţi.

* *

*

Omul este o fiinţă socială. Singur, suferă. Dacă nu-şi găseşte tovarăşi, apelează la un animal: căţel, pisică, fie şi un şoarece, orice fiinţă să fie. Ba, uneori şi plantele sunt bune, iar - dacă stau să mă gândesc - există persoane care însufleţesc cu imaginaţia lor anumite obiecte, dar asta indică deja o dereglare psihică. Şi totul pentru a nu fi singur.

Chiar şi frica de moarte este, în fond, datorată fricii de singurătate. Nu ideea că nu va mai fi, că existenţa sa încetează îl sperie, ci faptul că moare singur.

Şi suferă de singurătate cei răi. Răutatea îi împiedică să-şi găsească tovarăşi, îi determină să se izoleze, iar odată izolaţi nu suportă singurătatea.

* *

*

Max Weber scrie că, după Biblie, bărbatul trebuie să se căsătorească şi să facă copii. (Asta pentru că nu-i poate face singur). La întrebarea de ce are nevoie bărbatul de parfumuri şi podoabe, se răspunde: pentru ca să placă femeilor. Firesc, ca să se căsătorească şi să facă copii, trebuie să placă femeilor. În trecut, femeia se afla în aceeaşi situaţie, ba chiar într-o măsură mai mare, fiindcă ea nu dispunea de avere sau putere.

Nu trebuie să ne mire: şi la animale este la fel. La oameni, proprietatea a luat alte forme, motiv pentru care femeia îşi dorea un soţ bogat, iar bărbatul bogăţie pentru a cuceri femei frumoase.

Se pare că iudaismul este mai aproape de instinctele naturale primare, decât Creştinismul, care recomandă lucruri imposibil de realizat.

* *

*

În Imperiul Roman domina mitologia. Dat fiind vastitatea imperiului, cuprinzând spaţii cu religii diferite, credinţele oamenilor erau subiect de curiozităţi, aşa după cum, mai târziu, pentru europeni, informaţiile despre religiile extrem orientale deveniseră curiozităţi, pe măsura descoperirii lor. Pentru conducătorii Imperiului Roman, evreii erau recepţionaţi nu prin religia lor, ci prin lipsa lor de subordonare, motiv pentru care au şi plătit prin distrugerea Ierusalimului.

Despre Creştinism nu ştim nici măcar momentul în care el a fost receptat ca o sectă dizidentă în sânul Iudaismului şi, apoi, ca religie distinctă. Ştim doar că, trei secole după Christos, împăratul Constantin s-a referit la ei, dar nu din considerente religioase, ci din motive strategice, militare. El nu a fost creştin. Recunoaşterea crucii este un basm. Adevăratul lui merit a fost convocarea primului consiliu ecumenic, cel de la Niceea, consiliu ce a fost un prim pas către unificarea episcopiilor, dezbinate până atunci, în ceea ce a devenit Biserica Creştină. Dacă a fost sau nu un merit, se poate discuta. Faptul că, ulterior, biserica s-a organizat într-o structură ierarhică, a fost o eroare, pentru că dorinţa de bogăţie şi putere politică au abătut-o de la cele sfinte.

Mai târziu, Creştinismul occidental a fost impus de către triburile germanice. Nu se poate vorbi despre propovăduire, ci despre impunere, şi nu oricum, ci cu sabia. Ce fel de creştinism era acela? Cel pe care îl cunoaştem din întreaga perioadă a Evului Mediu occidental: Dumnezeu şi sfinţii sunt undeva departe; regele şi preoţii sunt însă aici, pe pământ, şi ei trebuie slăviţi de către popor, chiar şi cu preţul suferinţei, asemenea lui Christos, fiindcă – dacă n-o fac – Inchiziţia îi va ajuta să se îndrepte.

* *

*

Limba evoluează, se îmbogăţeşte continuu; dacă tineretul de azi inventează un nou dans, acesta va căpăta imediat şi un nume. Dacă inginerii creează un nou aparat, va primi şi el un nume. Adam a dat nume fiinţelor şi lucrurilor din jurul său. Urmaşii săi a făcut acelaşi lucru. Răspândindu-se pe glob ei nu au mai putut ţine legătura unii cu alţii . S-au dezvoltat astfel numeroase versiuni ale limbii lui Adam, versiuni din ce în ce mai diferite. Astăzi, în zona centrală a Africii, se vorbesc câteva sute de limbi diferite.

Legenda Turnului Babel are o semnificaţie mai subtilă. Ca şi celelalte animale, omul se uneşte în haite. Maniera în care o face însă este cu mult mai eficientă. Dumnezeu a constatat că haitele prea mari sunt distructive şi a hotărât să-i fărâmiţeze. Se vede că ştia şi el principiul „Divide et impera!”, atribuit lui Machiavelli, deşi îl cunoşteau şi romanii: „Divide ut regnes!”. Nu cunoaştem expresia pe limba lui Dumnezeu.

Astăzi, se construiesc turnuri mai înalte decât Turnul Babel. Tocmai s-a finalizat unul de peste un kilometru înălţime. Interesant este că realizarea unor asemenea turnuri este posibilă prin unirea eforturilor unor oameni de naţionalităţi diferite, vorbitori de limbi diferite, care - în interesul colaborării - sunt nevoiţi să vorbească aceeaşi limbă, întâmplător engleza americană, dar nu numai. Dragoş, care lucrează de câţiva ani în construcţii prin ţări arabe, spune că, orice şedinţă începe în engleză şi se termină în italiană, limbă în care este mai uşor de… tras concluzii: porca putana… fra’n cullo…

* *

*

Iudaismul şi – după el – Creştinismul apusean au ca trăsătură caracteristică nu monoteismul – aşa cum fals se afirmă – ci naţionalismul. Monoteismul a existat şi înainte şi după în mai multe religii. Chiar în religiile politeiste există o ierarhizare a divinităţilor, una dintre ele fiind superioară celorlalte. Naţionalismul introdus în religie este o invenţie pur evreiască. Nicăieri în altă religie nu se vorbeşte despre poporul ales. Şi nu este vorba doar despre o naţie favorizată, ci despre un destin mesianic, aşteptat cu ură faţă de celelalte naţiuni şi cu speranţa celei mai cumplite răzbunări, încă neimaginată pe deplin.

Creştinismul nu a putut accepta ideea poporului ales. După o primă fază, universală, varianta occidentală, catolică, a adaptat ideea la fiecare naţiune. Catolicismul este deci un iudaism extins.

Creştinismul primitiv - nu atât în sens temporal cât în cel ideatic - de sorginte mai curând grecească decât evreiască, acel Creştinism al oamenilor sărmani, cu un dumnezeu blând, a fost abandonat odată cu dobândirea de către biserică a forţei economice şi – în consecinţă firească – a celei politice, după care a transformat religia în oficiu de propagandă şi chiar opresiune.

* *

*

Condamnaţi la viaţă

Sunt necăjiţi oamenii că sunt „datori cu o moarte”. Moartea nu este decât sfârşitul vieţii. Nu asculţi un concert aşteptându-i sfârşitul, decât dacă nu-ţi place, şi atunci te bucuri că s-a terminat. Dacă însă concertul e bun, te bucuri de muzică în timp ce o asculţi. Când s-a sfârşit, s-a terminat şi plăcerea.

Ar fi mai bine să considerăm că suntem „datori cu o viaţă” şi atunci am înţelege, poate, că ar trebui măcar să ne executăm pedeapsa aşa cum se cuvine.

* *

*

Adevăratele surse ale istoriei se găsesc adeseori în rapoartele duşmanilor şi mai puţin în relatările oficiale ale ţării în cauză.

* *

*

Mesajul transmis prin vorbire poate fi adevărat sau fals. În muzică sau dans nu există asemenea atribute. Adevărat şi fals apar doar în raţionamente. Numai un raţionament ne poate conduce la concluzii corecte sau false.

- Antonimul adjectivului „fals” este „adevărat”.

- Antonimul substantivului „minciună” este „adevăr”.

Dar fals nu este sinonim cu minciună. Fals este doar o negare a unei afirmaţii, în timp ce minciuna este o fabulaţie. Este cu totul altceva. Iată de ce, atunci când spunem că mergem în căutarea adevărului, exprimarea este ambiguă. Vorbitorii înţeleg ce vor.

Adevărat este adjectiv şi este corect folosit numai în legătură cu ceva ce ar putea fi şi fals. Adevărul, ca substantiv, are sens numai într-un context, în care există mai multe scenarii, dintre care numai unul este cel adevărat. Adevărul absolut, fără legătură cu o alternativă, aparţine limbii de lemn.

* *

*

Între muzică şi arta plastică există o deosebire de esenţă:

- În arta plastică, autorul pleacă de la individual şi doreşte să exprime un sentiment general. Un tablou ce reprezintă un portret, spre exemplu, nu este valoros prin fidelitatea redării personajului, ci prin sentimentele induse privitorului prin intermediul acelui personaj.

- Muzica, în schimb, se adresează direct simţurilor ascultătorului, stârnindu-i astfel sentimentele cele mai generale.

Şi arta plastică şi muzica, trebuie să exprime nu sentimentul pentru o entitate anume (obiect, personaj sau orice altceva), ci sentimentele cele mai generale. Nu bucuria sau tristeţea pentru un eveniment, ci bucuria sau tristeţea în general.

* *

*

Spre deosebire de muzica populară, unde lumea s-a emancipat şi - cu riscul pierderii tradiţiei – tineretul nu mai merge la horă, ci la discotecă; în literatură, tendinţa este inversă, de coborâre a nivelului la puterea de înţelegere a celor mai puţin dotaţi intelectual.

* *

*

Un subiect mult discutat astăzi este insistenţa cu care se proliferează existenţa unor pseudo-curente ca cele formate din şapte-zecişti, opt-zecişti, sau chiar post-modernişti. Asemenea categorisiri temporale sunt avansate de către grupuri de autori preocupaţi să-şi susţină reciproc interesele. Adevărul este că un curent trebuie să aibă la bază un criteriu estetic. Cubism, simbolism, expresionism etc., sunt curente ce pot fi identificate cu uşurinţă, tocmai pentru că au o caracteristică proprie. Un tablou în stil cubist, spre exemplu, rămâne cubist, indiferent de anul în care a fost pictat, sau în care s-a născut pictorul.

Există, ce-i drept, un precedent: cel al „Generaţiei ’27”, inventat de Mircea Eliade et co. şi, probabil, acesta i-a inspirat pe epigonii de azi. Există însă o enormă diferenţă: acei tineri intelectuali de după Primul Război Mondial erau convinşi de necesitatea ca România să profite de scurtul răgaz dintre două conflagraţii politice majore – pentru că o intuiau pe următoarea – şi să intre cât mai deplin în constelaţia ţărilor europene. Această misiune le revenea lor. „Ne vom trezi într-o zi <<mobilizaţi>>, aşa cum au fost părinţii, moşii şi strămoşii noştri, şi atunci va fi prea târziu ca să mai putem crea liber”. Câtă intuiţie... Să ne amintim că a spus-o după Primul Război Mondial şi înainte de al doilea. Poate că nu a fost tocmai singura generaţie, dar momentul era unic. Nu era deci vorba despre vreun curent literar sau artistic şi nici despre vreo calitate deosebită cu care Dumnezeu ar fi înzestrat acea generaţie, iar patriotismul lor înflăcărat ne pare acum pe deplin justificat şi într-o totală contradicţie cu mentalitatea de azi, ce se auto-gratulează cu etichete gen n-zecişti, ca şi cum anul naşterii i-ar fi făcut n-geniali. Ridicolul lor dovedeşte, nu doar micimea pretendenţilor, dar şi incapacitatea acestora de a recunoaşte adevăratele valori. Cât despre post-modernism, eu l-aş numi post-artistic.

* *

*

Principalele noastre sentimente – inclusiv simpatiile şi antipatiile – se formează în timpul copilăriei şi al adolescenţei. Este, de aceea, firesc pentru cei ce şi-au petrecut această parte a vieţii în primii ani de „democraţie populară” – mă refer la anii ’50 ai secolului trecut – şi nu au avut acces la biblioteci particulare, să rămână pe viaţă admiratori ai literaturii recomandate de conducătorii politici din acele timpuri. Chiar dacă, mai târziu, au aflat şi, eventual, au înţeles că există şi alte valori, acestea nu găsesc în sufletul lor acelaşi ecou.

Pentru a intra în literatura universală este nevoie de mult mai mult.

Se plâng unii că naţiunile mici sunt sortite marginalizării. Este numai parţial adevărat. Există destui laureaţi Nobel, proveniţi din naţiuni mici. Recent, am intrat şi noi românii, din păcate indirect, printr-o scriitoare germană de origine română, mai mult pentru merite politice decât literare.

* *

*

Astăzi, educaţia se face prin televiziunile pline de manelişti cu pretenţii culturale.

Întrebarea este: cum se face că acum, când nu există nici măcar scuza vreunei armate de ocupaţie, se cântă muzică turcească de bună voie, sau chiar românească pe ritmuri turceşti. Ne-am turcizat de bună voie, chiar şi în modă. Degeaba strămoşii noştri au dat tribut de sânge, luptând împotriva Imperiului Otoman.

Ochii şi urechile Zidului

După o discuţie despre Despa

- A fost un copil alintat. Acum este greu să-l faci să înţeleagă că nu toţi oamenii sunt dispuşi să-i stea la picioare.

- Învaţă doar când se loveşte cu capul de pragul de sus.

- Da, dar nu se ştie cu ce concluzii. Iar pentru ea, pragul de sus coboară cu fiecare an câţiva centimetri. Aşa se face că va rămâne, probabil, nemăritată.

- Cât timp copilul este foarte mic, în mod firesc, predomină dragostea părinţilor; pe măsură ce creşte însă ar trebui să-şi facă loc raţiunea, ceea ce se întâmplă mai rar.

- Un copil de câteva luni învaţă că sunt suficiente câteva scâncituri pentru a aduna în jurul lui toţi adulţii disponibili şi să-i pună la treabă conform imperativelor sale.

- Situaţia nu se schimbă în mod esenţial nici mai târziu, dacă nu cumva educaţia îi oferă alte criterii de orientare.

- Da, mama, tata, bunica, bunicul, cu toţii se străduiesc să-şi apropie copilul arătându-i dragostea lor.

- Uneori, dragostea îşi găseşte motivaţia în egoism. Iubirea părinţilor pentru copii se manifestă în capacitatea lor de sacrificiu şi nu în numărul de pupături şi cadouri.

- Indiferent ce-o fi, copilul se învaţă şmecher. El speculează sentimentele adulţilor, mai exact interesele lor, fiindcă tocmai ai spus că nu este vorba, atât de dragoste sinceră, cât de interese meschine.

- Da, pentru mulţi dintre ei, copilul este doar un eventual sprijin la bătrâneţe.

- De acord în general; în particular, trebuie analizat, fiindcă mai sunt şi alte variante. Unii părinţi îşi vor copilul genial.

- Da, şi atunci şi-l trimit la o şcoală de muzică, arte plastice, sau orice altceva decât o profesiune obişnuită, tocmai fiindcă odrasla lui este un geniu şi nu putea avea o meseria banală.

- Şi cum profesorii de la asemenea şcoli au nevoie de materie primă, adică de elevi, nu le vor spune părinţilor că odrasla lor nu are talent şi-uite aşa se trezeşte societatea cu încă un cabotin.

- Aşa e, iar când copilul este prea mic şi părinţii încă nu s-au hotărât ce să facă din el, atunci el, copilul, face ce vrea cu părinţii. Asta mi se pare chiar mai grav. Că va deveni un cabotin va fi rău pentru societate, dar bine pentru el. Că acum se învaţă speculant, va fi rău pentru el, fiindcă, la maturitate, nu va mai găsi pe nimeni care să-i caute în coarne. Va trebui să lupte altfel, şi el nu va fi apt s-o facă, fiindcă nu a deprins acest exerciţiu.

- Cât aţi discutat despre educaţia copiilor, eu am făcut o clasificare.

- Se putea altfel? Doar asta-i specialitatea ta: să generalizezi.

- Ăsta-i motanul: tace ce tace şi deodată sare la atac.

- Ce motan? Cotoi!

- Acum pot să zic şi eu ceva?

- Hai, zi-i, că altfel nu scăpăm.

- Există trei feluri de copii.

- Se putea altfel?

- Aşadar:

1. Copii îndrumaţi îndeaproape şi strict controlaţi. Ei vor avea multiple avantaje. În primul rând, memorează informaţii, pe care le pot folosi mai târziu. La auzul numelui unei celebrităţi vor răspunde cu un citat, câteva versuri – dacă respectivul a fost un poet -, sau orice remarcă menite să dovedească cultura sa. Face fişe cu cărţile citite, astfel că – la maturitate – poate edita un dicţionar de literatură, iar - dacă le pune în ordine cronologică – chiar o istorie a literaturii. Nu trebuie să priceapă mare lucru, fiindcă asemenea lucrări sunt, oricum, controversate. Vor deveni intelectuali de vază, deşi, din punct de vedere statistic, acoperă toată gama, de la idioţi la super-inteligenţi. Aura de oameni culţi însă îi va salva de la orice analiză.

2. Copii ne-educaţi. Dintre ei poate ieşi orice, în funcţie de inteligenţă şi şansă. Neşansa lor constă în faptul că vor fi nefericiţi, fiindcă nu vor fi recunoscuţi decât cu foarte rare excepţii. Cei din prima categorie le vor bloca accesul.

3. Între cele două extreme, câteva grupe speciale: cea a copiilor pseudo-educaţi, a celor râzgâiaţi şi cea a celor alintaţi. Uneori se însumează.

Prin cei pseudo-educaţi înţeleg copiii trimişi la cursuri suplimentare, meditaţii şi tot felul de activităţi, plătite de către părinţi, dar fără ca ei să se implice. Ar dori ca din copilul lor să iasă un produs valoros, dar sunt prea leneşi să se ocupe personal de educaţia lui. Copilul este obosit şi – chiar dacă nu este leneş – nu poate face faţă tuturor solicitărilor. În consecinţă, îşi ia libertatea să aleagă şi face doar ce-i place. La lecţii nu este atent, se joacă simulând că-şi face temele şi aşa mai departe. Ceea este mai grav este că va căpăta repulsie faţă de toate activităţile impuse, deşi unele sunt necesare.

- Copilul râzgâiat este, de regulă, produsul geloziei adulţilor. Poate că termenul gelozie nu este tocmai potrivit. Vreau să spun că fiecare dintre ei, mamă, tată, bunici etc. încearcă să-şi apropie copilul prin tot felul de strategii: de la simple îmbrăţişări şi până la cadouri. Copilul îşi decide singur soarta, alegând doar ce îi convine.

- Copilul alintat este considerat un super-om, părinţii nu acceptă ideea că ar putea avea o profesiune banală şi îl îndrumă către cariere speciale, ca muzica, arta etc. Cum nimeni nu le va spune că au greşit, va rezulta un cabotin. Asta aţi spus şi voi, mai devreme.

- Rezultă de aici că marea majoritate a oamenilor de cultură provin din prima categorie, a celor strict supravegheaţi, fiindcă procentul celor realizaţi din celelalte categorii este infim.

- Evident!

- Ceea ce înseamnă că, tot statistic vorbind, jumătate din celebrităţi se află sub media intelectuală a populaţiei.

- Tu ai spus-o!

- Iar cum ei judecă prin prisma cunoştinţelor acumulate, raţionamentele şi concluziile lor depind de ce li s-a băgat în cap în copilărie.

- Înseamnă că, după ei, societatea va merge întotdeauna înapoi, şi nu înainte. Deci involuăm şi nu evoluăm.

- Da, dacă – din când în când – nu s-ar produce câte un salt, datorat unui eveniment neprogramat.

- Asta-i adevărat. Statistic vorbind, orice previziune indică un trend negativ, o involuţie. Ieşirea din această tendinţă este datorată unei noi paradigme, unui eveniment neprogramat. De aceea, programele de simulare foarte bune trebuie să sesizeze şi momentul în care urmează să se producă ruptura. Asta a fost şi ideea Teoriei Catastrofelor.

- A vorbit informaticianul.

- Sper că am fost şi înţeles; Teoria Catastrofelor nu se ocupă de catastrofe naturale: cutremure, erupţii vulcanice etc. Este o teorie matematică, în care se analizează ecuaţiile matematice ale căror variabile au, în evoluţia lor, un punct critic.

- Ne-ai lămurit buştean.

- Uite un exemplu clasic: un căţel agresiv, care latră în lanţ până la un moment dat, când i se face frică şi fuge cu coada între picioare în cuşcă. Din punct de vedere psihic, el a trecut brusc de la o stare la alta, de la curaj la teamă.

- Bine! Am înţeles. În concluzie, copiii sunt speculanţi încă din fragedă pruncie. Dacă le este foame sau sete, ştiu imediat ce trebuie să facă pentru ca dorinţa să le fie îndeplinită. De aici vine şi încrederea în forţele proprii, iar până la a se crede Dumnezeu nu mai e nici un pas. Dar, ce zic eu un pas. Paşii sunt pentru oamenii mari. Din scutece, vezi cu mult mai departe. Iar fără scutece, în deplină libertate, chiar că ai şanse să devii cineva.

- Asta în România.

- Dar unde? Poate pe Lumea Cealaltă!

- Adică în Rai?

- Nu, că acolo se mănâncă doar ambrozie şi asta nu este reciclabilă, cred.

Dragă prietene,

Îmi dau seama că unele dintre observaţiile mele ţi se par ciudate. Ne separă distanţa, apa cea mare şi o istorie diferită, aşa că este firesc să avem informaţii diferite şi, în consecinţă, să tragem concluzii diferite. Acesta este şi motivul pentru care eu încerc să-ţi furnizez unele date, aparent minore, dar care, sper eu, te pot ajuta să-ţi formezi o imagine cât de cât reală despre noi, fiindcă numai aşa ne poţi judeca corect. Ştiu că îţi doreşti acest lucru, nu numai pentru că mă cunoşti pe mine, ci fiindcă eşti un intelectual adevărat.

Ai dreptate atunci când spui că judecăţile globale nu conduc întotdeauna la concluzii corecte. Desigur, românii nu sunt cu toţii la fel. Nici americanii. Cât despre ţiganii cu care suntem confundaţi, am o observaţie: ei au migrat dintr-o ţară într-alta, după cum le-a fost mai bine. Doar n-o să-mi spui acum că România le-a oferit cele mai bune condiţii. Cu mult mai mulţi s-au stabilit în ţări mai prospere. Diferenţa este că acolo au fost asimilaţi, şi astăzi putem găsi urmaşi de-ai lor în toate straturile sociale, în timp ce România i-a marginalizat ca şerbi până foarte târziu. Acum, ei refuză să se adapteze. Evident, nu toţi, dar suficienţi pentru ca să ofere argumente celor ce vor să ne blameze. Problema este deci de educaţie.

Pentru că tot am vorbit despre educaţie, regimul comunist a introdus şi aici o dihonie. Mulţi ani după instalare, au existat două feluri de studenţi: normali şi ai partidului unic, intraţi la facultăţi pe liste speciale şi traşi de păr până la absolvire. Cu timpul, printre oamenii partidului au apărut fiii acestora, rudele, prietenii şi mulţi dintre cei ce nu ar fi avut şanse de reuşită la concursurile de admitere la facultăţile serioase. La absolvire, aveau cu toţii, buni sau răi, diplome identice. Aşa se face că, printre ingineri excelenţi, apreciaţi şi în Occident, există alţii ce nu pot fi consideraţi nici măcar intelectuali. Se confirmă că este inutil să luminezi un cap, dacă el nu are şi puţină lumină proprie. În matematică, rezultatul înmulţirii lui zero cu orice număr este tot zero. Partea şi mai proastă este că prostul, atunci când prostia lui este tot mai evidentă, devine şi rău.

Cu timpul, situaţia s-a deteriorat din ce în ce mai mult, iar după 1989 a devenit tragică. Am cunoscut recent o doamnă, un cadru didactic universitar de la o catedră de filologie, al cărei agramatism nu i-ar fi permis să treacă nici bacalaureatul în anii ’50.

Apropo! La vremea când am dat eu examen de admitere la Politehnică, proba de Limba şi Literatura Română era obligatorie şi eliminatorie la orice facultate. Din cauza concurenţei, la medicină sau politehnică nu se putea intra cu o notă mică.

Poate că ţi se pare ciudat ceea ce îţi spun, dar toate acestea au o explicaţie. Imediat după război, ruşii au îndepărtat vechea elită şi au impus oamenii lor. Teoretic, într-o a doua fază, ar fi trebuit să stimuleze profesionişti adevăraţi, pentru a face funcţională noua orânduire. Din nefericire, noi am trecut direct în faza a treia, când noua clasă politică, de îndată ce s-a văzut bine închegată şi sigură pe situaţie, a devenit interesată de propria-i propăşire. Căutarea şi formarea tinerilor talentaţi a fost înlocuită cu promovarea copiilor, nepoţilor etc., iar cei cu adevărat valoroşi au ajuns să fie nedoriţi şi marginalizaţi.

Desigur, dorinţa de a-şi promova copiii este firească şi se practică în toată lumea. Diferenţa este că, în timp ce un om normal se străduieşte să-şi educe copiii în acest scop, proaspăta garnitură de lideri – marea majoritate ignoranţi instalaţi de ruşi în prima fază şi ne-îndepărtaţi – aşa cum ar fi fost normal - nu numai că nu ştiu cum să-i educe, dar au un profund dispreţ, o adevărată repulsie, pentru educaţie. Morala lor era „dacă eu am ajuns atât de sus fără prea multă carte, fiul meu are cu atât mai puţină nevoie de ea, fiindcă îl voi ajuta eu”. Are chiar şi o altă probă la îndemână: cei cât de cât educaţi nu au reuşit în viaţă prea bine. Uită însă să spună cauza, aceasta fiindcă tocmai faptul că cei ca el, ajunşi la putere, i-au obstrucţionat.

Partea şi mai tristă este că, după 1989, situaţia nu s-a îmbunătăţit ci, dimpotrivă, s-a degradat şi mai mult, din motive prea bine cunoscute. Efectul este vizibil prin faptul că, dacă înainte existau câteva facultăţi româneşti recunoscute în Occident, astăzi o diplomă universitară nu mai are valoare nici măcar în România.

Un efect aproape amuzant este modul în care gândesc economiştii noştri, influenţaţi de doctrina economiei centralizate, însuşită la şcoala sovietică, dar interpretată româneşte: global şi simplificat. Principalele lor instrumente de lucru sunt indicatorii. Până aici nu e nimic rău. Aceasta este meseria lor, aşa este corect să procedeze în interesul economiei, cu condiţia să nu exagereze. Iată câteva exemple de exagerare, generate din deformaţie profesională asociată cu prostia, fie a lor fie a celor ce îi ascultă.

Productivitatea muncii este un indicator global al eficienţei, măsurat prin raportul dintre producţie şi numărul de lucrători. Valoarea lui se măreşte prin creşterea numărătorului sau scăderea numitorului. Cum prima cale este mai dificilă, în timpul regimului trecut se încerca, evident fără succes, cea de a doua. Ziarele anunţau în fiecare an reducerea numărului de muncitori la marile uzine, deşi de la un an la altul ei erau din ce în ce mai mulţi.

Oarecum similar era raportul dintre populaţia ocupată în agricultură şi cea ocupată în industrie. În ţările avansate din punct de vedere economic el era net în favoarea industriei. Economiştilor din conducerea României le scăpa însă din vedere procesul prin care s-a ajuns acolo, şi anume dezvoltarea tehnologiilor agricole, prin care s-a eliberat forţa de muncă din agricultură. Acapararea ei de către industrie a fost o soluţie fericită, dar ulterioară. Să ne amintim filmele şi romanele ce tratează epoca respectivă, cu oraşe invadate de oameni fără ocupaţie. Erau tocmai cei plecaţi de la sate, deveniţi săraci ai oraşelor, fiindcă industria abia se năştea şi cererea de forţă de muncă era încă mică.

Al treilea exemplu este de-a dreptul hazliu. Un indicator al căilor ferate este viteza medie a trenurilor. Cum viteza propriu-zisă, dependentă de calitatea trenurilor şi, mai ales, a căii de rulare, era mai greu de mărit, economiştii noştri s-au gândit să forţeze creşterea indicatorului prin micşorarea timpului de staţionare. Nu doar a celor pe distanţe mari, ci a tuturor trenurilor. S-a ajuns astfel la situaţia ridicolă ca trenurile secundare de navetişti – şi erau mulţi pe atunci – cu un traseu ce nu depăşea o jumătate de oră, să staţioneze doar un minut, mult prea scurt pentru urcarea şi coborârea miilor de lucrători de la marile întreprinderi. Ce însemna pentru tren şi călători un minut în plus sau în minus la o durată totală de câteva minute? Nimic! Indicatorul global a fost însă îmbunătăţit şi, probabil, un economist a primit o bonificaţie la stipendia sa.

Mă întrebi ce intenţionez să scriu, fiindcă ai convingerea că n-aş putea să n-o fac. Într-un fel, ai dreptate. Cred că Chopin a spus „Prefer să-mi scriu senzaţiile decât să fiu mistuit de ele”.

Acum oscilez între a scrie un roman sau un eseu. Cel mai comod îmi este eseul, fiindcă mi se potriveşte şi este un lucru serios. Oamenii de litere, însă, apreciază romanul.

Romanul are un foarte mare dezavantaj: cititorul, atras de subiect şi dornic să afle finalitatea lui, tratează cu superficialitate sau pierde complet din vedere tocmai ideile, pe care autorul vrea să le transmită şi le plasează cu subtilitate, din loc în loc. Aş fi total dezamăgit să mi se întâmple aşa ceva.

Eseul, în schimb, este prea arid pentru majoritatea cititorilor. Mă mai gândesc.

Ochii şi urechile Zidului

- Ţi-am spus că a murit Niţă?

- Nu, nu mi-ai spus. De ce a murit? Apoplexie arogantă, cumva?

- Nu ştiu. Apoplexia nu i se potriveşte, iar din aroganţă nu se moare.

- Nici din răutate.

- Înseamnă că nu l-a mai suportat pământul.

- Oamenii răi mor repede.

- Cine ar fi crezut că băieţaşul acela, care se speria şi de o muscă, putea să devină un om rău?

- Uite că se poate; şi încă ce rău!

- Cine este Niţă? Despre cine vorbiţi?

Prima întrebare a venit din partea cumnatei locatarului meu, în vizită de câteva zile, iar ultima din partea unui prieten, în vizită la un five o’clock.

- Noi am lucrat cândva în aceeaşi întreprindere, iar Niţă a fost un subaltern de-al meu. Era prin 1965-66. Era un tehnician tânăr, tocmai bun de nimic. În plus, era şi extrem de fricos, sperios, nici eu nu ştiu cum să-i spun. Dacă-i ziceam să facă ceva, nu avea curajul să spună că nu ştie să-l facă, nu poate sau n-a înţeles ce-i spusesem. Răspundea DA, ca la armată, şi pleca. Abia după vreo oră venea să-mi spună că n-a făcut nimic, fiindcă nu înţelesese ce anume ar fi trebuit să facă, sau întreba pe alţii (asta aflam mai târziu) ce avea de făcut. Toată lumea înţelegea, numai el nu. Acolo, în acea întreprindere, eu nu am lucrat mult timp, dar cumnata mea a rămas şi, din când în când, îmi mai povestea despre vechile noastre cunoştinţe.

- Niţă al nostru a făcut un curs de partid şi a revenit foarte sigur pe el, cu aere de mare şef. La primele alegeri a devenit secretar de partid pe întreprindere.

- Ca să vezi ce alegeri „libere” se făceau, nu numai la vârf, dar şi la bază.

- Devenise un zbir. Toţi salariaţii râdeau de el, dar le era şi teamă, fiindcă prostul putea să facă mult rău şi, uneori, chiar făcea.

- Într-o zi i-am atras atenţia că nu puteam face ce vroia el, fiindcă legea interzice aşa ceva. Am uitat acum numărul legii, dar pe atunci le ştiam bine. Îmi răspunde: „Mai schimbăm, doamnă, mai schimbăm”, ca şi cum el era în măsură să schimbe legi. Pe cât era de ignorant, pe atât era de infatuat.

- Niţă fără frică.

- Da, Niţă cel fricos devenise Niţă cel fioros.

- Iepuraşul se făcuse leu.

- Să mai spui că partidul nu era eficient.

- Da, din om făcea ne-om şi invers.

- Şi din ce cauză a murit?

- S-a îmbolnăvit de nu-ştiu-ce.

- Să-i fie ţărâna uşoară!

Sfârşitul volumului 2