Cristache Gheorghiu

Filosofia unui bolovan

Editura PASTEL,

Braşov, 2010

Editat de: SC PASTEL IMPEX SRL Braşov

tel.: 0733.04.32.63

www.editurapastel.ro

e-mail: gabi_dm_pi@hotmail.com

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
GHEORGHIU, CRISTACHE
     Filosofia unui bolovan / Cristache Gheorghiu. - Braşov : Pastel, 2010
     ISBN 978-606-8108-31-5

821.135.1-4

Început

La sfârşitul celor mai multe cărţi, apare cuvântul „Sfârşit”, probabil pentru a informa cititorul că este cazul să se oprească, deşi nu mai este nimic de citit în continuare. Pare ciudat, dar nu sunt eu cel chemat să elucideze acest mister. Mă gândesc că, măcar din motive de simetrie, dacă există un sfârşit, ar trebui să existe şi un început, aşa că mă conformez şi vă informez că tocmai aţi depăşit acest dificil obstacol. Continuarea va fi, cu siguranţă, cu mult mai uşoară. Dacă totuşi veţi dori să citiţi şi după anunţul de sfârşit (vă mulţumesc pentru interes), puteţi continua lectura în sens invers. Aşteptăm cu nerăbdare observaţiile dumneavoastră, fiind convinşi că veţi fi primul care experimentează această nouă şi interesantă formă de antrenament intelectual.

Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, ar mai fi, cred, necesară o precizare. În general, oamenii citesc cărţi scrise de semeni de-ai lor. Comozi cum sunt, este de înţeles; opiniile oricui altcuiva i-ar obliga să gândească, ceea ce, să recunoaştem, poate fi deranjant. De aceea, publicarea unei cărţi scrisă de către un bolovan pare, probabil, ciudată, cel puţin din două motive:

– interesul oamenilor pentru geologie este doar teoretic; în realitate, puţin le pasă, ca dovadă că îşi distrug până şi planeta pe care trăiesc;

– efemeritatea vieţuirii oamenilor pe pământ este un subiect minor pentru filosofia unor entităţi cu o viaţă atât de lungă, ca noi, pietrele.

De ce totuşi această carte? Poate din cumsecădenie pentru umanitate, dar nu numai. O privire de ansamblu asupra evoluţiei şi perspectivelor ei poate fi interesantă. În fond, chiar şi oamenii folosesc musca de oţet (Drosophila melanogaster) pentru a putea observa rapid efectul unor experienţe asupra evoluţiei speciilor, tocmai datorită vieţii foarte scurte a acestor vieţuitoare. Nu trebuie să credeţi că noi, pietrele, efectuăm acum o experienţă pe oameni. Nu că nu ne-am permite, dar nu este necesar: o fac ei din proprie iniţiativă. Noi doar îi observăm. Într-o oarecare măsură, aceasta este şi motivaţia acestei cărţi. Alta, recunosc, este şi partea umoristică a situaţiilor în care se expun oamenii, deşi – uneori – efectul nu este tocmai distractiv. Oricum, merită!

Mă ajută la redactare şi partenerul meu geologic, Zidul. Ca să fiu pe deplin sincer, el m-a incitat şi mi-a promis materiale documentare. Aflat într-o relaţie mai strânsă cu oamenii decât mine, are observaţii directe, mult mai diverse şi pertinente. Pentru a nu fi acuzat de plagiat sau de utilizare incorectă a informaţiilor, le voi relata aşa cum le-am primit, sub titlul „Ochii şi urechile Zidului”. Cele intitulate „Eu, Zidul” sunt chiar opiniile lui, formate pe baza observaţiilor proprii. Indiferent dacă sunt corecte sau nu, dacă concordă sau nu cu opiniile altora, inclusiv cu ale mele, eu le-am redat tale quale. Scrisorile aparţin locatarilor clădirii adăpostite de prietenul meu, Zidul. Bineînţeles că am reprodus doar extrase din ele.

Baftă ţie, cititorule!

Eu, Bolovanul

Pentru început, ar trebui să mă prezint. Aşa este politicos şi aşa se procedează în orice lucrare serioasă: mai întâi se definesc termenii. Din nefericire, eu nu am un nume. Suntem mult prea mulţi, pentru ca să primim fiecare câte un nume distinct şi nici nu avem asemenea orgolii. De aceea, în această lucrare am să mă prezint „Bolovanul”. Cel puţin aici sunt singular.

Mai sunt şi alte personaje din familia noastră, dar ele sunt mici pietre sau minuscule fire de nisip. E drept că, uneori, cei mai mici îşi dau importanţă, mai ales atunci când se unesc şi formează o entitate mai mare. Simt şi ei că au prins ceva putere, dar nu este puterea lor, ci a grupului. Le scapă din vedere că, mai devreme sau mai târziu, entităţile respective se disipează şi tot nisip rămân.

Şi eu, aşa mare cum sunt, mă voi risipi cândva. De altfel, chiar şi acum se desprind din mine fire minuscule, astfel că voi deveni din ce în ce mai mic. Procesul este însă lent, iar eu am mândria că am fost tot timpul eu însumi – un bolovan – şi nu m-am prostituat luând tot felul de forme.

Se pot spune multe despre mine, dar nu că aş fi fost vreodată oportunist. Sunt un bolovan şi, cu asta, basta! În plus, sunt şi prea bătrân. Sunt atât de bătrân încât nici eu nu ştiu ce vârstă am. Zic unii că aş fi fost un fund de mare. Sau, mă rog, pe un fund de mare. Se poate! Eu nu-mi amintesc, deşi am sentimentul că ştiu bine locurile, cu toate că n-am fost niciodată la mare, cel puţin în ultimele milenii. Am fost vârf de munte. Asta ştiu bine. Mi se spunea stâncă, pe atunci. Îmi amintesc chiar momentul dramatic când am căzut de-acolo. Prima desprindere a fost, pe cât de neaşteptată, pe atât de dureroasă, mai ales prin urmările ei, fiindcă nu ştiam cum să procedez şi ce mă aşteaptă. Acum, că mă numesc bolovan, ştiu şi ce mă aşteaptă şi cum să procedez. Din nefericire, nu este o cale de invidiat, dar este singura ce mi-a rămas, deoarece pe toate celelalte le-am ratat. A fost greşeala mea, fără doar şi poate, de fapt, greşelile mele, fiindcă au fost mai multe, chiar foarte multe. Se pare, însă, că este în firea noastră să cugetăm doar atunci când nu mai este nimic de făcut.

Am trecut şi prin situaţii foarte dificile: stăteam în drumul oamenilor şi, cum ei nu prea ştiu să mă ocolească, mă loveau cum puteau, sau – mai exact – se loveau de mine, chiar dacă le dăuna, ceea ce grăbea efectul de măcinare, la care lucrează în mod obişnuit doar vântul, apa şi îngheţul, dar mai lent. M-am aflat chiar şi în albia unui râu, de fapt, chiar într-un vad, unde oamenii îşi luau în ajutor tot felul de atelaje, astfel că măcinarea era mult mai rapidă, iar apele râului mă purtau la vale, unde se zice că ar fi o mare la fel ca cea în care aş fi fost şi eu odată. După cum se vede, există un ciclu geologic, dacă nu infinit, oricum, foarte lung. Acum, au construit un pod peste râu şi oamenii nu mai trec prin vad. Din când în când, se schimbă şi cursul râului şi, atunci, creşte vegetaţia în jurul meu. Nu pe mine. Asta încă n-a îndrăznit să facă. Acum, am, în sfârşit, liniştea necesară să cuget. Ba, cum podul este făcut din beton, adică tot un fel de piatră, mici particule din el, de fapt, rude ale mele, se desprind la trecerea vehiculelor, cad în râu sau le ia vântul, ajung în apropierea mea şi putem astfel schimba idei. De la ele aflu ce se mai întâmplă prin lume.

De fapt, şi în compunerea mea se află mici particule, care susţin că au făcut cândva parte din tot felul de alte obiecte, e drept, cam de aceeaşi natură, dar totuşi diferite între ele. Este ciudat cum memoria lor este mai bună decât a mea, care, ca bolovan, sunt mai tânăr decât obiectele despre care vorbesc ele ca despre un fel de viaţă anterioară. Înseamnă că îşi vor aminti şi de mine într-o viaţă viitoare. Ele nu se gândesc acum că, pe măsură ce se desprind din mine, pot deveni pietriş mărunt sau chiar nisip. Astăzi, atât pietrişul, cât şi nisipul au foarte mare căutare în construcţii. Când îşi vor aminti de mine, sper să se refere la momentele mele de glorie.

Momente de glorie... Care au fost acelea? Şi care a fost rolul meu? Da, desigur, când am fost o stâncă semeaţă pe vârf de munte. Adevărul este că nici eu nu ştiu cum am ajuns acolo, aşa că nu prea pot să mă laud cu asta. Atunci, veneau să se odihnească pe mine păsă-rile acelea semeţe ce brăzdează cerul, dar tot ele îşi lăsau acolo găinaţul. Noroc că ploua des şi, astfel, eram îndeobşte curat. De-acolo, am tot căzut, până am ajuns aici. Au fost şi alte fragmente de stâncă, care au avut altă soartă. Unele fire de praf ce duc veştile de colo-colo, îmi mai aduc informaţii despre soarta lor. Fiecare cu destinul său. Oamenii care trec pe-aici au o vorbă: „Cum îţi vei aşterne aşa vei dormi”. Asta e ceva ce – trebuie să recunosc – n-am înţeles prea bine, fiindcă eu nu dorm niciodată, deşi unii cred că o fac mereu.

Un asemenea fragment se dă mare acum, pentru că a fost cules de către un turist şi l-a aşezat la loc de cinste în casa lui. Îşi zice „Piatra”, pentru că aşa l-au poreclit oamenii. E tare mândru, de parcă ar fi o piatră preţioasă. De fapt, este suport pentru o statuetă iar, din punct de vedere estetic, singurul lui rol este ca, prin contrast, să accentueze formele delicate ale statuetei. Nici măcar nu are o compoziţie omogenă, ca mine; este un conglomerat de pietre şi materiale de tot felul, cimentate la întâmplare. Tot întâmplarea a făcut ca privirea turistului să se oprească asupra lui. Sunt invidios, se pare! Poate, puţin, dar invidia este un sentiment normal. Totul e să nu exagerezi.

Mă gândesc acum la gusturile oamenilor. Sunt ciudate, nu-i aşa? Totuşi, sunt de admirat pentru strădania lor de a-şi împodobi spaţiul în care trăiesc, deşi viaţa lor este atât de efemeră… În aceste condiţii, nici viaţa pietrei nu va fi prea lungă. Mai devreme sau mai târziu, va fi aruncată la gunoi şi, de acolo, descompunerea nu va mai putea fi evitată. (Acum sunt chiar răutăcios!)

Soarta noastră este să ajungem nisip şi – dacă aşa stau lucrurile – nu ştiu de ce ne mai cramponăm de diferitele stări intermediare în care, în mod întâmplă-tor, ne aflăm. Zic unii că tocmai asta-i frumseţea: când faci ceva ce-ţi place, nu ai ca obiectiv sfârşitul activităţii, ci activitatea însăşi, pe care o doreşti să dureze cât mai mult, pentru ca să-ţi sporeşti plăcerea. De acord, dar cum faci să ţi se întâmple chestia asta? Cică, „întâmplarea favorizează numai spiritele pregătite”. A zis-o un om, pe nume Pasteur („Le hasard ne favorise que les esprits préparés.”) Apare şi printre oameni câte unul mai răsărit, care emite remarci isteţe. Mai rar, dar se întâmplă. (Iarăşi întâmplarea!)

Înseamnă că ar trebui să umblăm mai mult la spirit. Acesta, spiritul, este ceva diferit de logică. Noi, bolovanii, la logică suntem tari. Tari ca piatra! Cu spiritul stăm mai slab. Logica, pe lângă unele lucruri bune, produce şi paradoxuri. De altfel, este singura ce produce paradoxuri. Nicăieri altundeva nu se pot naşte paradoxuri, decât în logică. Spiritul este altceva. Ceva ce – de fapt – nu produce nimic şi, de aceea, habar n-avem ce este, dar ştim că este foarte important. Aş zice că este chiar chintesenţa, adică esenţa a cincea, cea despre care, iarăşi, nu ştim nimic. Unii au încercat cu esenţă de trandafiri; s-a aflat, însă, că urmau să fie daţi la porci - ceea ce nu e bine - şi s-au scuturat.

Eu, zidul

De obicei, romanele comerciale încep cu un pasaj liric, descrierea unui peisaj, ceva în genul „vântul sufla tandru prin frunzele codrului adormit, acoperind şoaptele tinerilor îndrăgostiţi”, sau orice altceva de genul acesta. Eu nu intenţionez să procedez astfel, dintr-un motiv foarte simplu: nu doresc să scriu un roman şi, în nici un caz, ceva cu iz comercial. Am aflat că unul Jerome K. Jerome a scris: „Nimic mai lesne de descris decât peisaje; nimic mai dificil şi mai inutil de citit.” Dificil are aici, bineînţeles, sensul de plictisitor. Atât de plictisitor, încât este nevoie de un efort de voinţă, dacă e musai să citeşti. Mai sunt şi alte domenii preferate de autori şi recomandate de exegeţi, asupra cărora se pot face constatări asemănătoare, dar oamenii insistă. Jeorme K. Jerome ăsta pare să fi fost un om deştept. Nu e cazul meu; eu nu sunt decât un zid. Unde aţi mai văzut ziduri să scrie romane? Am auzit că un bolovan vrea s-o facă. Treaba lui! Ăştia trăiesc mai mult, sunt sedentari, nu bate nimeni cuie în ei şi fac diferite pasiuni, ca aceea pentru cugetat, spre exemplu. Eu doar consemnez ceea ce se întâmplă în jurul meu. Cine ştie când şi unde va folosi cuiva?

Din cauza diversităţii surselor de informare – discuţii, consemnări, scrisori şi multe altele, fără a mai vorbi despre propriile mele observaţii – se poate întâmpla ca vreun subiect să apară de mai multe ori în însemnările mele. Consider însă că repetarea, nu numai că nu este întotdeauna dăunătoare, dar reluarea poate fi chiar benefică, fiindcă opiniile se nuanţează, se rafinează, iar ideile se fixează mai bine.

Expresia „în jurul meu” este caracteristică celor ce nu pot afla ce se întâmplă în interiorul lor. Ei bine, pot şi vă asigur că eu, zidul, sunt la fel de receptiv, atât în exterior, cât şi în interior, adică în dormitoare, sufragerii, bucătării, băi şi altele locuri mai mult sau mai puţin intime, unde se întâmplă lucruri foarte interesante. Eu am receptori diferiţi, adaptaţi, atât pentru exterior, cât şi pentru interior. Din nefericire, nu pot sintetiza cele două aspecte şi – poate că tocmai de asta – încerc să aştern pe hârtie observaţiile mele; poate, cândva, cineva va fi capabil s-o facă.

Vorbeam însă despre roman. Ce este un roman? Ceva prin care, din laşitate, oamenii pun în gura altora ceea ce ar vrea ei să spună. Oricum, ei nu pot spune decât ceea ce gândesc, iar gândirea lor este produsul experienţei lor de viaţă. În consecinţă, romanul perfect ar fi chiar autobiografia autorului, scrisă cu deplină sinceritate, ceea ce însă, în cazul oamenilor, este aproape imposibil. Sunt prea laşi pentru asta.

Şi mai e ceva: in extremis, există două categorii de romane:

· cele în care mesajul autorului este strecurat prin comentarii şi replici, iar subiectul este un pretext;

· cele în care subiectul, în ansamblu, se constituie într-un exemplu, prin intermediul căruia autorul îşi transmite mesajul, iar detaliile sunt doar cărămizi, cu care se construieşte edificiul.

Am exclus, fireşte, romanele fără mesaj; despre asemenea maculatură nici nu merită să vorbim.

Ei bine, în primul caz, cititorul va fi atras de subiect şi, dornic să afle deznodământul, va pierde esenţialul, adică mesajul. Al doilea caz trebuie să fie, într-adevăr, un exemplu cu putere de generalizare. Acestea sunt rare. După părerea mea, tot cele autobiografice sunt mai bune, cu condiţia pe care am mai spus-o: să fie sincere.

Problema este deci sinceritatea. Că oamenii vor să se prezinte în culori mai avantajoase decât merită, este de înţeles. Pe undeva este chiar bine. Înseamnă că, cel puţin teoretic, ştiu încotro se află binele. Partea proastă este că niciodată nu-şi doresc cu adevărat să se îndrepte în acea direcţie. A şi spus unul de-al lor că „omenirea va alege calea înţelepciunii numai după ce va epuiza toate celelalte posibilităţi”. Iar posibilităţi sunt multe. Poate că citatul nu este tocmai exact (deşi eu sunt hard, adică tare, memoria mea este cam soft, adică mai moale), dar cam asta ar fi ideea. Scrie şi în Biblie că, la început, a fost cuvântul, numai că lumea l-a uitat. Şi, dacă ar fi fost un cuvânt oarecare, mai treacă-meargă, dar semnificaţia textului biblic este mai profundă. Prin cuvânt trebuie înţeles idee, sau mai exact proiect. Cu alte cuvinte, Creatorul a avut în minte un proiect şi nu a lucrat la întâmplare. Acuma, ce se întâmplă cu proiectul său nu prea ştiu nici eu, aşa că ce să le mai pretind bieţilor oameni.

Dar, am cam deviat de la subiect. Mi se mai întâmplă... Se vede că nu sunt un fan al romanelor comerciale. Eu, care, vara şi iarna, pe ploaie, viscol sau soare arzător, stau drept, fără să mă plâng şi nu cer haine să-mi acopăr goliciunea, nu am nici un motiv să mă compromit scriind romane. Şi-apoi, cine sunt eu? Un zid. La oameni, atunci când au de-a face cu un nou personaj, prima întrebare este: „e de-al nostru?”, adică face sau nu parte din aceeaşi coterie. Pentru a lămuri situaţia, ar trebui să-mi fac autobiografia. La prima vedere, sunt făcut din nisip, chiar dacă în trecutul îndepărtat am făcut parte dintr-un munte maiestuos. Da, asta am fost: nisip, chiar dacă, acum, starea mea s-a mai nuanţat.

Da, am fost şi bolovan. Îmi amintesc încă admonestările verbale pe care le primeam atunci când cineva se împiedica de mine şi îi cauzam dureri, fiindcă eram mai tare decât ei. Cu timpul însă, bolovanul a îmbătrânit, s-a erodat, s-a fărâmiţat, l-au luat apele mari şi, astăzi, împreună cu alţii ca mine, am ajuns „material de construcţii”. Sincer să fiu, îmi place chiar mai mult această stare, deşi ştiu bine că, mai devreme sau mai târziu, voi redeveni nisip sau chiar praf în vânt. Reîncarnarea în diverse forme este un ciclu natural, aşa că nu trebuie să luăm lucrurile în tragic. Ca nisip, lipsit de duritatea zidului, voi fi maleabil, aproape „sociabil”, ca să spun aşa. Suişurile şi coborâşurile vieţii sunt cele mai sigure adevăruri din natură. Sub formă de praf, nu voi mai fi călcat în picioare. Voi zbura peste tot locul, acolo unde va dori vântul, prietenul meu. Şi chiar dacă, vreodată, ajung din greşeală pe mobila dintr-un apartament, voi fi redat naturii, prin grija gospodinei. Tot răul e spre bine. Nicăieri însă nu e mai bine decât la aer curat.

Acum, profit că sunt zid, am oarecare stabilitate şi răgazul necesar să notez. Nu un roman, Doamne fereşte, ci doar câteva însemnări. Nu se ştie la ce-mi vor folosi când voi fi praf, dar s-ar putea să folosească altora.

Clădirea în care sunt zid se numeşte bloc de apartamente. Apartamentul este ceva intermediar între adăpost şi locuinţă, iar blocul este a stivă de asemenea apartamente. De regulă, în fiecare apartament locuieşte câte o familie. Blocul este, deci, o formă sub care oamenii stau în stivă. Uneori, locatarii se mai schimbă, dar nu prea des. Eu sunt începător. Apartamentul asupra căruia mi-am propus să mă concentrez este locuit de către o singură familie, de la început. Cu toate acestea, locatarii, împreună cu oaspeţii lor, îmi furnizează suficiente informaţii, chiar prea multe pentru capacitatea mea de asimilare. În plus, au profesiuni diferite, aşa că diversitatea informaţiilor şi a interpretărilor este foarte mare. Cel mai interesant este să ascult comentariile lor după câte o vizită, în timpul căreia fiecare musafir avea altă opinie despre acelaşi subiect. Cred că doar opinia mea lipsea; nu că n-aş fi avut una, dar nu era cazul să mi-o exprim. Poate când voi fi praf, voi reuşi să mă fac remarcat; cu cât mai discret, cu atât mai eficient (mai ales atunci când le intru oamenilor în gură şi - mai ales - în ochi).

Îmi pare rău că abia acum m-am decis să notez. Sunt peste douăzeci de ani de când adăpostesc această familie şi aş fi avut enorm de multe de relatat. Nu ştiu ce se va întâmpla în viitor, dar sunt hotărât să nu mai ratez nici un moment, de acum încolo. Le voi spune personajelor mele, El şi Ea. Pe ceilalţi, vom vedea atunci.

Aş putea spune despre aceşti locatari o mulţime de lucruri. Cred însă că cel mai bine este să-i las pe ei să se prezinte. Voi reda, de aceea, unele dintre dialogurile lor, lăsând cititorului plăcerea să-şi formeze propria sa opinie. Sper să n-o scrijelească pe ziduri!

El şi-a luat un reportofon. Înregistrează discursurile de pe la manifestările culturale la care participă. Acasă, le ascultă şi notează la calculator ce i se pare remarcabil. În felul acesta, am şi eu posibilitatea să aflu ce se întâmplă prin alte părţi. La calculator mă pricep, oricum, mai bine decât el; microprocesorul calculatorului are la bază pastila de siliciu, care este, de fapt, tot nisip, ca şi mine.

* *

*

După cum spuneam, sunt un zid. Oamenii construiesc ziduri în jurul lor pentru a se proteja de ploaie, vânt, frig şi altele de genul acesta, cu alte cuvinte, de a se izola de natura care i-a creat şi în mijlocul căreia încă mai există, dar şi faţă de alţi oameni, adică tot faţă de natură, fiindcă alţi oameni înseamnă societatea în care trăiesc, tot natură şi ea. Cu un astfel de rol, eu, zidul, sunt vrând-nevrând martorul tăcut, pentru ei, al tuturor faptelor lor din spatele uşilor închise.

Spuneam că sunt tăcut. Nimic din ceea ce se întâmplă în interior nu trebuie să ajungă afară, după cum nimic din exterior nu trebuie să tulbure liniştea celor dinăuntru. Asta teoretic, fiindcă, tot datorită lor, oamenilor, fie mă construiesc cu superficialitate şi izolarea nu este perfectă, fie, dimpotrivă, mă dotează cu tot felul de aparate sofisticate, ce le permit celor din exterior să-i spioneze pe cei din interior. Dar astea sunt problemele lor. Cert este că eu rămân un martor şi până acum nu au reuşit să-mi ia acest atribut. Martor tăcut? Să fim serioşi! Tăcut pentru cei ce nu ştiu să asculte. Pentru ceilalţi am destule de spus; doar am văzut şi încă mai văd şi aud cu mult mai multe decât mi-aş dori. Ba, uneori chiar şi simt. Nu vă gândiţi la aparentele brutalităţi la care sunt supus: cuie bătute, tencuiala îndepărtată etc. Acestea sunt fireşti pentru mine, le-am cunoscut încă de la naştere şi fac parte din evoluţia mea, aş putea spune chiar din devenirea mea. Mai mult sufăr de loviturile pe care nici oamenii nu şi le doresc, dar le fac, fie din neatenţie, fie ca urmare a unor fapte regretabile şi – cum spun ei – se dau cu capul de pereţi. Ei bine, durerea lor mi-o transmit şi mie şi, dacă lor le trece, în mine ea rămâne. Probabil că acesta este şi scopul datului cu capul de pereţi: să-şi îndepărteze neplăcerile plasându-le altcuiva. Alt-cui-va nu înseamnă alt cui, ci alt-cineva. Şi uite-aşa am ajuns şi eu să fiu cineva. Acum, să nu crezi, cititorule, că - dacă
m-am hotărât să-mi comunic gândurile sub această formă - o fac pentru a-mi îndepărta la rândul meu durerile proprii, plasându-ţi-le ţie. Nu, durerile mele – ca şi întreaga mea memorie - sunt veşnice. N-aş putea scăpa de ele sub nici o formă şi în nici un caz pe seama oamenilor, adică a celor ce m-au construit. Procesul nu este reversibil. Unele lucruri se repetă – uneori în mod regretabil –, dar asta nu înseamnă că procesul este reversibil. Chiar şi la acele procese foarte simple, considerate a fi reversibile, există o remanenţă ce poate fi mai importantă decât procesul însuşi. De ce o fac, totuşi? Adică de ce scriu? Am auzit că unii oameni învaţă din experienţa altora şi m-am gândit să fiu şi eu de folos cu ceva, ca recunoştinţă că m-au construit.

Dacă tot am vorbit despre simţurile omeneşti, dintre acestea doar gustul îmi lipseşte. Obligat să fiu tăcut – fie şi în aparenţă –, nu am gură. Nu ştiu dacă din acelaşi motiv sau dintr-altul, sunt străin de noţiunile de bun/prost gust. Cum nu i-am cunoscut niciodată avantajele, nu i-am simţit nici lipsa. Singurul lucru de care pot fi sigur acum, este detaşarea mea faţă de asemenea aprecieri, ceea ce îmi permite să fiu neutru, adică să judec cu obiectivitate. Iată că am şi eu o calitate, deşi nu sunt tocmai sigur.

* *

*

Am apărut pe lume puţin după 1980. Nu pot preciza ziua şi nici măcar luna, pentru că – spre deosebire de oameni – naşterea mea a durat mai multe zile. Mai sunt şi alte deosebiri între naşterea mea şi cea a oamenilor. Spre exemplu, dacă la ei expresia „am fost născut” este incorectă, fiindcă nu şi-au făcut-o singuri, ci au fost născuţi de către o mamă, eu am participat la ridicarea mea, susţinând fiecare cărămidă ce mi-a fost adăugată. Da, ştiu, veţi spune că şi oamenii au crescut prin eforturi proprii şi că, în cazul meu, naşterea este similară cu aşezarea fundaţiei. Este doar parţial adevărat; pruncul este deja om în momentul naşterii, în timp ce o fundaţie nu este încă zid. Şi tot spre deosebire de oameni, ea nu a durut pe nimeni, ba dimpotrivă, pe tot parcursul zămislirii mele, am văzut nenumăraţi constructori – similarii mamelor – ce chefuiau prin preajmă, ceea ce la oameni se întâmplă doar după naştere şi nu de către cea care naşte. (Se cuvine să fac, totuşi, o precizare: cuvântul cărămidă, ce l-am folosit adineaori, este eufemistic în cazul meu, pentru că, de fapt, sunt făcut din beton armat. Un fel de a spune armat, fiindcă nu am fost dotat cu nici o armă.) Şi mai e ceva, de data aceasta chiar important: cineva a suferit la naşterea mea. Este pământul în care au săpat fundaţia şi căruia îi sunt recunoscător şi astăzi pentru că mă suportă.

Consider data de 16 februarie 1981 ca fiind intrarea mea în rolul de zid. Atunci s-au mutat aici „Ai mei”. Îmi place să le spun aşa locatarilor apartamentului despre care vorbeam, deşi nu-mi aparţin în adevăratul sens al cuvântului. S-a nimerit să fie o zi friguroasă, cu ceva fulgi şi mult vânt.

* *

*

Au oamenii o vorbă: „Doamne fereşte!”. Deşi pe mine m-au construit tocmai pentru ca să-i feresc de vânt, ploi, frig, căldură şi câte şi mai câte – chiar şi de semenii lor mai puţin binevoitori –, pe mine nu mă invocă niciodată să-i feresc de ceva. Consideră asta ca fiind de la sine înţeles. Din moment ce am fost construit în acest scop, rezultă că este obligaţia mea s-o fac. Pe de altă parte, în domeniile în care nu au făcut nimic şi nici nu se pricep să facă ceva, ei bine, acolo invocă pe cel ce îşi imaginează ei că este creatorul lor. Aşa cred ei! Trebuie să recunosc că, oricât de corect gândesc eu – şi experienţa îmi dă încrederea că nu greşesc în această convingere –, chestia asta cu credinţa mă depăşeşte. E ceva ce nu pot să înţeleg. Eu ştiu sau nu ştiu. Da, pot face ipoteze, a căror veridicitate am obligaţia s-o verific înainte de a avansa o altă ipoteză bazată pe prima. Numai un nebun ar prelungi în mod exagerat şirul unor ipoteze neverificate, iar un zid nebun încă nu s-a pomenit.

Ochii şi urechile Zidului

Iată o probă de ce pot înregistra ochii şi urechile mele. Înţelegeţi că expresia „ochii şi urechile” mele este un eufemism. Este vorba despre simţurile mele speciale, cu mult mai sofisticate. Iată un mic dialog.

- Am fost la Mitică la bancă, poate fac un împrumut la el pentru carte.

- Stai, stai, care Mitică, care bancă, ce împrumut? M-ai luat prea repede.

- Mitică, fostul meu coleg de serviciu. Acum este mare şef la o bancă nou-înfiinţată; de fapt, o cooperativă de credit, dar i se spune bancă, c-aşa-i acum; orice dugheană devine magazin universal şi orice bişniţar devine dealer.

- Ah, nu-mi mai aduce aminte de el, că mi se face rău când îi aud numele.

- Ei, lasă, că nu-i aşa de negru pe cât îl vezi tu.

- Am văzut-o eu pe maică-sa şi nu-mi trebuie mai mult.

- Mama da, dar tatăl nu. El e ţăran sută la sută.

- Eu nu ştiu de ce îi iei tu apărarea. Ştii bine cât te urăşte. Şi acum mai vrei să te şi împrumuţi de la el. Şi, mă rog, ce bancă e aia, că nu pricep nimic?

- În primul rând, mă urăşte în măsura în care mă invidiază, ceea ce înseamnă că mă şi apreciază în sinea lui.

- Acum vorbeşte orgoliul din tine.

- Dacă n-aş fi orgolios n-aş fi normal. Apoi, nu-i iau apărarea, dar trebuie să-i recunosc şi calităţile. Faţă de unde a plecat, s-a ridicat foarte mult.

- Asta datorită relaţiilor.

- Nu, nu, relaţiile şi le-a creat singur. Nu le-a moştenit. Vorbeşti de Stănescu.

- Un măgar.

- El a ştiut să-i intre pe sub piele.

- Un oportunist.

- Să zicem descurcăreţ.

- Sacul şi petecul.

- Da, cu asta sunt de acord.

- Eu nu ştiu cum s-a lipit el de tine.

- Asta a fost faza lui pozitivă, ce puţin din punctul meu de vedere. Ea a început în timpul facultăţii. El singur mi-a povestit. În liceu, a stat la internat. Provine dintr-un sat, care nici nu mai există azi. A fost ras cu ocazia inundaţiilor din 1970. La şcoală, era propagandist UTC. Singura lui lectură era „Scânteia tineretului”. Credea în viitorul comunist. Nu este scuzabil, dar este explicabil. Făcea parte din categoria celor ce credeau că recolta agricolă bună, după seceta catastrofală din 1946-1947 şi jaful sovietic de după război, a fost un efect al noii conduceri de partid. Abia la facultate a aflat că lumea e diferită de ceea ce credea el şi aici intervine ceea ce am apreciat eu la el: a înţeles. Şi nu numai că a înţeles, dar a căutat să afle mai mult. De fiecare dată când avea ocazia să cunoască un intelectual mai în vârstă, încerca să afle cât mai mult de la el. Căuta astfel de contacte.

- Aşa se face că după absolvire te-a găsit pe tine.

- Accept ironia. Să recunoaştem însă că, în acel moment, eram singurul profesionist din institut cu ceva experienţă, iar emblemă de intelectual aveam, că altfel nu te uitai nici tu la mine.

- Şi directorul?

- Vorbeam despre intelectuali, nu despre parveniţi. Cu el tocmai avea o problemă. De fapt, mai multe. Directorul nu-i agrea pe cei veniţi prin repartiţie de la minister, fiindcă îi limita posibilitatea să angajeze pe cine dorea el, cu pile sau alte mijloace de convingere. În consecinţă făcea greutăţi celor veniţi prin repartiţie, poate scapă de ei.

- Bine, şi ce-i cu banca asta? Parcă era salariat la banca lui Stănescu.

- A fost. Nu era banca lui Stănescu. Era o filială. Acum, banca e pe cracă, dacă nu cumva craca s-a şi rupt, iar Stănescu s-a retras.

- A ştiut întotdeauna să se fofileze.

- Fapt e că Mitică a căpătat ceva experienţă în materie de bănci şi tot Stănescu l-a ajutat să intre în grupul celor ce au deschis această cooperativă de credit.

- Şi cine sunt ei?

- Prea bine nu ştiu nici eu. Un grup din noul val de parveniţi. Tot ei sunt şi principalii depunători.

- Înseamnă că, cel puţin o vreme, va merge bine.

- O vreme, da. Cu siguranţă! La asemenea afaceri e bine să ştii să te retragi la timp. Eu vreau doar să fac un împrumut, să scot cartea. Într-un an, sper să-l restitui. După aia, mai vedem.

Eu, Bolovanul

Am ajuns să vorbesc cu pereţii. Nu are aceeaşi semnificaţie cu expresia „a vorbi în pustiu”. Aceasta din urmă spune că vorbeşti, dar nu te ascultă nimeni. A vorbi cu pereţii înseamnă că cei cărora le vorbeşti nu-ţi răspund. De ce? Motivele, ca şi vinovăţiile, pot fi diferite; fapt e că nu se produce comunicarea, iar vorbirea fără comunicare este un semn clar de insanitate intelectuală. Există totuşi o excepţie. Evident, cea a mea. Eu cred că pereţii îmi răspund. Ştiu, e ca şi cum aş vorbi singur. Prietenilor le spun că procedez astfel atunci când vreau să stau de vorbă cu un om deştept. Atunci însă când stau de vorbă cu mine însumi, primesc răspunsurile pe care le aştept, ceea ce nu e tocmai inteligent. Când stau de vorbă cu pereţii, mă aştept să fiu contrazis. Asta mă obligă să-mi verific opiniile, să mi le corectez, dacă este cazul, sau să-mi rafinez argumentele. Se pare că este cea mai bună soluţie, în lipsa unui duşman – soluţia ideală – sau măcar a cuiva care mă antipatizează, singurii în stare să-mi atragă atenţia – fie şi brutal – atunci când greşesc. Nu este constatarea mea. Am împrumutat-o de la Saint-Exupèry: „Duşmanul te ajută, pentru că te limitează, îţi dă formă şi te întemeiază”. El nu numai că a vorbit în pustiu, dar şi-a luat ca interlocutor un personaj mai ciudat chiar decât un perete. Eu, cel puţin, vorbesc cu pereţii mei.

* *

*

Acum, ce să zic? Unii mă acuză că am tendinţa să monopolizez discuţiile, că dau verdicte şi aşa mai departe. Nimic mai fals! De regulă, asemenea acuzaţii îmi sunt aduse de către cozeuri: persoane ce vorbesc de dragul de a vorbi, sar de la un subiect la altul şi – de cele mai multe ori – nici nu ascultă ce spun ceilalţi; pleacă de la un cuvânt oarecare, ce le aminteşte lor de ceva şi, imediat, întrerup firul discuţiei, pentru a-şi etala inteligenţa sau erudiţia (rareori împreună). Eu, ca bolovanul, în asemenea situaţii, tac. Iar dacă mă aflu în treabă, adică în discuţie, sunt etichetat cum am spus. Asta fiindcă reiau subiectul – care, între timp, a fost deturnat – sau pentru că îmi susţin opiniile cu argumente. Aici, au şi ei ceva dreptate, cu observaţia că eu nu încerc să-mi impun opinia, ci – dimpotrivă – vreau să mi-o verific şi le cer să şi-o argumenteze pe a lor, iar asta îi deranjează cel mai tare. Din nefericire, tocmai aici se produce ruptura. Şi toate astea pentru că îmi place să discut cu adevărat.

Eu, piatra

Deşi o nouă stare nu este posibilă fără pre-existenţa stării anterioare, deoarece ele decurg unele din celelalte, pe plan existenţial, care-va-să-zică ontologic vorbind, acumulările superioare dintr-o stare nu se transferă în starea următoare. (Nu vă gândiţi la evoluţia speciilor.)

Iată, eu însămi am fost un fragment de stâncă, desprins din creasta unui munte, pe care un călător l-a cules şi l-a transportat în casa lui. Sunt, de fapt, un conglomerat de pietre de diferite dimensiuni şi forme, nisip şi materiale de tot felul, minerale şi ne-minerale, cimentate într-o configuraţie ce, probabil, l-a impresionat pe călător de m-a ales tocmai pe mine din mulţi-mea pietrelor printre care mă aflam. Ce rost am eu într-o casă de om? Aveam să aflu puţin mai târziu. După o baie bună, ca o ploaie torenţială, am fost stropită cu un lac izolator. A fost ca o scufundare în apele Stixului, ce are darul de a te face invulnerabil. În cazul meu, rostul scufundării a fost să-mi dea imunitate la apă, cea care degradează orice stâncă, oricât de solidă, dar şi la praf. Pentru vânt, ger şi altele de genul acesta nu mai aveam nevoie de protecţie, fiindcă stăteam într-un apartament, el însuşi izolat de intemperii prin ziduri făcute din materiale asemănătoare cu cele din care sunt făcută eu însămi. Pardon, eu nu sunt făcută. Eu m-am auto-edificat. (Limbajul uman pe care l-am adoptat acum din necesităţi de comunicare, are numeroase lacune.) După acest tratament, mi s-a adăugat, prin cimentare, o statuetă din sticlă roz, reprezentând un trup de femeie şi – împreună cu statueta – m-a aşezat pe un platou din acelaşi material roz. Toţi cei care văd această triadă admiră mai întâi statueta, se întreabă apoi ce caut eu acolo şi se retrag cu teamă să nu spargă platoul. În cele din urmă, tot statueta câştigă, fiindcă îi incită cu silueta ei, mai ales când este privită à contre-jour, dar, să recunoaştem, fără mine ar fi ajuns la gunoi. De ce? Pentru un motiv foarte banal: suportul iniţial se spărsese.

Din invidie pentru poziţia mea socială şi pentru contrastul pe care îl fac cu statueta, deşi materialele care ne compun sunt similare, răutăcioşii îmi spun „pietroi”. Este un epitet ce reflectă mai mult atitudinea lor faţă de mine şi nu o caracteristică a personalităţii mele profunde. Pentru a fi pe deplin sincer, chiar dacă îmi răneşte puţin orgoliul, prefer această situaţie pentru avantajele ei de netăgăduit: fără ploi, ger, caniculă sau vânt, cu o vecinătate agreabilă. Ba, din când în când, chiar şi puţinul praf ce se aşează pe mine este îndepărtat cu grijă de gospodină, nu care cumva să-mi pierd din strălucire. Este, dacă vreţi, o situaţie similară cu cea a câinilor – animale domestice – în comparaţie cu lupii, fraţii lor din mediul natural.

Dialog

- Bonjur, zid.

- Bonjur, piatră.

- Văz că te pricepi să vorbeşti franţuzeşte.

- Păi, pe acolo de unde vin eu, treceau mereu turişti, aşa că am auzit mai multe limbi.

- Şi de unde vii tu?

- E un fel de a spune că vin. Nu vin; am fost adusă.

- Asta am văzut. Şi, totuşi, de unde zici că vii?

- Din Poiana Braşov. Stăteam bine mersi pe marginea unei poteci, la umbra unui fag şi priveam la trecători, când unul dintre ei s-a uitat la mine, m-a ridicat, m-a analizat pe toate părţile, chiar de mai multe ori şi m-a adus până aici. Apoi, ai văzut ce mi-a făcut.

- Acum, nu poţi să te plângi. Te afli la loc de cinste pe un platou Galle, susţii o statuetă Galle, tustrele sunteţi aşezate pe un bufet, care – la rândul lui face parte dintr-o garnitură de mobilă stil, fabricată pe la începutul secolului trecut, cu furnir de nuc şi intarsii de diferite culori. Ce mai! Toată lumea îţi acordă atenţie. Ba, pe un alt bufet, mai mare, se află o vază tot Galle, iar într-o vitrină, în loc de bibelouri se află cărţi. Şi dintre toate astea, lumea se uită la tine, un pietroi.

- E adevărat, este frumos aici, deşi eu mă obişnuisem acolo.

- Te-ai obişnuit, cum se spune, „ca ţiganul cu scânteia”. Te lauzi că stăteai la umbră. Şi, mă rog, iarna ce făceai?

- Iarna mă odihneam sub un strat de zăpadă. Am observat că şi oamenii, atunci când se odihnesc se învelesc cu o plapumă.

- Tu hibernai, nu te odihneai. Hai să fim serioşi! Câte pietre au norocul tău? Vezi mai bine să nu spargi platoul pe care eşti aşezată. E drept că te-au dat cu un lac, nu ca să străluceşti (oricum n-ai nici o şansă în această privinţă), ci pentru ca să nu faci mizerie prin casă. Dar uite cu câtă atenţie se poartă cu tine. Nici praful nu-l lasă să te acopere. Îl şterg aproape zilnic, cu atâta atenţie că mă fac şi pe mine gelos.

- Am observat că eşti cam gelos, dar o să-ţi treacă. Oricum, nu avem de ales.

Dragă prietene,

Nu ştiu dacă aprecierile tale în ceea ce mă priveşte trebuie să le iau drept complimente sau subtile ironii. Indiferent cum sunt, eu îţi mulţumesc, fiindcă mă ajută să mă cunosc mai bine şi, mai ales, îmi arată că îţi pasă de mine. Cred că ar merita să-ţi relatez cum am devenit „inteligent”. La şcoală, la întrebarea, mai mult sau mai puţin retorică, a profesoarei de chimie „cum putem face vizibil un anumit curent de aer?” m-am trezit vorbind, deşi, în general, eram cam mutulică. „Îl colorăm” a fost răspunsul meu în soto voce. În secunda următoare, colegul meu de bancă a ridicat imediat mâna să se remarce şi a repetat soluţia mea. Profesoara însă sesizase sursa informaţiei. N-a spus nimic, întrucât colegul era „geniul” clasei şi nu dorea să-i strice piedestalul, dar, din acel moment, devenisem un „băiat cu perspective” şi m-a luat în seamă. Aşa mi-a intrat în cap că sunt bun la chimie şi învăţam pe rupte. În anul următor, însă, la chimie a venit o profesoară extrem de slabă, iar cea veche ne-a predat fizica. Opţiunile mele s-au schimbat şi ele şi, atunci, am realizat că aptitudinile mele reale, dacă există, nu pot fi dependente de conjunctură. Tot atunci începusem să practic şi atletismul, o disciplină unde performanţele sunt măsurabile, şi era evident că nu pot realiza performanţe remarcabile decât în probele potrivite fizicului meu. În consecinţă, mi-am zis că trebuie, mai întâi, să mă cunosc pe mine însumi.

Aseară, la un post central de televiziune, trei tineri (mai pot fi numiţi tineri, dacă au între 30 şi 35 de ani?) discutau despre un septuagenar, pe care se străduiau să-l pună la index. Nu-l cunosc pe inculpat, aşa că nu ştiu dacă era sau nu condamnabil cu adevărat, dar nici acuzatorii nu prea îl cunoşteau: doar unul dintre ei părea să aibă ceva mai multe informaţii, un altul era destul de ezitant, iar al treilea, de fapt, o domnişoară, afirmase deschis că nu ştie nimic despre cel în cauză, dar că toţi cei de vârsta lui „sub o formă sau alta, au susţinut regimul comunist, deci sunt culpabili într-o măsură mai mică sau mai mare”. (Sfântă ignoranţă!) Am citat din memorie, dar sper că am făcut-o destul de fidel; doar cuvântul „culpabil” cred că nu i-a aparţinut ei, pentru că nu i se potriveşte, dar aceasta era ideea. Idee pe care ceilalţi o îmbrăţişaseră imediat, pentru că, de fapt, asta urmăreau, cazul discutat fiind doar un pretext. Ei îi acuzau în bloc pe cei mai în vârstă. La asemenea acuzaţii, am câteva observaţii.

Comunismul a fost introdus în România cu sprijinul armatei sovietice. Desigur, au existat jigodii care s-au grăbit să-l servească. Au existat însă şi oameni cu spirit patriotic şi cu o înaltă moralitate şi care au încercat să facă ceea ce se putea face spre binele ţării, în condiţiile date. Unii au plătit cu viaţa; majoritatea oamenilor, însă, au încercat să trăiască cumva, scrâşnind din dinţi, pentru că oricum nu aveau de ales. „Modus vivendi” este o sintagmă cunoscută încă din antichitate, fără a fi condamnată. De opus nu se putea opune nimeni; ar fi fost sinucidere curată. Nu ştiu din ce categorie făceau parte părinţii celor trei tineri acuzatori despre care am vorbit la început, dar de regulă ţipă cel mai tare, tocmai cei care au ceva de ascuns. În mod sigur nu aparţin celor ucişi de comunişti şi nici celor ce s-au sinucis pentru că au refuzat să trăiască în condiţiile impuse. Este clar însă ce educaţie le-au dat tinerilor.

Într-o oarecare măsură, tinerii sunt de înţeles. Orice adolescent consideră că generaţia lui este superioară generaţiilor anterioare, pentru că societatea evoluează, iar ei, nu-i aşa, aparţin noului. Astăzi, însă, noi ştim că anii comunismului au însemnat în primul rând o deteriorare a valorilor morale. Ceea ce pentru unii părea a fi o evoluţie, a fost, de fapt, o involuţie. În lipsa unei educaţii deosebite, pe care ar fi putut-o primi în particular, tinerilor obişnuiţi, formaţi în sistemul educaţional oficial, şi ajunşi astăzi la maturitate, le este foarte greu, dacă nu imposibil, să schimbe sensul valorilor cu care s-au deprins. Ceea ce este mai greu de înţeles este faptul că cei trei eroi nu mai erau adolescenţi şi, în plus, aveau pretenţii de persoane educate.

În tinereţe eram acuzat că educaţia mea avea reminiscenţe „burghezo-moşiereşti”, influenţată fiind de către părinţi, profesori etc., în general, de către adulţii din acei ani, cu toţii persoane ce nu prea aveau habar de comunism, acesta fiind ceva cu totul nou pentru ei. În consecinţă, eu nu puteam fi un comunist perfect. Situaţia s-a „remediat” cu timpul. Generaţiile următoare au fost purificate treptat, astfel încât putem considera că apogeul a fost atins în 1989. Comunistul perfect este cel care şi-a desăvârşit educaţia atunci.

Şi pentru că am pomenit de educaţie, trebuie spus că profesorii au fost printre primii vizaţi de către presiunea comunistă, pentru că propaganda în rândul elevilor – viitorul ţării – era printre cele mai importante, iar cei ce o puteau realiza au fost profesorii înşişi.

Zilele trecute am fost la o lansare de carte, de fapt, de cărţi, care, toate, au mai fost lansate de câteva ori. Autorul este un fost braşovean, acum bucureştean, care vine din când în când la Braşov, în speranţa că, poate, mai vinde ceva. De obicei, este însoţit de o susţinătoare, împreună cu care simulează un dialog, ca între reporter şi intervievat. Drăguţă, nimic de zis, deşi cam plinuţă. Până aici n-ar fi rău; o pată de culoare e întotdeauna binevenită, iar în cazul lui, chiar necesară. Întrebările, dintre cele mai banale, sunt aceleaşi de câţiva ani. N-ar fi încă nimic, dacă n-ar urma răspunsurile. Se crede poet, dar scrie şi proză. Eu evit să mă pronunţ asupra poeziei moderne, dar sunt sigur că întreg la cap nu e. Faţă de data trecută, acum, mi s-a părut ceva mai resemnat şi, totuşi, încă departe de lumea reală. Arogant, expune cu preţiozitate ceva ce i se par a fi idei, printre care şi auto-caracterizarea propriilor sale creaţii ca fiind „apocaliptice”, în viziunea sa, ceva dincolo de post-modernism, superior acestuia. În schimb, este incapabil să răspundă la întrebări simple, legate de unele cuvintele pe care le foloseşte, dar se pare că nu le înţelege. Intuind că textele marilor scriitori au sensuri şi semnificaţii mai adânci decât puterea lui de înţelegere, crede că şi textele sale ar putea avea asemenea atribute, de care nici el nu este conştient, dar poate că cititorii vor descoperi ceva. Nu realizează că orice autor autentic se străduieşte să comunice celorlalţi gândurile sale cât mai convingător cu putinţă, direct sau metaforic, claritatea expunerii fiind o măsură a talentul său. Numai un cabotin, neavând ceva de spus, înşiră cuvinte fără rost, în speranţa că altcineva le va descoperi vreun sens abscons, de care el habar n-are. („...miliarde de cuvinte furajere/ a căror înţelepciune am eliminat-o treptat.” Asta e dintr-o poezie de-a lui Marin Sorescu, un poet adevărat.)

Cred că filosofarea sa „apocaliptică”, dincolo de dimensiunile plăpumii, dăunează grav sănătăţii sale literare, mai ales dacă este judecată la rece. La observaţia unui participant, poet şi el, cu privire la unele curente literare actuale, pe care le considera coterii de autori preocupaţi să-şi susţină reciproc interesele, eroul nostru, apărându-şi preţiozitatea, a părăsit sala, deşi el nu aparţine, de fapt, nici unui curent.

Ochii şi urechile Zidului

- Tu spui „puişor” la toată lumea, de parcă toţi oamenii ar fi copiii tăi.

- Aşa simt eu pentru ei. Mie-mi place să alint.

- Asta îmi aminteşte de Ava, colega ta, medic. Ea spune tuturor pacienţilor „îngeraş”.

- La ea este altceva. Ea n-o spunea din suflet.

- Ai dreptate. La ea sună ca un preaviz; ştie ea prea bine care este efectul tratamentelor ei.

- Bună! Ce limbă ascuţită ai!!! La mine este cu totul altceva. Eu am crescut un pui; ţi-am povestit.

- Da, îmi amintesc ceva.

- Când eram mică, până în doi ani, un ou a căzut chiar în curtea noastră, acolo unde mă jucam, probabil scăpat din ghearele unui uliu. Din găoace a ieşit un pui. Era mic-mic. L-am îngrijit până s-a făcut mare. Se ţinea după mine prin curte peste tot pe unde umblam. Venea chiar şi în casă. De-acolo îl scoteau părinţii, să nu se găinăţeze. L-am iubit foarte tare, mai ales când era ca un pufuleţ. De-atunci m-am învăţat să spun pui-pui şi îmi vine să spun şi azi celor ce-mi sunt dragi.

* *

*

- Ce înseamnă „veros”? Nu-mi este foarte clar termenul. Cel puţin, în textul ăsta pe care-l citesc acum, mi se pare nepotrivit.

- Înseamnă necinstit, imoral.

- Nu vine de la „vero” - adevărat?

- Asta în italiană. La noi, se pare că nu! Să verificăm în dicţionar. Veros, veroasă - care se ocupă cu afaceri necinstite, care trezeşte suspiciuni, care dă de bănuit, suspect, îndoielnic, dubios. Vine din franceză şi latină.

- Da, într-adevăr, în franceză există „véreux”.

- Să căutăm şi în Larousse. Véreux există, înseamnă acelaşi lucru, dar nu se spune că vine din latină.

- Normal; li se potriveşte atât de bine francezilor, că au impresia că l-au inventat ei. Probabil că lor li se pare normal, şi atunci, asocierea cu „adevărat” nu-i mai şochează.

- Ştiu cât îi „iubeşti” pe francezi. Şi, mă rog, în engleză cum e?

- Nu ştiu nici un cuvânt în engleză, care să înceapă cu „vero”. La ei adevărat există doar ca antonim al lui fals.

- De unde se vede că ei nu prea caută adevărul.

- Nu cu orice preţ. Sau poate că trebuia spus că fals este opusul adevărului. Care ar fi trebuit să fie primul?

- Asemenea prezumţiei de nevinovăţie, adevărul ar trebui să fie primul, dar nu-l descoperi decât vizavi de minciună.

- Vero!

* *

*

- Am avut azi o discuţie dură cu doctorul C…

- Dacă tu spui dură, înseamnă că a fost foarte dură.

- I-am spus că el nu se poate compara cum mine, fiindcă nu a absolvit o facultate de medicină adevărată şi, în consecinţă, nu are o gândire clinică formată. Degeaba se dă medic specialist, că nu este.

- El a făcut igiena, la Cluj, din câte îmi amintesc.

- Da, este closetar, cum spuneam noi, în facultate. Chiar asta nu i-am spus-o, dar o ştie el prea bine.

- Treaba lor este să verifice igiena în localuri publice: restaurante şi altele.

- El este un escroc, care s-a fofilat şi acum se dă mare specialist, deşi nu ştie nimic.

- Şi el cum a reacţionat?

- Mare lucru n-a spus. Nici nu prea avea ce. Mi-a reproşat că mă dau mare. I-am spus că nu mă dau mare deloc, iar ceea ce spun eu sunt fapte şi nu vorbe. Orice facultate te învaţă, înainte de orice, un mod de gândire. Pentru medicină trebuia să fi învăţat anatomie şi – mai ales – fiziologie şi patologie. Unele date concrete poţi să le uiţi sau să nu le fi învăţat niciodată, dar dacă ştii să gândeşti, refaci raţionamentul, ştii unde să cauţi şi îţi explici fenomenele, înţelegi ce funcţionează greşit, de unde vine boala. El îşi imaginează că medicina este un tabel cu trei coloane: simptome, denumirea bolii, tratamentul. Nu există nici un dram de raţionament aici; simplă memorare. Spune pacientul că-l doare capul, îi dai antinevralgic. Dar nu te întrebi: de ce îl doare capul? Şi chiar dacă ar întreba, tot nu ar afla, fiindcă el a învăţat să inspecteze closetele. N-a făcut disecţii până să i se facă rău şi, mai ales după aia, adică după ce ar fi depăşit această fază, nu şi-a stors creierii să înţeleagă cum funcţionează maşinăria asta numită om.

- Da’ ştiu că l-ai pus la zid.

- Şi încă cum...

- Acum poţi să fii sigură că ai un „prieten”, dar cel puţin ştiţi pe ce poziţie vă aflaţi amândoi. L-ai înrăit în ceea ce te priveşte, dar e mai bine aşa, decât să creadă că te poate juca pe degete.

- Perfid este oricum, iar pe mine s-a străduit permanent să mă îndepărteze, aşa că, de fapt, nu e nimic nou în relaţiile noastre.

- Va şti cel puţin să te respecte. Oameni ca el îi respectă doar pe cei de care le este teamă. S-a arătat cumva jignit?

- A încercat şi varianta asta. I-am spus că el mă jigneşte atunci când vrea să se compare cu mine.

- Ha, ha, bună! Asta îmi place.

Eu, bolovanul

Că sunt doar un bolovan, ştiţi deja. Toată lumea ştie, deşi nimeni nu mă cunoaşte. Mi se spune bolovan, iar numele este oarecum peiorativ, pentru că sunt mare, stau în calea oamenilor, iar ei nu se pricep la altceva decât să se împiedice de mine. Că nimeni nu mă cunoaşte cu adevărat este mai mult decât firesc.

Am fost cândva mai mare. Cu timpul, însă, intemperiile m-au erodat şi am ajuns aproape rotund. Aş zice că am fost chiar falnic, dar de fiecare dată când mă exprim astfel, majoritatea părţilor mele componente se pornesc pe o zarvă nemaipomenită, amintindu-mi trecutul lor cu mult mai glorios – zic ele - decât starea mea actuală, ca şi cum ele ar fi avut vreun merit în treaba asta. Evident, este opinia lor. Ele, însă, biete particule de nisip, se bucură crezând că, prin descompunerea mea, îşi vor recăpăta libertatea. Nu realizează, sărmanele, ce soartă le aşteaptă şi că, în viitor, vor ajunge, probabil, tot un bolovan, dar într-o altă alcătuire. Acum, fiecare îşi evocă cu mândrie trecutul, de parcă ar fi avut vreun rol în curgerea istoriei noastre geologice.

Ba, se formează chiar şi grupuri etnice, fiindcă unele pretind că au făcut parte din acelaşi obiect. Cine ştie? Şi dacă ar fi adevărat, la ce le-ar folosi? Oricum, luate separat, nu sunt decât fire de nisip. Doar împreună au fost şi sunt ceva, fie şi bolovan, adică eu, singurul în stare să le reprezint.

Una dintre cele mai vehemente pretinde că a fost cândva o piatră ridicată la rang de ornament în casa unui om. E ceva! Se naşte, totuşi, întrebarea cât de întreg la cap era acel om. Altele, mai numeroase, sunt mai tăcute. Au făcut parte din zidurile locuinţei aceluiaşi om. Mai sunt şi altele, ce au fost tot zid, dar prin alte locuinţe. Acum, îşi împărtăşesc unele altora impresiile. Toate fac filosofie în felul lor, adică cugetă, deşi nu ştiu de ce n-au făcut-o până acum. Sau, poate, au făcut-o, dar la fel de greşit, deci fără folos. Doar câteva fire sunt mai reţinute, nu pentru că ar fi mai înţelepte, ci – dimpotrivă - fiindcă sunt mai arogante. Privesc cu superioritate gâlceava celorlalte şi intervin doar din când în când, de regulă atunci când disputele se mai calmează, probabil din cauza oboselii, şi arborează, cu un aer nostalgic, starea lor anterioară de nisip la malul mării, a cărui existenţă se justifica doar pentru plăcerea femeilor, venite de la mari distanţe, să-şi încredinţeze trupul nisipului cald şi moale. Pretind că nu au origine minerală, ci organică, fiindcă au fost cândva cochilii, adică tot un fel de case, asemenea zidurilor, pentru niscaiva animăluţe mai mici. Nu realizează, proastele, că starea de nisip la malul mării era tot una conjuncturală şi că numai ansamblul lor le făcea să fie căutate de către acele femei şi nu vreo calitate specială a fiecărei particule în parte. În fond, tot din atomi sunt formate şi unele şi altele. În schimb, nu scot nici o şoaptă despre căţeii doamnelor, ce-şi făceau, fără ruşine, nevoile pe nisip în plină zi, sau despre domnii care, e drept, puţin ruşinaţi, urinau excesul de bere îngurgitat din motive de căldură.

Eu sunt singurul ce mă lupt să le ţin laolaltă. De ce o fac? Ele, particulele, nu realizează că, în toate relatările lor, dintre toate stările în care s-au aflat de-a lungul timpului, vorbesc doar despre cele relativ stabile şi care, în imaginaţia lor, sunt cele ce le avantajează imaginea. Şi despre mine, bolovanul va trebui să se vorbească cândva. Care dintre stări va fi considerată ca fiind mai importantă, sau măcar interesantă, rămâne de văzut. Oamenii, în istoriile lor, vorbesc cel mai mult despre războaie, adică despre stările cele mai trecătoare. Măcar de-ar trage ceva învăţăminte din asta, dar n-o fac.

Noi, bolovanii, folosim pentru timp o altă scală decât cea obişnuită, şi anume scala geologică. De asemenea, avem o părere mai largă despre devenire. Eu însumi, mai exact părţi din mine au fost rocă vulcanică, materie organică fosilizată şi pietrificată, nisip şi mâl cimentat din nou în piatră şi iarăşi fărâmiţat, dezagregat prin vicisitudinile timpului, astfel că, o anume stare temporară nu are prea mare importanţă pentru noi, în şirul devenirilor şi redevenirilor nesfârşite. Oare? Uneori, se pare că tocmai momentul contează, că numai starea temporară prezintă importanţă şi că ea îşi încetează orice sens al existenţei în momentul trecerii în alta stare, fie şi numai pentru că acumulările superioare nu se transmit de la o stare la alta prin fiecare element în parte, ci doar prin urmele lăsate pentru viitorime.

Situaţia precară în care mă aflu eu azi, în albia unui râu, este suficient de trecătoare pentru ca să merite o analiză aprofundată. Ce şanse sunt? Puţine, şi e păcat, dar să nu disperăm.

* *

*

Oamenii, pentru că au conştiinţa sinelui – zic ei – îşi pun tot felul de întrebări, începând – sau sfârşind – cu apariţia lor pe pământ. Că îşi pun întrebări nu e rău. Nici faptul că emit ipoteze nu este încă foarte grav. Greşeala apare atunci când încep să creadă în propriile lor ipoteze. Noi, bolovanii, nu ne întrebăm cum am ajuns pe pământ. Nu pentru că n-am avea conştiinţa sinelui, ci pentru că ştim foarte bine cum am devenit ceea ce suntem şi ce vom deveni după ce timpul ne va transforma în pietriş, nisip şi altele de genul acesta. În ceea ce-i priveşte pe oameni, una dintre cele mai năstruşnice idei este aceea că ei nici măcar n-ar fi pământeni, ci au venit de pe altă planetă. Fără să exclud această ipoteză, fiind doar o ipoteză de lucru, consider că sursa ideii este aroganţa oamenilor. Se vor neapărat altfel decât restul lumii. Da, ei sunt, într-adevăr, aroganţi. Dovadă este modul în care se comportă pe acest pământ. Aici se vede însă şi o doză de prostie. Dacă au venit din altă parte, înseamnă că au parazitat pământul. Despre simbioză nu poate fi vorba, dat fiind comportamentul lor de până acum, şi – cum nu se întrevăd semne de deparazitare - rezultă că nu se vor lăsa până nu-şi vor distruge mediul, după care vor dispărea şi ei, din lipsa resurselor. Despre paraziţi se ştie că sunt aroganţi şi agresivi, iar încercările de a-i tempera sunt periculoase. Abia atunci se răspândesc şi prin alte medii. De aceea, cea mai bună soluţie este să-i laşi să se bucure de tot ceea ce fac, fiindcă autodistrugerea este eficientă şi sigură.

* *

*

Spuneam mai demult că eu sunt format din particule; dar şi particulele sunt formate, la rândul lor, din alte particule. Expresia „sunt format” este un împrumut din limbajul uman. El este suficient de inadecvat, fiindcă avansează ideea că altcineva ar fi făcut-o, când se ştie foarte bine că noi, bolovanii, ne-am format singuri, în contact cu mediul. Oamenii se exprimă astfel, probabil pentru că ei nu se pot forma singuri, sau poate fiindcă nici ei nu ştiu cum au apărut pe lume. Să trecem peste asta şi să revenim la subiect, adică la particule.

Oamenii au crezut că materia din care se compune întreg universul este formată din nişte particule elementare indivizibile şi le-a numit atomi, ceea ce, în vechea limbă greacă, tocmai asta însemna: că sunt indivizibili (a-tomos). Mai târziu, au descoperit că, totuşi, atomii sunt formaţi, la rândul lor, dintr-un nucleu şi una sau mai multe particule mai mici, numite electroni şi care se învârt de nebune în jurul nucleului. De ce se învârt, nu se ştie, dar asta fac. Momentul este excepţional de important pentru evoluţia omenirii. Ei au constatat că există un număr mic de asemenea atomi ce se combină între ei şi dau naştere astfel întregii materii. Păi, dacă aşa stau lucrurile, atunci şi ei oamenii pot forţa atomii să se combine şi în alte moduri decât cele naturale. Atunci, s-au crezut zei şi creatori. Acte contra naturii mai săvârşiseră ei şi înainte, fără să-şi dea seama de importanţa lor. De data aceasta, avea să-i coste. Depăşiseră limitele!

Le-a mai scăzut elanul, atunci când au constatat că nucleul atomului este format şi el din mici particule şi care, la rândul lor se compun din alte particule şi mai mici, astfel că, divizând ceea ce părea indivizibil, nu vor afla niciodată care este cea mai mică particulă, dacă există una cea mai mică şi că, oricum, tot n-ar afla ce rost are ea şi de unde a apărut.

* *

*

În Grecia este multă piatră. De aceea grecii sunt mai deştepţi. Pe-aici, pe unde mă aflu eu acum, e mult pământ fertil. Din pământ răsar tot felul de plante, astfel că oamenii găsesc de mâncare aproape fără efort. Există chiar şi o zicală: „Pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă”. Din această diferenţă se poate vedea rolul mediului în formarea mentalităţilor. Condiţiile mai dificile ascut minţile oamenilor. Între anumite limite, bineînţeles. Chiar şi piatra, atunci când este fărâmiţată, devine total inospitalieră. Ca dovadă, în deşert nu trăiesc oameni aproape deloc, nici proşti, nici deştepţi, deşi s-a descoperit că, în trecut, au locuit pe-acolo oameni ce au construit edificii de neimaginat pentru inteligenţa celor de azi. Un alt exemplu este cel al zonelor foarte reci, unde nu există decât zăpadă. Nici acolo nu trăieşte nimeni şi nici n-a trăit vreodată. Se poate trage concluzia că piatra este indispensabilă gândirii umane, deşi chiar ei, oamenii, spun despre cei mai proşti dintre ei că au capul tare ca piatra. Ca de obicei, logica lor este greşită. Eroarea este firească la oameni! Cu ea ne-am obişnuit deja. De reţinut este doar legătura dintre piatră şi inteligentă, legătură pe care au sesizat-o şi ei, chiar dacă au interpretat-o eronat.

Pe de altă parte, plantele – atât de plăcute oamenilor de azi - pot fi destul de periculoase. Unele sunt chiar otrăvitoare. Pe astea trebuie să le cunoşti, şi atunci nu ai nici o problemă. Altele însă sunt înşelătoare: atrăgătoare la început, au efecte dăunătoare mai târziu. Un lucru e cert: după ce şi-au format inteligenţa în epoca de piatră, oamenii – neştiind s-o folosească şi atraşi de consumul unor plante înşelătoare – au pornit pe un drum greşit şi iată unde au ajuns. Noi, pietrele, nu mâncăm şi trăim mai mult.

Epoca de piatră este suprema recunoaştere a rolului nostru hotărâtor în istoria civilizaţiei. Aţi auzit vreodată de epoca plantelor? Sau măcar de epoca lemnului? - deşi multe dintre unelte erau şi mai sunt încă făcute din lemn. Nici măcar epoca de os nu este pomenită, cu toate că osul a fost timp de veacuri un material excelent, nu numai pentru unelte de mare precizie, ci şi pentru podoabe de mare fineţe. Se va vorbi, zic unii, despre epoca oamenilor, când ei vor fi dispărut demult. Mă îndoiesc! Va fi considerată asemănătoare cu perioada în care au trăit dinozaurii, asemănători cu oamenii în multe privinţe, doar că erau mai mari şi mai puţin agresivi. Nimeni nu vorbeşte astăzi despre vreo epoca a dinozaurilor, aşa cum se vorbeşte despre epocile geologice.

Devenind tot mai mâncăcioşi, oamenii au început să mănânce şi animale, nu numai plante, carnea lor fiind un fel de hrană concentrată, deoarece animalele, la rândul lor, mănâncă plante. N-a trecut mult şi au început să se mănânce între ei, dar la asta au renunţat repede, fiindcă era un mijloc de transmitere a bolilor. Acum, chiar şi morţii se îngroapă din acelaşi motiv. Au prins însă gustul, şi acum se mănâncă între ei cu voluptate, dar nu la propriu, ci indirect, prin mijloace din ce în ce mai sofisticate. Iar când inteligenţa nu-i mai ajută, atunci se omoară pur şi simplu. Cel mai eficient mijloc este războiul.

Nu vreau să se creadă că am ceva împotriva plantelor, pentru că ele, cu rădăcinile lor pătrund în crăpăturile stâncilor şi le distrug. Este vina acelor stânci, fiindcă au asemenea fisuri. Eu sunt un bolovan compact şi nici o plantă nu şi-ar permite să se fixeze de mine. Doar oamenii se mai împiedică uneori de mine, dar nu toţi. Unii găsesc chiar că aş fi folositor în anumite condiţii, dar asta cere oarece abilitate din partea lor.

* *

*

ADN-ul uman seamănă în proporţie de 95% cu cel al unui urangutan, deşi majoritatea transplanturilor se fac de la porc. Poate pentru că şi el a făcut ceva greşeli, ca dovadă că mănâncă mere. Dacă mă gândesc mai bine – ideale ar fi fost nucile. Chiar dacă miezul lor are circumvoluţiuni, nu s-au dovedit a fi dăunătoare. Au, în schimb, o coajă foarte tare.

* *

*

Globalizarea nu este o doctrină politică, nici măcar una economică. Ea este un efect. Un efect al dezvoltării tehnologice: există astăzi automobile, trenuri, avioane, telefoane, Internet, televizoare etc. Cine vrea să-şi probeze atitudinea împotriva globalizării ar trebui să renunţe la toate acestea şi nu numai. Ar trebui să trăiască din produsele naturii, asemenea lui Adam şi Eva, mai puţin merele.

Ochii şi urechile zidului

- Sună cineva la uşa.

- Deschid eu.

- Salut!

- Salut, hai intră!

Noul venit este un vechi prieten, cu care ai mei se vizitează din când în când, nu prea des. Cred că a trecut mai bine de doi ani de la ultima vizită.

- Nu te dezbraci?

- Ba mă dezbrac, dar ce eşti aşa agitat?

- Iartă-mă, sunt cam tulburat, ca să zic aşa.

- Tulburat? Ia nişte bisulfit, să te limpezeşti.

- Numai vinul nou se limpezeşte cu bisulfit. Eu sunt deja prea bătrân pentru asta şi, în plus, m-am cam acrit.

- Acru eşti tu de când te ştiu. Adică nu acru, am greşit; eşti acid.

- Ei da, ai dres-o. Chiar dacă nu-mi place, recunosc. Sunt uneori cam acid.

- Ce cam? Ai o limbă ascuţită... Dar acum cine te-a tulburat?

- Despa, fiica lui Mircea.

- Mircea, generalul?

- Da, adineauri a plecat.

- A fost Mircea în Braşov?

- Ei, Mircea, el a murit de câţiva ani. Fiica lui.

- A murit Mircea? Cum aşa?

- Într-un accident.

- N-am ştiut. M-ai uluit. El ajunsese mare în Bucureşti.

- Foarte mare.

Mircea a fost un fin de căsătorie de-al lor. Pe atunci era tânăr sublocotenent. A murit într-un accident. Despa, fiica lui Mircea, le este fină de botez. Ca fiică de general, a crezut că tot ce zboară se mănâncă, iar după moartea tatălui s-a cam dereglat. I-au rămas însă fumurile.

- Şi ai lui ce fac acum?

- Fac pe dracul ghem. Andrei, fiul lui, s-a mutat într-o garsonieră, pe care tot Mircea i-o procurase, să se simtă şi el bărbat, iar cele două nebune, mamă şi fiică, vor să vândă apartamentul din buricul centrului, pentru că au nevoie de bani.

- De ce? Ele nu lucrează?

- Dana s-a pensionat de boală, iar Despa este încă studentă la Drept. Au însă, ambele, pensii de pe urma lui Mircea, care sunt mai mult decât consistente.

- Şi atunci?

- Dana bea, iar Despa nu m-ar mira să se fi apucat de droguri. Nu ştiu, aşa că nu vreau să vorbesc cu păcat. Oricum, ideea de a vinde apartamentul este cea mai mare tâmpenie pe care am auzit-o în ultimii ani. Tu nu l-ai văzut; e mare, frumos şi în plin centrul Bucureştiului. Dacă într-adevăr ar avea nevoie de bani, ar putea să cumpere sau să închirieze un alt apartament, mai mic, iar pe acesta să-l închirieze unei firme. Ar obţine o chirie suficient de mare să le asigure existenţa ambelor, inclusiv chiria pe apartamentul închiriat, fără să mai aibă nevoie de alte venituri. În plus, cum Despa este studentă la Drept, firma ar putea fi una de avocatură sau notariat, mai ales că apartamentul este aproape de Tribunal, iar ea, Despa, ar putea intra în colaborare cu juriştii respectivi.

- Şi-ar pregăti astfel un viitor în justiţie.

- Desigur! Ar avea viitorul asigurat. O ştii pe Miruna, colega noastă de la Contabilitate. Fiica ei tocmai a terminat Dreptul şi a intrat direct în Barou.

- Cum aşa? Acolo se intră doar cu pile mari şi bani mulţi, ori Miruna nu avea de nici unele.

- Păi, tocmai aici e dichisul: în timpul studenţiei a lucrat ca secretară, conţopist, ajutor sau aşa ceva la firma unui avocat sus-pus. Omul a apreciat-o, iar ea, la absolvire, conta ca având practică în domeniu...

- Pe fată n-o cunosc, dar ştiu că mama ei era o femeie serioasă, văduvă parcă, modestă...

- Şi fiica; foarte serioasă. Harnică, deşteaptă şi hotărâtă.

- Ei asta-i diferenţa. Şi Dana şi Despa au capetele pline doar cu fumuri de soţie şi, respectiv, fiică de general.

- Şi băiatul ce zice?

- Andrei cred că a plecat ca să scape de cele două nebune. El este o fire mai echilibrată. Când mergeam pe la ei, pe când trăia încă Mircea, şi încercam şi eu, ca naşul, să-i mai dăscălesc, el - chiar dacă nu făcea ce-i spuneam - cel puţin mă asculta politicos. Ea, în schimb, fetiţa, nici nu ne lua în seamă, pe mine şi pe soţia mea. Plimba căţelul prin Bucureşti.

- Aşa e, că voi le-aţi fost naşi!

- Naşi de cununie pentru Mircea şi Dana şi de botez pentru ambii copii.

- Pe mulţi aţi năşit voi. La propriu, nu la figurat.

- Da, nu ştiu de ce. Se vede că făceam impresie bună împreună, că altfel nu ne-ar fi solicitat. De folos nu le eram sub nici o formă, decât cu vorbele.

- Vrei să spui sfaturile.

- Adică cicăleala. Cine îşi doreşte aşa ceva?

- Ei lasă, că te dai modest acum. Eraţi pentru ei un model. O familie frumoasă.

- Bine, bine, mersi!

- Şi ai lămurit-o pe Despa?

- Aşi! Ea face tot ce vrea. Vine să discute, pentru ca să poată mai târziu afirma că aşa au sfătuit-o alţii. E o laşă.

- Dar de ce a venit ea şi nu Dana, mama ei. În fond, ea este prima proprietară şi, oricum, este o femeie matură.

- Ea este şi mai laşă.

- Pe chestia asta ar trebui să dai ceva de băut.

- Iartă-mă, m-am luat cu vorba.

- Te iert.

Sunt Ţânţarul Anofel

Aşa-mi zice lumea, pentru că înţep. Mă bag peste tot, deşi nu mă solicită nimeni. Asta-i greşeala lor. Dacă m-ar solicita, aş fi ocupat acolo unde sunt chemat şi nu aş apărea acolo unde şi când nu sunt dorit. Că înţep, e foarte bine. Aş merita chiar un premiu, serviciile mele fiind mai folositoare decât suma serviciilor laureaţilor Nobel la un loc, fiindcă, da, eu înţep cu cele mai bune intenţii. Ar trebui, de aceea, să mi se reproşeze, poate, că nu sunt mai activ, dar să nu cerem oamenilor mai mult decât pot înţelege. A înţelege şi a înţepa, deşi seamănă, au totuşi înţelesuri diferite.

Adaosul „anofel” la numele meu este o asociere gratuită, prea puţini dintre utilizatori cunoscându-i semnificaţia. Evident, este o ironie a sorţii să fiu etichetat dăunător, deşi sunt cea mai folositoare fiinţă, cel puţin pentru umanitate. Confuzia vine de la insecta cu acelaşi nume. Spre deosebire de alţi ţânţari, acesta împrăştie malaria, motiv pentru care oamenii l-au etichetat ca fiind dăunător (ca şi cum ceilalţi ar fi folositori). De altfel, „anofel” chiar asta însemnă: dăunător. Eu nu sunt filolog şi, de aceea, umblu prin dicţionare, ca elefantul într-un muzeu de bibelouri. Un astfel de „bibelou” am găsit chiar despre cuvântul în cauză. Iată-l: „anofel = gen de ţânţari caracterizaţi prin poziţia lor oblică în timpul repausului (ca şi cum asta ar fi important) şi ale căror femele (tot femeile, bată-le vina) înţeapă oamenii şi animalele; unele specii propagă malaria (Anopheles maculipennis)”. Aici e o mică/mare eroare: tocmai această specie (şi nu gen) propagă malaria, şi acesta este motivul pentru care se numeşte anofel. Acum, ştiu că v-aţi fixat pe „maculipennis” şi trebuie să clarific dilema înainte de a trece mai departe. Nu vă excitaţi prematur. Termenul vine din latină şi vrea să ne spună că înţepătura insectei cu acul său (şi nu cu altceva) ne pătează interiorul nostru imaculat cu ceva ce vom constata mai târziu că produce malaria. Pentru alte efecte există alte cuvinte.

Spuneam că nu sunt filolog. Acesta n-ar fi un mare dezavantaj, fiindcă în jurul meu se află o puzderie de absolvenţi ai unor facultăţi de filologie, pe care aş putea să-i întreb ceea ce nu ştiu. Din păcate, ei sunt doar profesori de limba română şi, ca orice profesor, suferă de o boală profesională: obligaţi să se prezinte în faţa elevilor ca atotştiutori, fac acelaşi lucru în faţa oricui, astfel încât un dialog adevărat cu ei este imposibil. Dacă, cumva, abordezi subiecte ce-i depăşesc, adoptă poziţia ariciului. Asta nu are nici o legătură cu mine: eu nu stau jos şi scot acele în sus, pentru a mă apăra împotriva celor ce mă atacă, ci vin de sus şi îi înţep eu pe cei ce stau jos. Eu sunt activ, ei sunt pasivi (nu vă gândiţi la prostii). Poziţia ariciului o adoptă toţi cei care nu sunt siguri pe ei şi se ascund în spatele unei carapace (cu ace sau fără), ori de câte ori simt pericolul de a fi puşi în încurcătură.

Şi, dacă tot nu sunt filolog, pe lângă dezavantajul că umblu ca un bezmetic prin dicţionare, am avantajul că mă amuz găsind tot felul de legături, mai mult sau mai puţin fondate. Iată una, pornind tot de la anofel:
s-ar putea ca termenul să fie antonimul lui óφεληος - care înseamnă folositor - sau, poate, óφείλη – care înseamnă datorie. Mai există şi óφελω, care înseamnă a profita.

Ce legătură au toate acestea cu Ofelia lui Shakespeare, nu ştiu. Iată încă o dovadă că avantajul ignorantului nu trebuie niciodată neglijat. Probabil că, atunci când voi afla adevărul absolut, totul va avea cu mult mai puţin farmec, probabil că deloc. Şi totuşi, asupra subtilităţilor textelor lui Shakespeare merită să ne aplecăm. Uneori e subtil bătrânul. Păcat că nu are urmaşi valizi; dacă i-aş înţepa puţin, poate aş reuşi să-i activez. Nu se ştie ce ar mai putea produce.

Ochii şi urechile Zidului

- Cum am devenit studentă? Stai că-ţi spun îndată.

- Să nu-mi zici că ai învăţat, fiindcă asta spune toată lumea; deşi, la Medicină trebuia cu adevărat să înveţi.

- La o concurenţă de 20 pe un loc, îţi poţi imagina.

- Îmi imaginez. La noi, la Politehnică, erau între cinci şi zece pe un loc şi nu era deloc uşor, fiindcă toţi candidaţii veneau cu intenţii serioase. Încă nu era moda de acum, ca după terminarea liceului, absolvenţii să-şi încerce norocul la examenul de admitere la o facultate oarecare, în realitate, să facă doar o excursie într-un centru universitar.

- Era concurs, nu examen şi nu participa decât o mică parte din generaţia de tineri ai acelui an, doar cei ce doreau cu adevărat să facă studii superioare şi presupuneau că au şi ceva cap pentru asta. Dar să-ţi povestesc cum a fost:

Plecat-am două din Vaslui

Şi cu Vasile trei.

De fapt, nu-l chema Vasile, ci Valentin, şi n-am plecat din Vaslui, unde n-am fost niciodată, ci din Tulcea, fiindcă acolo am copilărit. Valentin fusese coleg cu noi şi era considerat un băiat foarte serios, motiv pentru care părinţii ne lăsaseră oarecum în grija lui. Am zis două, deşi fusesem mai mulţi, dar numărul nu are importanţă, fiindcă doar noi două contam, adică eu şi prietena mea Speranţa. Despre ceilalţi nu mai ştiu nimic.

- Nici nu-i necesar. Spune-mi, Speranţa e tot un nume literar, sau e real?

- E real. Noi două ne hotărâserăm încă de un an şi mai bine să dăm la medicină şi învăţasem împreună pe rupte. Eram aproape nedespărţite.

- Bine, şi de ce neapărat la medicină, unde era cel mai greu? În imaginaţia mea, cei care mergeau la medicină erau persoane cu o voinţă deosebită, iar pentru asta trebuia să ai şi o motivaţie deosebită.

- Voinţă, într-adevăr, îţi trebuie. Motivaţia o aveam mai demult. Aşa îmi intrase mie în cap, încă de mică, să mă fac medic, să îngrijesc bolnavi. Am fost sfătuită să-mi aleg şi alte profesiuni, au existat chiar şi presiuni, dar eu nu voiam să ascult. Voi urma medicina şi cu asta basta!

- Bun! Deci v-aţi pregătit pentru medicină. Şi unde aţi plecat, că Tulcea nu era centru universitar. Centre universitare erau Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara.

- Noi am mers la Timişoara.

- Tocmai acolo? De ce?

- A fost un curent în Tulcea. Cu un an în urmă plecaseră câţiva, ei au adus vestea că e bine, aşa că ne-am dus şi noi. Bucureştiul ne speria din cauza concurenţei, dar ne-am înşelat, fiindcă şi la Timişoara a fost aproape la fel.

- Până la urmă, din moment ce eşti medic, înţeleg că v-aţi descurcat.

- Da, dar stai să vezi cum. În primul rând, trebuia să ne prezentăm cu aproape o lună înainte, la aşa-numitele cursuri de pregătire. De fapt, era o etapă de verificare a dosarelor. Cursurile erau o formalitate. Dacă învăţaseşi, bine, dacă nu, oricum nu aflai acolo nimic nou. A existat chiar şi ceva ce azi s-ar numi interviu. Eu era s-o încurc, fiindcă sunt născută în Ismail, şi am fost acuzată că am fugit de ruşi, deci nu-l iubeam pe „marele popor prieten de la Răsărit”.

- „A fi orientat” avea pe atunci un sens bine precizat: îndreptat către orient.

- Bună! Să continui. Deşi acesta era adevărul, le-am explicat că părinţii fuseseră doar detaşaţi acolo, iar eu, oricum, nu puteam să-i influenţez din viaţa intrauterină. Până la urmă, m-au admis la examen. Cel mai greu a fost însă să rezist întreaga perioadă – pregătire şi examene – din lipsa banilor. Părinţii mei aveau pensii foarte mici- m-au conceput cam târziu - şi cu greu au strâns punga să-mi dea bani de drum şi mâncare. Aici a existat şi o disfuncţie: cartela la cantină, deşi contra cost, se putea obţine numai cu prezentarea tichetelor de pâine, zahăr şi ulei.

- Aşa e, că pe atunci principalele alimente se vindeau doar în limita tichetelor.

- Ei bine, noi fusesem informaţi că trebuie doar tichetele de pâine; pe cele de zahăr şi ulei nu le aveam la mine. Până la urmă mi-au aprobat cartela doar pentru masa de prânz. Am făcut o foame cumplită.

- Te asigur că nici cu celelalte două mese nu te îngrăşai. Dimineaţa, noi primeam o felie de pâine neagră cu ceva foarte subţire pe ea şi o ceaşcă de „ceai” cu un constant gust de bromură, menită să ne ţină calmi. Masa de seară era clasicul „crep” – un fel de griş cu lapte sau ceva asemănător.

- Pentru mine, prânzul era folositor pentru supă, fiindcă era caldă. La felul doi, cel mai des primeam macaroane cu brânză. Carne am văzut doar sub formă de viermi, pe lângă brânză.

- Măcar erau proaspeţi.

- Unii chiar vii.

- Vă pregăteau încă de pe atunci pentru disecţii.

- Când am terminat examenele, abia mă puteam ţine pe picioare. Îmi amintesc că era 23 august 1952 şi ne obligau să mergem la defilare. Eu n-aş fi rezistat să mărşăluiesc o jumătate de zi, aşa că m-am ascuns într-un dulap. Când au venit organizatorii, să verifice dacă nu cumva chiuleşte cineva, unul mai politicos a bătut la uşă, iar eu era cât pe ce să răspund din dulap: „Intră!”.

- Mai ai şi haz să povesteşti asta.

- Nu ştii cum e? Şi voi, bărbaţii, povestiţi din timpul stagiului militar doar întâmplări nostime, de parcă armata ar fi o continuă distracţie.

- Ştiu că pe timpul facultăţii ai avut bursă.

- Asta a fost o condiţie obligatorie pentru mine: să obţin media necesară. Altfel nu aveam cu ce să mă întreţin. Dar stai să vezi că, până să înceapă cursurile, mai era o lună şi noi trebuia să ajungem acasă. Bani însă nu mai aveam destui, deşi făcusem economie la sânge. Cu ceea ce aveam, eu şi Speranţa, am socotit că ne-ar ajunge până la Târgu Mureş. Acolo locuia o mătuşa de-a mea, unde mai fusesem în vacanţe. Din punct de vedere material, ei stăteau mult mai bine decât părinţii mei. În primul rând, erau mai tineri, în timp ce ai mei erau deja pensionari. În al doilea rând seceta şi toate necazurile ce căzuseră pe capul României după război au afectat mai puţin Transilvania. Am decis amândouă să mergem la Târgu Mureş. După ce am cumpărat biletele de tren (personal, bineînţeles), ne mai rămăsese un leu. Drumul dura o zi şi o noapte. În gară, de la o „gospodină”, am cumpărat un kilogram de prune. Nu am avut timp să le spălăm. Speranţa primise de la un tulcean, care o curta, o pâine neagră, destul de veche. Plecăm. În compartiment, din când în când, o familie de ardeleni gospodari se ospăta: pui fripţi, pită albă ardelenească, şuncă etc. iar la desert mere rumene. Nouă ne era ruşine să scoatem prunele şi pâinea noastră. În timp ce ei mâncau, noi ieşeam pe culoar. Am răbdat până seara, deşi stomacele ni se lipiseră de şira spinării. Pe întuneric, am început să mâncăm. Trenul nu avea apă, aşa că am mâncat prunele murdare. Pământul scârţâia între dinţi. Când am ajuns la Târgu Mureş, ai mei au recunoscut-o doar pe Speranţa. Eu eram o umbră. De Sfânta Marie Mică (8 septembrie), ziua mătuşii mele, am primit scrisoare de la facultate că am reuşit cu bursă. A fost o mare sărbătoare. Acolo, la Târgu Mureş, am stat până la 1 octombrie, când au început cursurile, şi m-am refăcut cât-de-cât pentru a lua apoi „taurul de coarne”. Văd că aproape ţi-au dat lacrimile.

- Da, au fost momente dure şi tu m-ai făcut să mi le amintesc.

- Mai am o amintire de la sfârşitul facultăţii. De fapt, este amintirea unui vis. Încă nu fusesem repartizată, aşa că nu ştiam cum arată viaţa de medic independent; cunoşteam doar atmosfera clinicilor din centrele universitare. Am visat că mă aflam într-un cabinet, care însă se transformase brusc într-o hală industrială cu praf, miros, fum, flăcări, zgomot, multă agitaţie, oameni care fugeau în toate direcţiile, ba chiar şi ceva explozii, ca într-un film de război. Eu eram înnebunită în mijlocul halei şi trebuia să mă feresc de oameni, maşini în mişcare şi explozii.

- A fost o premoniţie a vieţii ce a urmat.

- Interesant este că eu încă nu văzusem până atunci o întreprindere pe dinăuntru. Nu ştiam cum arată.

- Ţi-a sugerat-o visul destul de bine.

- Mai mult decât întreprinderea, a ilustrat viaţa însăşi, aşa cum a fost ea: un război în halate albe.

Eu, Zidul

Uneori, tipul ăsta pe care îl adăpostesc eu scrie chestii ciudate. Unele sunt amuzante, dar altele chiar mă irită. Nu că n-ar avea dreptate, dar nu întotdeauna vrei să ţi se pună oglinda în faţă. Să vezi ce-şi notează.

* *

*

Se spune că trebuie să arzi pentru a produce ceva remarcabil. De acord, cu condiţia să nu cauţi remarcabilul în fum sau flacără; doar cenuşa poate spune ceva despre ce ai fost şi, eventual, ai creat.

Pare trist? Depinde cum gândeşti.

* *

*

Împrejurările îi schimbă pe oameni. Mai puţin împrejurarea de a muri, deşi – pentru unii – abia moartea este o schimbare notabilă.

* *

*

Trebuie să dai, dacă vrei să primeşti. Valabil doar spiritualiceşte. Dacă dai materialiceşte, nu aştepta să primeşti.

* *

*

„Succesul nu se măsoară prin ceea ce ai adunat, ci prin obstacolele pe care le-ai depăşit”. Frumos, nu? Cel mai nostim este că a spus-o Larry Flynt, editor porno, ce-i drept, de succes. Ştie ce spune.

* *

*

Cizmarii, croitorii şi alţii asemenea sunt specialişti în domeniile lor, dar nu şi sfătuitorii noştri în alegerea stilului în care ne îmbrăcăm, încălţăm etc.

Artiştii plastici, oamenii de litere, muzicienii etc., de ce ar fi altfel? Simpla lor aroganţă nu mi se pare a fi un argument convingător.

Ei sunt creatori. Ceea ce produc însă trebuie să ne placă nouă.

* *

*

În religie, nu divinitatea contează, ci raportul dintre om şi divinitate.

* *

*

Nu ştiu cum se face că atunci când mănânc, îmi trec prin minte o mulţime de idei. Din păcate, nu pot să le notez, pentru că mâinile îmi sunt ocupate şi nici reportofonul nu-mi este de folos, pentru că şi gura îmi este ocupată. Mare păcat, pentru că habar n-aveţi câte idei geniale îmi trec atunci prin minte. Din nefericire, le uit imediat după aceea. Să fie de vină mâncarea? Sau poate paharul de vin asociat? Aş putea să renunţ la el. Dar atunci cum îmi mai vin ideile?

* *

*

Copiii învaţă din joacă, fără să-şi pună problema utilităţii informaţiilor însuşite. În felul acesta, din aproape în aproape, ei capătă înţelesul lucrurilor.

Adulţii nu doresc să-şi piardă timpul cu activităţi fără o utilitate imediată. De aceea, atunci când trebuie să-şi însuşească ceva nou, nu încearcă să înveţe, ci caută să capete răspunsuri la întrebările lor, întrebări ce sunt cel mai adesea greşit puse. Chiar şi atunci când întrebarea este corectă, ei nu înţeleg, pentru că nu au răbdarea necesară să asculte răspunsul. Se întâmplă de fiecare dată când acesta este mai complex, iar de cele mai multe ori pare complex, pentru că lor le lipseşte informaţia anterioară, le lipseşte baza. La întrebarea unui copil „Cum aduce barza copiii: cu ciocul sau cu ghearele?”, dacă încerci să le explici că lucrarea este mai delicată, ei vor răspunde: „Lasă-mă, domnule, cu vrăjelile! Mie să-mi răspunzi clar: cu ciocul sau cu ghearele”.

Iată de ce unele lucruri trebuie învăţate din copilărie.

* *

*

Pentru morţi nu există lumină, oricâte lumânări le-am aprinde. Nici har pentru cei ce nu-l au din naştere.

* *

*

Se mai găseşte câte un tembel care să afirme că înainte de 1989 era mai bine. Cât de scurtă este memoria oamenilor... Nu că a mea ar fi foarte bună, dar nu pot să uit că, noapte de noapte, vedeam de la fereastra blocului în care locuiesc cozile din faţa magazinului alimentar, pentru laptele necesar copiilor a doua zi dimineaţa. Uneori, cozile se formau încă de la 12 seara. Este de presupus că cei care au uitat, n-au stat la asemenea cozi. Cât despre copiii de atunci, maturi astăzi, lor li se părea firesc să fie aşa şi, probabil, că au şi uitat. Nu le doresc să experimenteze răul pe pielea lor, dar nu pot să uit că „nu ştii încotro te îndrepţi, dacă nu ştii de unde vii”.

* *

*

Omul cu mai multe feţe îşi dispreţuieşte propria-i faţă, cea adevărată.

* *

*

„Ca să înţelegi, e nevoie de iubire.” Toată lumea ştie acest adevărat principiu. Nu se poate să nu-l ştie, fiindcă l-a auzit de nenumărate ori. Este valabil peste tot, începând cu aproapele tău şi terminând cu cel mai îndepărtat om, obiect sau domeniu al cunoaşterii, fie el şi mai rigid.

Şi totuşi, în majoritatea cazurilor, nu ţinem seama de el; punem înainte idei preconcepute, dictate de sentimente negative, ca ura, invidia sau simpla necunoaştere, la baza căreia poate sta chiar propria noastră ignoranţă. Iar dacă este vorba despre cunoaştere teoretică, numai abordarea deschisă, cu dragoste faţă de subiect, ne poate ajuta să progresăm.

Orice fiinţă, obiect sau idee are părţi bune şi rele, ce trebuie cunoscute şi acceptate. Ele pot fi în avantajul nostru sau nu şi, în consecinţă, ne propunem să ne folosim de ele sau să le evităm, după caz. Pentru asta însă, este necesar să le cunoaştem, iar ca să le cunoaştem trebuie să abordăm subiectul cu deschidere, cu dragoste.

Chiar şi pe duşman trebuie să-l iubim. Nu numai pentru că el este cel care ne delimitează, ajutându-ne astfel să ne cunoaştem pe noi înşine. Iubindu-l, îl cunoaştem mai bine, îi aflăm, nu numai forţa, ci şi slăbiciunile şi putem astfel să echilibrăm lupta, delimitându-l la rândul nostru.

Răspunzând cu bunătate răutăţilor, vei învinge, vei neutraliza răul, vei cuceri. Orbit de ură, vei fi mai mult ca sigur înfrânt.

* *

*

Sunt oameni care caută adevărul fără să-l găsească şi oameni care-l găsesc fără să-l caute, dar îl ascund, fiindcă nu le convine.

* *

*

Astăzi, mulţi oameni ştiu să scrie; mai puţini ştiu să citească, cititul presupunând înţelegerea.

* *

*

Uneltind, ajungi - fără să-ţi dai seama – unealta cuiva, care unelteşte mai rafinat, cu un nivel mai sus.

* *

*

Ontologia Iadului este produsul imaginaţiei noastre. Dar câtă deosebire între ea şi cea a Raiului. Prima este jenant de bogată în detalii înfricoşătoare, în timp ce alternativa destinată fericirii noastre eterne este nespus de plictisitoare. Iată caracterul nostru „uman”!

* *

*

Duşmanul nu te poate trăda!

* *

*

„Tăcerea e de aur”, dar cu ea nu procuri „arginţi”.

* *

*

Unii au căderea să se înalţe.

* *

*

Uneori, în căutarea adevărului, mă împiedic de mine.

* *

*

Ideea că vei avea noroc te face să crezi că eşti ceea ce nu eşti. Doar ghinionul îţi poate spune ce eşti cu adevărat.

* *

*

Preţul vieţii nu se stabileşte la piaţă.

* *

*

- Când urci pe un munte, ai sentimentul că vei afla ceva nou, chiar dacă ai mai fost acolo. La coborâre, în schimb, devii nostalgic, fiindcă revii acolo de unde ai plecat.

- Şi dacă, traversând muntele, cobori pe partea cealaltă, într-un loc în care nu ai mai fost?

- Tot coborâre este şi ai sentimentul revenirii, chiar dacă nu în acelaşi loc, dar tot printre oameni. Numai sus, pe vârf, ai sentimentul că ai fost mai aproape de absolut.

* *

*

Shakespeare e mare, nu pentru că a pus întrebarea „A fi sau a nu fi?”, ci pentru că a avut înţelepciunea să nu răspundă la ea.

* *

*

Medicul caută inima în stânga, fiindcă acolo a fost el învăţat s-o facă. Inginerul o caută şi în dreapta; el ştie că există şi erori. Economistul o caută oriunde, fiindcă nu are idee pe unde ar putea fi şi, de obicei, n-o găseşte. Juristul evită s-o caute, de teamă că – din întâmplare – s-ar putea s-o găsească, ceea ce i-ar crea probleme neplăcute.

* *

*

Iezerul

Pleoapă de-omăt

peste iezer s-aşterne.

Obosit-îi pământul

să privească la stele.

Iarna-i o clipă;

vine iar vară.

Cu ochii mai limpezi

privi-vom mai proaspeţi

lumea de-afară.

* *

*

Pentru cei ce sunt serioşi şi sinceri în ceea ce fac, am toată consideraţia. Chiar dacă nu reuşesc să facă ce şi-au propus, încerc să-i înţeleg. Îi iubesc. Celor care, însă, încearcă să trişeze, le recomand să mă ocolească.

* *

*

Cum să creezi un sistem filosofic non-contradictoriu, când viaţa însăşi este născută din contradicţii ontologice? Nu doar plină de ele, ci născută din ele: din pozitiv şi negativ, din bine şi rău, din negru şi alb, din diavolesc şi divin, din el şi ea (sau invers).

* *

*

De când se poate vorbi despre Creştinism? Primii creştini nu aveau cum să fie persecutaţi de către romani, pentru că ei încă nu erau identificaţi ca atare. Nici măcar ei înşişi nu realizau că vor genera o nouă religie. Christos însuşi era evreu şi nu dorea decât să corecteze erorile preoţilor şi să aducă credinţa pe drumul corect. Pavel a fost primul doctrinar care a încercat să transforme religia naţionalistă iudaică într-una universală. Christos a propovăduit pe la anul 30-33, iar Pavel după el. Mult prea devreme pentru a vorbi despre Creştinism ca despre o nouă religie. În anul 70, Imperiul Roman a distrus Ierusalimul evreilor, nu al creştinilor. Nero murise în 69. În plus, Creştinismul timpuriu era o religie a oamenilor săraci. El s-a răspândit mai întâi în provinciile din jurul Ierusalimului şi nu în Roma aristocrată.

* *

*

Omenirea va dispărea de pe pământ, aşa cum au dispărut şi dinozaurii, chiar dacă mai există şopârlele, care le seamănă. Oamenii sunt prea mari distrugători, pentru ca să mai poată rezista timp îndelungat. În comparaţie cu dinozaurii, şopârlele sunt simpatice. Oare urmaşii noştri, oamenii-şopârle, vor fi mai simpatici decât noi?

* *

*

Astăzi, o tânăra s-a aşezat în autobuz în faţa mea. Era mai mult decât drăguţă; era frumoasă. Avea chiar şi un deosebit simt estetic, vizibil prin modul în care era îmbrăcată. Armonia culorilor o dovedea din plin. Ţinuta corpului arăta că era conştienta că avea ce arăta. Era aproximativ şase seara. În întreaga ei atitudine, se vedea că merge la o întâlnire şi era preocupată să lase o impresie favorabilă. Cu siguranţă, va reuşi.

Şi totuşi, îmi era milă de ea. Îmi venea să-i spun, dar m-am abţinut. Îmbrăcămintea ei era prea sexy. În special decolteul, care lăsa să se vadă prea mult. Avea sâni frumoşi, desigur!

Motivul compătimirii mele era tocmai acesta: băieţii serioşi, se ştie, sunt timizi. Cei care o vor asalta vor fi cu precădere ceilalţi. Efectul? Fie că îi va respinge, fiind de condiţie mai joasă decât a ei - şi va rămâne nemăritată -, fie se va căsători cu un neisprăvit, alegându-se cu un mariaj nepotrivit.

După ani, va trage concluzia că n-a avut noroc în viaţă. Şi totul, de la un decolteu expus într-un moment nepotrivit.

* *

*

Cine pe cine persecută?

Sfântul Ciril – episcop al Alexandriei - a incitat populaţia la un pogrom. Printre victime a fost Hipatia (370-415), prima femeie matematician cunoscută. A condus şcoala din Alexandria, a avut lucrări filosofice, în care i-a comentat pe Platon, Aristotel, Arhimede şi alţii.

* *

*

Chopin, bolnav fiind, a plecat în Mallorca, sfătuit de George Sand, la sugestia ambasadorului Spaniei.

Imigrant polonez, Chopin nu era informat. Ambasadorul Spaniei făcea publicitate turistică. Puţin îi păsa lui de un amărât de polonez, despre care nu bănuia că va deveni celebru. George Sand însă se cuvenea să cunoască clima din insulele Baleare, unde iarna, când
s-au dus ei acolo, este foarte umed, deci total contra-indicată pentru Chopin, care avea tuberculoză. Dacă ştia, gestul ei a fost criminal. Dacă nu, înseamnă că era ignorantă. Orice scriere a ei aş citi acum, se sub-sumează întrebării: „ce fel de om este autorul?”.

* *

*

Dacă un absolvent de liceu ar fi întrebat ce ştie despre Montesquieu, ar răspunde ceva de genul: scriitor francez, secolul 18, „Scrisorile persane”. Dacă are memorie bună, poate că va menţiona şi „Spiritul legilor”, despre care însă nu va putea spune mare lucru, fiindcă nu a citit-o. Este o carte de specialitate.

Fiind un clasic recunoscut al literaturii universale, nimeni nu-i pune la îndoială calităţile şi se mulţumeşte cu ceea ce i s-a spus la şcoală. La o analiză mai atentă însă, apare un paradox. Din punct de vedere strict literar, volumul „Scrisorile persane” este, în cel mai bun caz, o carte nostimă, plină de observaţii înţelepte şi ironii la adresa societăţii franceze a timpului său. Totuşi, nu este un monument al literaturii în măsură să justifice prezenţa autorului pe lista monştrilor sacri. Montesquieu însuşi ar fi fost profund nemulţumit dacă toată activitatea lui s-ar rezuma la această carte de puţin peste 200 de pagini. El era un magistrat serios, bun cunoscător nu numai al legislaţiei în vigoare, ci şi al istoriei ei şi preocupat de adaptarea legislaţiei la noile idei filosofice, pentru că Montesquieu era şi un filosof, în adevăratul înţeles al cuvântului, adică un iubitor de înţelepciune. Nu a conceput un sistem filosofic propriu, dar şi-a însuşit cele mai noi idei şi, ca adept al lui Hobbes şi Locke, îşi propusese să aplice ideile lor în societatea timpului său. Ca magistrat, privea progresul prin prisma legilor. Era epoca apariţiei liberalismului politic şi economic, al separării puterilor în stat şi – într-o oarecare măsură – a statului modern însuşi. Revoluţia Franceză era aproape, iar Anglia era deja un stat parlamentar. Implicarea lui în literatură se înscrie tocmai în efortul de a transmite aceste idei unor cercuri cât mai largi de intelectuali. „Scrisorile” sunt ele însele mici eseuri şi doar titlurile dau aparenţa unei corespondenţe. Fără ele, Montesquieu ar fi rămas un magistrat-filosof necunoscut lumii literare. În schimb, numai cu „Scrisorile persane” nu ar fi intrat nici măcar în literatură.

Cazul lui este oarecum asemănător cu cel al lui Pascal, care – după o activitate prodigioasă ca fizician şi matematician – s-a dus la mănăstire. Desigur, unii se grăbesc să afirme că i-a venit mintea la cap, în timp ce alţii că – dimpotrivă – că ar fi intervenit o disfuncţie în aceeaşi zonă. Răspunsul corect ni-l dă chiar el şi constă din dorinţa sa de comunicare, după ce constatase că numărul celor cu care poate discuta este cu atât mai mic cu cât urcă mai sus în ierarhia oamenilor de ştiinţă. La vremea aceea, mânăstirea îi oferea exact ceea ce îi lipsea: posibilitatea comunicării. Că, ulterior, a fost nemulţumit şi nu a scris niciodată ceea ce i s-a cerut, este altceva.

Şi el, ca şi Montesquieu, nu ar fi intrat în literatură doar cu ce a scris la Port Royal şi ar fi rămas doar în ştiinţă cu un nume de teoremă în matematică şi câteva legi în fizică.

Personalităţile lor complexe i-au plasat în ierarhia marilor umanişti, pentru că – în ultimă instanţă – un scriitor este cineva care are ceva de spus, deci unul care comunică cu lumea.

* *

*

Tot mai mulţi sunt cei ce, constatând că schimbările de după 1989 sunt ireversibile, se laudă cu faptele bune săvârşite de ei în timpul vechiului regim. Deunăzi, un cunoscut îmi povestea cum a ajutat el pe cineva să obţină o locuinţă – e drept nu tocmai confortabilă, dar oricum un adăpost – pentru că omul era pe drumuri. Uită însă să spună că cel în cauză ajunsese pe drumuri tot datorită lui, care îl scosese din casa părintească, în urma naţionalizării acesteia. Şi nu era o casă oarecare, pentru că nici el nu era un oarecare, ci un descendent dintr-o familie celebră, cu care România se mândreşte azi, iar casa este muzeu.

* *

*

Odată cu votul universal, cei mulţi - dar mai puţin instruiţi - furnizează cele mai multe voturi. Propaganda politică comunistă se bazează tocmai pe aceştia. Iată un motiv suficient pentru ca o astfel de societate să nu funcţioneze eficient.

* *

*

În politică exista două etape:

- dobândirea puterii

- păstrarea puterii.

Teoretic, la cele de mai sus, se adaugă şi capacitatea de administrare, adică ceea ce trebuie să facă un conducător. Tehnicile de dobândire a puterii şi cele de păstrare a ei sunt atât de diferite, încât este foarte greu ca o persoană să se metamorfozeze astfel încât să le îndeplinească pe amândouă cu succes.

Nu ne miră, deci, că cei ce au reuşit în prima fază, au eşuat în a doua.

Să pretindem ca aceeaşi persoana să facă faţă şi exigenţelor de bun administrator, depăşeşte deja limitele celei mai productive imaginaţii.

* *

*

Gânditorul lui Rodin are o atitudine pozitivă. Îl preocupă viitorul, pentru care caută soluţii.

Gânditorul de la Hamangia are o atitudine tragică, se ia cu mâinile de cap. El se vaită, nu are soluţii, aşteaptă parcă să-i vină din cer o minune.

* *

*

Scriitorii unei singure cărţi – fie ei şi celebri - rămân diletanţi??!!

* *

*

· Iubirea adevărată este cea care se consolidează în timp.

· Consolidarea se realizează atunci când cei doi formează o echipă.

· Nu succesul îi uneşte, ci lupta comună cu greutăţile vieţii.

* *

*

Când eram mic, mă deranja faptul că adulţii erau obligaţi de către noua conducere comunistă să se umilească, purtându-se asemenea copiilor în faţa oamenilor mari. Pe bună dreptate, dăm vina pe regim. „Omul poate fi redus la ceea ce mănâncă” era un principiu al sovieticilor, iar dacă nu-i dai de mâncare poate fi umilit oricât. Au experimentat asta în Ucraina, unde au omorât peste şapte milioane de oameni prin înfometare. Există şi o expresie pentru asta: „iscustvenaia haladovka”, în traducere, foamete impusă de stat. Asta ca să nu mai vorbim despre frica de închisoare sau chiar de moarte.

Şi totuşi, astăzi mulţi se umilesc fără să le-o ceară nimeni. Şi încă n-ar fi nimic, dacă doar s-ar umili, dar comit cele mai reprobabile fapte cu conştiinţa liniştită. Pentru fapte cu mult mai neînsemnate, cei ce au prins perioada comunistă sunt acuzaţi de lipsa verticalităţii. Astăzi, mulţi nici măcar nu se ridică în două picioare; se târăsc, fără să ştie măcar a merge.

* *

*

Cred că ideea cu reîncarnarea aparţine celor ce şi-au ratat viaţa şi speră într-o a doua şansă.

* *

*

Pe Schopenhauer nu ar trebui să-l neglijăm. El a fost marginalizat de către propaganda marxist-leninistă din cauza concepţiei lui, etichetată ca idealistă. Minimalizarea operei sale se mai datorează şi altei propagande, cea germană, care îşi dorea un creator de sisteme filosofice egal cu cei din antichitate. Kant şi Hegel, cu care a fost contemporan, erau de preferat.

Filosofii români dintre cele două războaie mondiale, s-au aflat sub influenţa germană, unii chiar au studiat în Germania, astfel că, fără voia lor, au căzut sub influenţa doctrinară germană. Astăzi, realizăm că nu în opera lui Kant trebuie să ne căutăm înţelepciunea. Spre deosebire de el, filosofia lui Schopenhauer era ancorată într-o problematică mai realistă.

Nu întâmplător, Eminescu, unul dintre cei mai culţi poeţi români, a fost un adept al lui Schopenhauer. Să nu uităm că a tradus şi din Kant, deci cunoştea şi alte curente filosofice. Şi nu a fost singurul admirator al lui Schopenhauer. Lev Tolstoi, Marcel Proust, Thomas Mann şi mulţi alţii au făcut acelaşi lucru. Chiar în filosofie, Henri Bergson, Ludwig Wittgenstein i-au fost urmaşi. Dacă adaptăm puţin termenii şi exprimarea, concepţia lui Bergson este chiar greu de departajat de cea a lui Schopenhauer. „Elanul vital” inventat de el, îmi pare a fi doar o altă expresie pentru „voinţa de viaţă” a predecesorului său.

Eu, Bolovanul

Oamenii spun despre noi că suntem nişte obiecte neînsufleţite. Denotă că nu suntem însufleţite, adică nu avem suflete. Ce sunt alea suflete nu ştie nimeni. De aceea, termenul are mai multe interpretări. Una este de natură psihologică; se spune că unele persoane au suflet bun, iar altele nu, adică unii sunt buni, iar alţii răi. Noi, fiindcă nu avem suflete, nu suntem apreciaţi în nici un fel, din acest punct de vedere. Se înşeală, evident, sau nu vor să recunoască că nici un om nu s-ar lăsa călcat în picioare, aşa cum o facem noi, deci nu putem fi decât buni. Iar dacă ei dau peste un bolovan mai mare, ca mine, tot noi suntem de vină, că le-am stat în cale.

O deosebire totuşi există, dar din alt punct de vedere: noi suntem inerţi, în timp ce ei se mişcă. Animalele se mişcă şi ele. „Anima”, termenul latin de unde li se trage denumirea, înseamnă: suflu, suflare, suflet, viaţă, fiinţă. Se pare că respiraţia a fost cea care le-a atras oamenilor atenţia şi au clasificat universul lor vizibil după acest criteriu: cu sau fără respiraţie. Pe măsură ce s-au mai luminat, lucrurile s-au complicat, fiindcă nu toate animalele respiră, şi nu tot ce respiră este animal, dar cuvintele au rămas, ca dovadă că ele sunt mai importante pentru ei decât realitatea. Da, de multe ori oamenii sunt victime ale propriilor lor cuvinte.

Cu plantele au avut o adevărată problemă. Ele nu puteau fi numite nici însufleţite nici neînsufleţite. Cum „tertium non datur” era o expresie (deci tot cuvinte) peste care nu puteau trece, le-au trecut alături de animale. Aici s-au folosit de o limbă şi mai veche, greaca, unde „bios” înseamnă viaţă şi au acceptat ideea că şi plantele aparţin aceleaşi categorii. Au fost astfel obligaţi s-o lase mai moale cu sufletul. Ceva, totuşi, au făcut. Au inventat un cuvânt frumos, biosfera, în care ne-au inclus şi pe noi, pietrele, nu pentru altceva, ci fiindcă existăm alături de ei. E ceva, deşi nu în avantajul nostru.

Bine, bine, şi ce-mi pasă mie de sufletele lor? Îmi pasă, pentru că sufletul a fost pentru oameni o încercare de a răspunde la o mare întrebare: care este diferenţa dintre ei şi noi? Ce-i face pe ei să se mişte şi pe noi nu? De fapt, nu trebuie să existe ceva care să ne facă să nu facem nimic, aşa că reformulez: „ce-i face pe cei însufleţiţi, ca să folosesc şi eu acest termen, să fie mai dinamici decât noi?” Cu alte cuvinte, „ce este viaţa?”. De unde le vine acest impuls? De-a lungul veacurilor, au existat multe răspunsuri, care mai de care mai fanteziste. Unele dintre cele ce n-au putut fi verificate au fost, în schimb, folosite ca suport pentru diferite doctrine religioase.

De ce au oamenii nevoie de religie? În elanul lor vital, ei au succese, dar şi insuccese. Psihicul lor o poate lua razna în oricare dintre sensuri: pozitiv sau negativ. Pentru ca să nu se întâmple aşa, ei au nevoie de un mecanism care să le păstreze echilibrul. Unii dintre ei reuşesc s-o facă şi singuri. Alţii însă au nevoie de un sprijin, atunci când sunt în impas, sau de o frână, atunci când impulsul îi împinge prea departe. Religia este deci necesară. Care religie?, fiindcă au mai multe, iar în trecut au avut o puzderie. Oricare! Important este să-şi îndeplinească scopul. Din nefericire pentru ei, tocmai acum se află într-un impas. Impasul s-a agravat de când au amestecat religia cu politica. Motivul este simplu: dacă cele mai importante convingeri ale oamenilor sunt cele religioase, atunci acestea pot fi folosite pentru manipularea lor în orice alte scopuri. Cu asta se ocupă politicienii, deci ei stabilesc scopurile, iar primul dintre ele este convingerea electoratului că ei sunt „îngerii păzitori” ai celor ce-i votează. Asta de când le-a intrat în cap că toţi oamenii sunt egali. Aşa s-o creadă ei! Eu mă uit la ei când cad în gropi şi afirm cu toată convingerea că sunt extrem de diferiţi. Problema religiei nu este chiar mare; dacă mă gândesc mai bine, chiar nu există. Sau, mai exact, au mai avut această problemă şi au rezolvat-o. De fiecare dată greşit, dar au rezolvat-o, ceea ce vor face şi acum. Cu alte cuvinte, vor inventa o altă religie. Nu se poate şti cum va arăta, dar sigur va fi una. Este un proces de foarte lungă durată, aşa că este prematur să ne batem capul.

Acum, dacă ei au atât de multe întrebări neelucidate, am şi eu una: „De ce oamenii au nevoie de religie – şi vezi bine că au –, în timp ce plantele şi animalele nu? Hai, plantele ca plantele, dar animalele? Sunt atât de asemănătoare cu oamenii, încât uneori e chiar dificil să-i diferenţiezi după un criteriu serios. Din foarte multe puncte de vedere, multe animale sunt mai decente decât oamenii, ştiu să-şi păstreze echilibrul psihic şi nu calcă în gropi nici cu picioarele din spate, cu toate că nu le pot vedea. Am auzit o glumă: „Şi câinii se pot îmbolnăvi de astenie nervoasă, dacă li se creează condiţii omeneşti de viaţă”. E doar o glumă. Nu trebuie luată în serios. Oare?!

Spuneam mai înainte că oamenii au inventat un cuvânt, biosfera, în care ne-au inclus şi pe noi, cei „neînsufleţiţi”. Aş fi crezut că sunt pe cale să acorde mai multă atenţie spaţiului în care vieţuiesc. Ceea ce mă amuză acum este ipoteza pe care au lansat-o tot ei, cum că ar fi venit pe Terra de pe altă planetă. Vă spun eu sigur că nu este adevărat, fiindcă am fost martor la evoluţia lor. De ce mă amuz? Păi, dacă au aterizat aici, înseamnă ca au parazitat pământul. Paraziţii sunt de două feluri: cei ce realizează o simbioză cu obiectul parazitat şi cei ce îl distrug. În mod evident, oamenii fac parte din a doua categorie. Problema lor este că întotdeauna în asemenea cazuri, paraziţii dispar imediat ce obiectul parazitat nu le mai poate oferi resursele pentru care l-au invadat. Cred că am mai spus asta, dar nu strică s-o repet. Poate se prinde!

Cum spuneam, ei nu au venit de nicăieri; s-au dezvoltat aici. Problema e că s-au dezvoltat prea mult. Şi în trecut au existat unele animale care s-au dezvoltat exagerat de mult, fie ca număr, fie ca dimensiuni. Au dispărut tocmai din cauza exagerărilor. Mă gândesc la dinozauri; astăzi, doar şopârlele ne amintesc de ei. Mă întreb: „oare cum vor arăta oamenii-şopârlă?”. Vor veni şi ei să se adăpostească la umbra mea?

* *

*

Cred că trebuie să fac o precizare. Un bolovan este perceput ca un obiect fără colţuri şi muchii tăioase, rotunjit prin eroziune, în decursul timpului. Aşa este un bolovan, în general. Dar eu nu sunt un bolovan în general, ci unul particular. În plus, chiar şi în general, forma depinde de structura internă, de compoziţie. Cei mai rotunjiţi sunt bolovanii formaţi din roci sedimentare, ca de exemplu cei din gresie. La ei, particulele se desprind cu uşurinţă, mai ales atunci când sunt slab cimentate. Ei bine, eu sunt format dintr-o rocă vulcanică. Am o structură relativ omogenă şi sunt foarte dur. Nu mă tocesc cu una cu două şi, chiar dacă mă ciocnesc cu un obiect la fel de dur sau chiar mai dur ca mine, ceea ce întâmplă extrem de rar, atunci mă desfac în bucăţi mai mici, aşa după cum au făcut şi părinţii mei, dar îmi păstrez structură internă. Copii mei păstrează deci caracteristicile moştenite, inclusiv aspectul exterior, colţuros şi cu muchii tăioase. Poate că cineva îmi va replica: bine, bine, dar bolovanul din gresie, care se rotunjeşte continuu, nu este mai inteligent? Mă gândesc la principiului „capul plecat sabia nu-l taie”. O fi, dar el, transformat în nisip, îşi pierde personalitatea.

* *

*

Cu toată raţiunea lor, oamenii fac o mulţime de greşeli. De altfel, este firesc: erorile nu pot apărea decât în cursul unor raţionamente, atunci când logica este în suferinţă. Numai astfel se pot explica marile greşeli ale politicienilor în momente dintre cele mai importante, care au costat viaţa a milioane de oameni şi pagube incomensurabile.

Cea mai frecventă dintre greşeli este omisiunea. În şirul logic al unui raţionament corect, ei sar peste un anumit aspect şi continuă, de asemenea corect, dar cu o premisă falsă. Eroarea poate fi involuntară, dar uneori este maladivă, de obicei atunci când celui în cauză nu-i convine răspunsul real. Şi mai ciudat este că ei continuă să greşească, deşi, în timpul şcolii, fac exerciţii speciale pentru a-şi antrena gândirea. Cele mai instructive sunt lecţiile de geometrie. Acolo, copiii sunt puşi să facă tot felul de demonstraţii. Se pleacă de la câteva elemente cunoscute şi se cere ca, din aproape în aproape, să se demonstreze adevărul unui alt element, presupus necunoscut. Cei cu mintea mai slabă neglijează un detaliu, ce lor li s-a părut evident, dar pe care nu l-au demonstrat, şi sar peste acest pas. În viaţă însă, acel detaliu poate fi esenţial. Probabil că explicaţia mea este puţin cam confuză, aşa că am să clarific imediat ideea cu o glumă.

Se spune că un poliţist, pe când îşi făcea rondul, vede pe o bancă dintr-un mic parc, o tânără, citind o carte la ultimele raze ale apusului de soare. Odată cu lăsarea întunericului, zona putea deveni periculoasă, mai ales pentru o femeie singură. Poliţistul, ca să nu aibă probleme, ar fi dorit s-o îndepărteze pe fată. Pe de altă parte, tocmai fuseseră instruiţi să-şi schimbe comportamentul faţă de populaţie, fiindcă aşa pretind ultimele indicaţii. Chestia cu comportamentul era mai complicată, dar a reţinut ideea că trebuie să se poarte politicos. Dificil, dar merita încercat, mai ales că fata nu era urâtă deloc:

- Bună seara.

- Bună seara.

- Mă iertaţi că vă deranjez, văd că citiţi o carte.

- Da. Vezi bine. Citesc o carte.

- Ştiţi, în zona asta, seara, vin tot felul de indivizi, se mai întâmplă chestii, n-aş vrea să… ştiţi….

- Da, ştiu, am să plec imediat. Mai aveam câteva rânduri să citesc.

Cum debutul conversaţiei nu fusese chiar dezastruos - aşa cum i se întâmpla de obicei -, poliţistul nostru îşi încearcă norocul în continuare:

- Probabil că era foarte interesant ce citeaţi. Acum, dacă tot v-am deranjat, poate îmi spuneţi şi mie ce citeaţi.

- E o carte de logică.

- Cum adică de logică? Despre ce-i vorba, de fapt?

- O carte din care oricine poate învăţa cum să gândească corect.

- Asta-i foarte interesant. Ar putea fi de folos şi pentru noi.

- Desigur!

- Aţi putea să-mi daţi un exemplu, să înţeleg mai bine?

- De ce nu? Vă place să pescuiţi?

- Da. Întâmplător, chiar foarte mult.

- Presupun că vă place şi să mâncaţi peştele, nu?

- Desigur, mai ales prăjit şi cu mujdei de usturoi. Miroase, dar e bun.

- La un peşte prăjit merge şi un pahar de vin, nu?

- Evident.

- La un pahar de vin se cuvine şi puţină muzică, nu?

- Evident.

- Atunci, pentru ca distracţia să fie completă, lângă vin şi muzică o femeie ar completa tacâmul.

- Ei, sigur că da.

- Pot trage atunci concluzia că nu sunteţi homosexual.

- Vai, domnişoară, cum vorbiţi, sigur că nu sunt.

- Ei, uite, asta e logica: din aproape în aproape, am plecat de la pescuit şi am ajuns la homosexuali prin deducţii logice.

A doua zi, ziua lui liberă, pe aceeaşi bancă, poliţistul citea o carte de logică. „Cine ştie? Poate vine”, gândea el, că prea fusese frumos. Vine însă colegul poliţistului, care tocmai intrase în tură:

- Ce faci bă aici, la această oră?

- Citesc, nu se vede?

- Ba se vede. De asta te şi întreb ce faci. Şi, mă rog, ce citeşti?

- O carte.

- Văd, şi ce carte?

- O carte de logică.

- Logică? Cum adică?

- O carte care te învaţă să gândeşti logic.

- Adică cum, poţi să-mi dai un exemplu, să pricep şi eu?

- Sigur. Ţie îţi place să pescuieşti?

- Nu.

- Înseamnă că eşti homosexual!

Ca în multe glume, aici poliţistul a sărit foarte mulţi paşi. În situaţiile reale, atunci când greşesc, oamenii fac un salt mic. Alteori, nu le convine ceva şi atunci sar peste acel ceva. În rest, logica lor este perfectă. Este similar alegerii unei direcţii greşite într-o intersecţie: călătorul ajunge în altă parte, deşi în toate celelalte intersecţii a procedat corect.

Am spus ceva despre politicieni? Înainte de al doilea război mondial, când aveau posibilitatea să oprească ascensiunea nazismului, nu au făcut-o din motive meschine. N-au vrut să analizeze perspectivele îndepărtate - iată eroarea prin omisiune, iată saltul –, fiindcă îi preocupau prea mult avantajele apropiate. După ce şi-au dat seama că au greşit, au încercat să scoată castanele din foc cu mâna altuia, ajutându-i pe ruşi, fără să-şi dea seama că, procedând astfel, le-au dat acestora un balon de oxigen pentru încă o jumătate de veac. Şi ce balon!!! Dintr-o ţară în pragul falimentului, au creat o putere mondială mai puternică decât cea pe care s-au străduit s-o învingă. Şi culmea, cu o doctrină politică asemănătoare cu a ei.

Acum, că inevitabilul s-a produs, adică falimentul, tot Europa occidentală se grăbeşte să-i ajute. Mai există vreo logică aici?

Mare dreptate avea Platon să scrie pe frontonul Academiei sale: „Cine nu ştie geometrie nu intră aici”. Ştiu că mă repet, dar poate se reţine. Şi mai ştiu că politicienii sunt dintre cei ce n-au strălucit la geometrie. Da, da, dar cine i-a ales? Nici asta n-are logică?

Am o singură consolare: că bolovanii nu se formează din cenuşa oamenilor şi nici invers, că ne-ar strica arborele genealogic.

Eroarea judecăţilor globale

Dragă prietene,

Ştiu că am defectul de a generaliza excesiv. Nu neg. Pentru cele ce vreau să discut în continuare, trebuie să fac însă distincţia dintre o judecată la nivel global şi generalizarea unei idei. Eu sunt adeptul ambelor, cu condiţia ca generalizarea să fie raţională şi aplicarea particulară a unor afirmaţii cu caracter general, să fie făcută cu discernământ.

Subiectul mă incită pentru că, de fiecare dată când exprimăm o idee generală, interlocutorul se gândeşte dacă nu cumva şi el este printre cei vizaţi şi, chiar dacă nu se supără imediat, nu mai aprofundează ideea pusă în discuţie, dialogul se rupe. Totuşi, judecăţi globale facem cu toţii, la tot pasul, în chestiuni mărunte, ca şi în cele majore. Dacă un intelectual, spre exemplu, vorbeşte despre un muncitor, toţi muncitorii de faţă sar în sus: „Da, sigur, intelectualii sunt…, în timp ce muncitorii…” Dacă un muncitor vorbeşte despre intelectuali, replica spusă, sau doar gândită, este similară, doar cu termenii inversaţi. Dacă discută intelectuali de profesiuni diferite, atunci dialogul se aprinde şi replicile pot deveni din ce în ce mai puţin intelectuale. Iar dacă printre intelectuali se află şi unii a căror profesiune nu are criterii de evaluare măsurabile – artă, literatură, muzică –, atunci dialogul se rupe înainte de a începe.

Eroarea bineînţeles că are efecte cu atât mai grave cu cât problema este de interes mai general. Am să încep cu o amintire. Se întâmpla în aprilie 1990, la Viena, în prima mea excursie în Vest. Două lucruri m-au frapat.

Primul a fost o constatare. Din aproape în aproape, am ajuns să cunosc câţiva români ce fugiseră înainte de decembrie 1989 şi aşteptau îndeplinirea formalităţilor pentru emigrare în Occident: Franţa, Germania, S.U.A. etc. Aşteptarea dura între unu şi doi ani şi era extrem de stresantă, mai ales după coşmarul prin care trecuseră, riscându-şi viaţa, la capătul căruia credeau că Vestul îi aşteaptă cu braţele deschise. Eu credeam că persoanele cu pregătire profesională superioară sunt avantajate. Ştiam că specialiştii sunt apreciaţi şi racolaţi de către întreprinzătorii occidentali. Aşa şi este, dar numai pentru cei ce au posibilitatea să-i contacteze direct. Ca transfugi, însă, ei treceau prin filtrul practicat de autorităţile politice: la rând, în funcţie de numărul de imigrări admis de fiecare ţară. În Austria, erau cazaţi la grămadă, borfaşi şi erudiţi împreună, într-un total dispreţ. Pentru occidentali, ei nu erau decât nişte „emigranţi prăpădiţi”. Doar după ce ajungeau în ţara visurilor lor încercau să-şi găsească un loc de muncă, corespunzător pregătirii. Autorităţile tratau fenomenul global, la nivel statistic.

A doua constatare a venit puţin mai târziu. Eu speram că România va avea o re-intrare triumfală în Europa. Motive aveam destule; nu este necesar să le evoc. Câţiva români stabiliţi mai demult în Viena erau însă cu mult mai pesimişti. Mi s-a părut chiar că făceau un efort deosebit să-mi anuleze orice gând optimist.
M-am simţit jignit. Credeam că au ceva cu mine, sau sunt invidioşi că, în curând, toţi românii vor fi asemenea lor, europeni. Am fost însă cu mult mai necăjit să constat mai târziu că aveau dreptate. Persoanele despre care vorbesc nu erau mari „analişti politici”, dar ei oglindeau mentalitatea celor din occident despre evoluţia ţărilor în situaţii similare. Iarăşi o analiză globală, iar vina aparţine tot autorităţilor şi a formalismului. Un cetăţean oarecare nu se poate duce la poarta unui mare institut sau întreprindere şi să se recomande: „Eu sunt omul de care aveţi nevoie. Angajaţi-mă imediat, fiindcă altfel nici nu ştiţi ce pierdeţi”. Întreprinzătorii ar trebui să depisteze persoanele valorase şi, acum, chiar o fac. N-au făcut-o însă imediat după 1989. Atunci au contactat autorităţile române şi, bineînţeles, s-au ales cu cine nu trebuia.

În ceea ce ne priveşte, nu stăm cu nimic mai bine. Iată un exemplu: deşi tineretul nu este, în deobşte, interesat de trecut, ci doar de viitor, trebuie să ştii unde te afli, pentru a stabili cum ajungi acolo unde îţi doreşti. Iar ca să ştii unde te afli, trebuie să ştii de unde şi cum ai ajuns aici. Rezultă că trebuie să aruncăm o privire înspre trecut, fie şi numai pentru a învăţa din experienţe similare cu cele în care dorim să ne implicăm. Se obişnuieşte, spre exemplu, ca perioada 1944-1989 să fie tratată sub aceeaşi etichetă: perioada comunistă. Deşi simplificarea poate fi uneori necesară, atunci când vorbim serios, orice consideraţie trebuie privită în context, iar contextul este foarte diferit, atât în timp, cât şi în spaţiu, adică în domeniul în care îl aplicăm. Autorităţile instalate de ruşi imediat după război au avut câteva priorităţi. Una dintre ele a fost justiţia, prin intermediul căreia vârfurile vechiului regim trebuiau înlăturate, ceea ce s-a şi întâmplat. Nu voi face acum o inventariere a tuturor domeniilor de activitate. Exemplele au doar un caracter ilustrativ. Un alt domeniu, mai puţin stringent, dar cu bătaie lungă, a fost învăţământul, deoarece prin el se formau „oamenii noi”, cum le plăceau să afirme. Expresia nu este întâmplătoare: orice sistem politic produce mentalităţi pe măsura lui, iar mentalitatea se formează în timp. Pe de altă parte, medicina, de pildă, nu prezenta nici un interes din punct de vedere politic şi, în consecinţă, a fost cu mult mai puţin poluată.

Prin aceste exemple am vrut să spun că degradarea societăţii de către sistemul comunist a fost diferită în timp şi spaţiu, motiv pentru care oamenii şi profesiunile lor trebuie judecate diferenţiat. Însăşi criteriile de alegere a profesiunii de către tineri se înscriu în condiţiile oferite de regim. Unele situaţii devin astfel explicabile, ceea ce ne permite să apreciem dacă repetarea procedurii este bună sau nu. Şi pentru că iarăşi generalizez, iată un exemplu: în anii 1945-1958, pentru unele tablouri în manieră proletcultistă, statul recompensa autorii cu sume în bani comparabile cu contravaloarea unui autoturism. Pentru un singur tablou. Iar, pe atunci, un autoturism costa cu mult mai mult decât acum. Cu timpul, sumele au scăzut, dar nu au fost niciodată de neglijat. Este de înţeles că beneficiarii unor astfel de avantaje regretă azi lipsa sponsorizărilor. Dacă îi vom întreba pe ei, vor reproşa ne-implicarea în cultură a autorităţilor de azi, deşi problema este alta: este sponsorizarea o acţiune benefică, sau nu?

Sigur, unele judecăţi de atunci nu mai sunt valabile azi. Altele însă sunt adevărate pilde ce cum trebuie sau nu trebuie procedat. Astăzi, avem alte probleme. Parcă şi mai grave! Cum le judecăm?, fiindcă ar trebui să le judecăm, dacă vrem să le rezolvăm inteligent. Normal ar fi prin dialog. Şi dacă dialogul nu funcţionează, din motive pe care le-am arătat la început? Atunci ne aflăm în plină realitate. Oamenii se implică cu interese personale atunci când ar trebui să analizeze chestiuni de ordin general, ceea ce este tot o rămăşiţă a mentalităţii din trecut, când fiecare persoană trebuia să se descurce pe cont propriu. Chiar şi această mentalitate este de înţeles, dacă avem în vedere că adulţii de azi sunt persoane educate în trecut.

Cred că, pentru azi, te-am plictisit destul cu realităţile noastre şi nu ştiu în ce măsură te interesează pe tine, acolo unde te afli, peste o apă mare. Am constatat însă că eşti o persoană dornică să se informeze despre cum gândesc oamenii şi prin alte părţi. Până la un nou schimb de opinii, „let’s wish in hearing good news”.

Eu, Bolovanul

Piatra! Existenţa noastră, a pietrelor, nu numai că nu poate fi neglijată, dar este chiar esenţială pentru tot ceea ce există pe pământ. Binomul piatră-apă, mai exact separarea pământului de ape, este una dintre primele etape din procesul de naştere a Universului cunoscut, precizat chiar în Biblie la punctul 9, capitolul „Facerea”. Evident, cuvântul ‚pământ’, folosit acolo, are o semnificaţie mai generală. Nu este vorba despre planeta Pământ, dar nici despre argilă, lut, loess şi altele asemenea, ci despre ideea de corp solid, în comparaţie cu lichidele, ca apa, sau gazoase, ca aerul. Pe atunci însă, adică la vremea când se scria Biblia, asemenea precizări tehnice nu existau, motiv pentru care se mai foloseşte şi azi termenul ‚uscat’, ca opus al mărilor şi oceanelor. (O redactare a Bibliei în termenii fizicii actuale ar fi de-a dreptul amuzantă, cred.) În realitate, nu poate fi vorba decât despre piatră. Celelalte forme de agregare a materiei au fost definite cu mult mai târziu, iar evoluţia lor este bine precizată în istoria geologică a Terrei. Asta nu contrazice alegaţia potrivit căreia Dumnezeu a făcut lumea în şapte zile, doar că durata acelor zile trebuie evaluată în ere geologice. Pentru înţelegerea comună însă, termenul ‚pământ’ era perfect, fiindcă omul contemporan scrierii Bibliei putea exista doar pe un sol format din pământ fertil. Pe de altă parte, acest fel de uscat înseamnă şi viaţă, iar piatra pare să aibă mai puţină legătură cu viaţa. Şi totuşi, Iisus l-a desemnat pe Petru ca cel mai important apostol al său, iar Petru înseamnă piatră, adică cel care dăinuie. Viaţa este trecătoare; există însă un ceva ce persistă, iar acel ceva este simbolizat prin piatră. Ar trebui să se recunoască, măcar în acest moment, că e ceva de capul nostru, al pietrelor, fie şi numai din acest punct de vedere.

Pe de altă parte, „casă de piatră” este o urare adresată tinerilor căsătoriţi, cu semnificaţia că relaţia lor va dăinui. Deşi mai puţin semnificativ pe plan spiritual, interpretarea simplistă – de a fi posesorul unei case de piatră, simbolizând la rândul ei un castel sau, oricum, o casă „de domn” – nu este nici ea chiar lipsită de interes. Astăzi, se fac case din beton, adică tot din piatră. Desigur, după ce Dumnezeu a separat pământul, adică piatra, de ape, lucrurile s-au complicat, iar viaţa a devenit din ce în ce mai complexă, omul fiind, poate, cea mai complexă fiinţă, motiv pentru care şi condiţiile sale de viaţă sunt cele mai pretenţioase. Casele nu mai sunt din piatră simplă, ci din materiale compozite din ce în ce mai sofisticate, ceea ce însă nu schimbă cu nimic esenţa lucrurilor.

Iar, pentru că tot am vorbit despre procesul de creare a Universului de către Dumnezeu, trebuie să observăm că el nu l-a creat din nimic, astfel că termenul este, oarecum, impropriu. Totul a existat înainte, dar nu avea formă. I se spunea Haos, iar haos nu înseamnă nimic, ci doar ceva nu prea bine ordonat. Se spune clar: „... şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric...”. Asta înseamnă că atât lumina, cât şi întunericul, au existat dinainte, dar erau amestecate. Cam ciudat, dar s-o lăsăm aşa. Descrierea Facerii continuă în acelaşi mod. Tot ce a făcut el a fost să despartă, să separe. Este extrem de important; atât de important, încât intenţionez să revin asupra acestui aspect. Deocamdată, în continuarea procesului creaţiei, aflăm despre Cain, care l-a ucis pe Abel. Ciudată lecţie de morală! Dacă fratricidul este de la Dumnezeu, înseamnă că o crimă oarecare este o bagatelă. Dar, poate că ar trebui să ne declinăm competenţa şi să nu mai judecăm acţiunile Creatorului. Să observăm însă că, după ce a creat viaţa, logica l-a obligat să creeze şi reversul ei, moartea. Mă gândesc doar că, în această privinţă, a fost deosebit de generos: există numeroase moduri de a muri şi doar unul pentru naştere, şi aceea cu dureri. Asta chiar mă indispune.

Spuneam mai devreme că ideea separării mă preocupă. Explicaţia este de natură energetică. Se vorbeşte intens astăzi – mai mult sau mai puţin în cunoştinţă de cauză – despre entropie. Termenul a ajuns până şi în filosofie, deşi discuţiile cu filosofii e bine să rămână în termeni evazivi, pentru a nu cădea în ridicol. Chiar recent, mi s-a relatat conferinţa unui filozof cu acte în regulă, care părea că se documentase din romanele ştiinţifico-fantastice. La un moment dat, ca să facă impresie, s-a folosit şi de entropie, despre care însă era clar că nu ştie nimic concret.

Explicaţia interesului pentru acest termen – entropie – vine tot din fizică, unde – asociat entropiei – a apărut ideea de moarte termică, iar moartea, prin simpla pronunţare a cuvântului, stârneşte interesul celor ce nu ştiu ce să facă cu viaţa. De fapt, este simplu. Orice proces energetic se desfăşoară, în mod natural, într-un sens bine determinat. Dacă, spre exemplu, alăturăm două corpuri cu temperaturi diferite, căldura trece de la cel mai cald la cel mai rece, şi niciodată invers. Prin separări dicotomice succesive, Dumnezeu a creat o uriaşă diferenţă de potenţial energetic, care a făcut posibile schimburile ulterioare de energie, mişcarea. Aşa a devenit posibilă viaţa. Asta, trebuie să recunoaştem, nu este puţin. De atunci, orice proces natural însemnă, de fapt, o uniformizare. Se va ajunge, astfel, la aşa numita „moarte termică”, când toate diferenţele vor fi anulate şi nici o mişcare nu va mai fi posibilă. În alţi termeni, entropia defineşte gradul de dezorganizare din natură.

* *

*

Lumea este de o diversitate infinită. Nici o piatra nu seamănă cu alta. Ce să mai spunem despre lumea animată? Şi, totuşi, la orice nivel, orice entitate are capacitatea să recunoască în alte entităţi caracteristicile ce o interesează. Pasărea şi albina identifică florile ce-i furnizează polenul, indiferent de celelalte caracteristici ale plantelor. Animalele carnivore nu se lasă înşelate de forma exterioară a prăzii, iar cele erbivore ştiu foarte bine ce plante să pască şi ce nu. Chiar şi oamenii se descurcă destul de bine, deşi, uneori, au unele probleme. Atunci când greşesc, de vină sunt preocupările lor „intelectuale”, unde mai dau greş câteodată. Reprezentativă este gluma următoare, ce nu se ştie dacă nu cumva a fost sugerată de un caz real: John a băut luni whisky cu sifon, marţi gin cu sifon, miercuri vin cu sifon şi tot aşa, până la sfârşitul săptămânii, când a tras concluzia că sifonul îi dăunează. Nu identificase, sărmanul, alcoolul din băuturi. În general însă identificarea unor categorii – adică a tuturor entităţilor ce au o caracteristică comună – este făcută cu uşurinţă în întreaga lume naturală. Cum de se întâmplă asta rămâne un mister. Dar oamenii, cum spuneam, au unele probleme, motiv pentru care originea lor extraterestră poate fi o ipoteză în studiu; ei încă învaţă.

Este teribil cum aptitudini fireşti la fiinţele inferioare şi, uneori, chiar la plante, fac obiectul unor cercetări savante la oameni. Iar cele mai amuzante sunt încercările oamenilor de a învăţa animalele să înţeleagă graiul oamenilor, fiindu-le clar că ei, oamenii, nu sunt capabili să înveţe graiurile animalelor.

Ochii şi urechile Zidului

- M-am întâlnit cu Mitică.

- Care Mitică?

- Mitică, fostul meu coleg de la Institut, omul lui Stănescu.

- Secătura aia?

- Să vezi ce plin de el e secătura aia acum. O secătură plină; plină cu el însuşi.

- Da? Ce-a mai făcut?

- Are un nou sediu, în centrul oraşului. Zice că banca s-a desprins de grupul din care făcea parte, este independentă, iar el este directorul ei. Este, de fapt, tot cooperativă de credit şi i-a păstrat şi numele, aşa că nu ştiu încă ce să cred. Oricum, este un progres, iar el e foarte mândru.

- Cred. El face parte din categoria aceea de oameni, care se bucură la apusul soarelui, pentru că, atunci, umbra ce o lasă pe pământ este mai mare şi pare şi el mai important. Unde te-ai întâlnit cu el?

- Pe stradă.

- Şi n-aţi fost nicăieri? Pe stradă ţi-a povestit toate astea.

- Nu, ne-am întâlnit în apropierea noului sediu şi era încântat să mi-l arate. Acolo am stat o vreme şi apoi m-a dus să-mi arate şi alte noi achiziţii. Un apartament la parterul unui bloc şi o fostă micro-întreprindere la Ghimbav, lângă Braşov. Un teren mare, cu mai multe clădiri: foste birouri şi hale industriale.

- Toate astea într-un timp atât de scurt?

- Nu chiar atât de scurt. Eu nu l-am mai văzut de vreo doi ani, poate trei. Oricum, evoluţia a fost foarte rapidă.

- Numai să n-o dea în bară, cum a mai dat-o.

- Ce-i drept, datul în bară este specialitatea lui. Pe de altă parte, el nu este un tip curajos şi nu cred să rişte. Ar fi o prostie imensă, fiindcă aici este vorba de bani mulţi, aşa că o astfel de bară i-ar fi fatală.

- Să-l ajute Dumnezeu!

Dragă ne-prietene,

Cineva spunea că o naţiune există prin cultură. Se cuvin totuşi câteva precizări. Prima ar fi diferenţa dintre cultură şi civilizaţie. Nu te aştepta să dau eu, acum, definiţiile lor. Le luăm de bune pe cele unanim acceptate. Ce vreau eu să precizez este că o civilizaţie rămâne în istoria umanităţii prin ceea ce a realizat datorită culturii ei (vezi Civilizaţia Persană, Elenă etc.), în timp ce o naţiune există ca atare, într-un anumit moment istoric. Ea rezistă în timp prin cultura ei. Fără cultură, se stinge, ca o flacără fără combustibil şi nu se va putea vorbi vreodată despre ea ca civilizaţie. Rezultă că o exprimare mai bună ar fi „o naţiune rezistă prin cultură”.

A doua precizare se referă chiar la cuvântul cultură, care – din cauza întrebuinţărilor diferite – are nevoie să i se specifice sensul în care este folosit. Este evident că, în acest context, nu ne referim la vreo cultură de bacterii, ci la totalitatea cunoştinţelor unui popor, pentru că despre el vorbim. Eliminăm de asemenea din discuţie aprecieri relative, cum că o naţiune este mai cultă decât alta, fiindcă membrii ei l-au citit sau nu pe Shakespeare. Numai o persoană cu o inteligenţă extrem de limitată poate crede că ceea ce ştie el este cultură şi orice altceva este nesemnificativ. Cultura trebuie privită prin suma cunoştinţelor teoretice şi practice ale unui popor, în care intră şi credinţe, mentalităţi şi altele de felul acesta, tradiţia în special, fiindcă, prin tradiţii, cultura se conservă şi se transmite generaţiilor viitoare. Să mai notăm că, deoarece lumea evoluează, cultura nu poate sta nici ea pe loc. Stagnare înseamnă moarte, iar în cultură, evoluţie înseamnă creaţie.

Cam lungă această introducere! Pentru a nu mai teoretiza, iată un caz concret de „evoluţie”.

Se obişnuieşte ca muzeele de artă, pe lângă colecţii muzeale, să întreţină legătura cu prezentul prin expoziţii temporare ale artiştilor contemporani. La Muzeul de Artă din Braşov, acest obiectiv era realizat în trei săli, una mare şi două mici, de la parterul clădirii. Dacă înainte, aici se organizau expoziţii din două în două săptămâni, câte una sau două – în funcţie de mărimea şi numărul exponatelor – deci 30-50 de expoziţii pe an, actualul director a declarat că renunţă la această activitate şi că se vor organiza doar expoziţii cu caracter muzeal, cu alte cuvinte, ale artiştilor ce nu mai sunt în viaţă, sau, în viaţă fiind, au dovedit deja că au intrat în istoria artelor. Este o politică ce, teoretic, ar putea fi acceptată. În realitate, încă de la primele expoziţii organizate sub patronajul său, criteriul invocat nu a fost respectat deşi, din partea directorului unei instituţii publice ne-am aştepta să fie consecvent măcar cu propriile sale afirmaţii. Pentru a-şi justifica politica, câteva expoziţii cu caracter muzeal au fost bune, unele chiar foarte bune. Câteva! Celelalte însă, undeva între penibil şi deplorabil.

Mai grav însă este altceva: din 18 expoziţii organizate sub conducerea sa până la sfârşitul anului 2009,

- trei au aparţinut unor pictori români;

- cinci au fost ale unor minoritari;

- cinci colective – unde proporţia celor româneşti a fost de 3 la 15;

- cinci din străinătate, dintre care trei din Ungaria, ale unor artişti despre care nu au auzit nici cei din Budapesta.

Durata expoziţiilor nu mai este de două săptămâni, ci de câteva luni, iar calitatea unora a fost apreciată doar de către domnia sa. Pare ciudat, dar – judecând după fapte - se pare că adevăratul său obiectiv a fost (şi este încă) îndepărtarea artiştilor plastici braşoveni de la posibilitatea expunerii în Muzeu, şi mai ales a celor români.

Una dintre expoziţii, spre exemplu, a fost a unui grafician de etnie maghiară din judeţul Covasna. Teoretic, toate bune şi frumoase. Printre locuitorii României se află şi mulţi etnici maghiari talentaţi. Despre acest grafician din Covasna însă nu am găsit informaţii nici măcar pe Internet. Expoziţia a fost totuşi un succes, dar din alt punct de vedere. Ea a permis o bună mobilizare a vizitatorilor de aceeaşi etnie din judeţele apropiate, Covasna, Harghita, Târgu Mureş, deşi nici ei nu auziseră de existenţa expozantului.

Desigur, directorul nu are nici o vină. Din profesoraş de desen la o şcoală rurală să ajungi director al Muzeului de Artă din Braşov este mai mult decât ar fi putut visa. Cred că atunci când i s-a propus l-a cuprins ameţeala, fiindcă, altfel, bunul simţ l-ar fi împiedicat să accepte. Vinovaţi sunt cei ce l-au propus, acceptat şi numit în funcţie. Culmea este că mulţi dintre aceştia pretind a fi români. Chiar majoritatea. Or fi, în acte. A aparţine unei naţiuni înseamnă a aparţine în primul rând acelei culturi. Ei, chestia asta din urmă se pare că le-a scăpat. Şi, apoi, ne mirăm că ne merge cum ne merge.

Vi se pare o chestiune locală şi măruntă? Exagerările de acest fel provoacă animozităţi şi – de aici – dispute, care nu se ştie cum se termină. În Africa Centrală au murit milioane de oameni pentru asemenea „mărunţişuri” şi – destul de recent – chiar în Europa cea „civilizată”. Doar mentalităţile retrograde şi incultura sunt mărunte; efectele lor însă pot avea amplitudini nebănuite şi, mai ales, ne-controlabile.

Pentru moment, ceea ce a deranjat a fost lipsa oricărei calităţi artistice a exponatelor. Oricum aş lua–o, expoziţia a fost una penibilă. La o altă expoziţie, autorul, maghiar şi el, a umplut sala cu caserole mâzgălite, declarând la vernisaj că îşi manifestă non-arta ca protest faţă de societatea în care trăieşte. Este profesor la Liceul de Arte Plastice şi mă întreb „ce îi învaţă pe elevi?”.

Cum spuneam, există mulţi artişti plastici talentaţi din toate etniile, cei maghiari fiind chiar remarcabili. De ce directorul Muzeului de Artă, fost profesor de desen, el însuşi din această categorie şi grafician pe deasupra, nu este mai selectiv, în interesul etniei sale?

Cu grafica avem o altă problemă. Ea este abecedarul artelor plastice şi, de aceea, este materia de bază pentru orice profesor de desen de nivel liceal. Nu ne miră deci că aceştia insistă asupra ei. Un artist autentic însă depăşeşte cu mult nivelul desenelor şcolăreşti. Ce poate directorul nostru ne-a convins cu ocazia expoziţiei sale de desene, bune pentru nivel liceal. Întrebarea este: cum poate un simplu profesor de desen să facă evaluări dincolo de nivelul posibilităţilor sale? Ca persoană particulară, oricine poate avea o opinie. Muzeul de Artă însă este o instituţie etalon şi nu poate fi lăsat la latitudinea unei singure persoane, indiferent cine este ea. El este coordonat de către Consiliul Judeţean Braşov, care s-ar cuveni să vegheze asupra activităţii instituţiilor subordonate.

Din fericire, există şi exemple pozitive, semn că se poate mai bine. Recent, a avut loc la Centrul Cultural Reduta, tot din Braşov, vernisajul unei expoziţii de pictură a Asociaţiei Artiştilor Plastici Mureş, ca urmare a taberei de creaţie organizată de ei în Grecia. Această asociaţie este mixtă, români şi maghiari, membrii ai Uniunii Artiştilor Plastici, sau nu, şcolarizaţi în institute de artă sau autodidacţi. Singurul criteriu este arta. Au o activitate extrem de bogată. Ca dovadă, aceasta este a treia sau a patra expoziţie organizată la Braşov, pe lângă multe altele, realizate în Târgu Mureş, Cluj, Reghin şi alte oraşe. Sovata, Mădăraş, Cund, Deda, Berghia, Seleuşul Mic, Zagăr, Lunca Bradului, Şincai, Sighişoara, Ocoliş-Alba şi acum, iată, Grecia, sunt nume ale localităţilor în care au avut tabere de creaţie. Şi încă nu sunt toate. Nu fac acum un raport al activităţii lor, aşa că mă opresc aici.

Cum se face că la Târgu Mureş se poate? Tocmai la Târgu Mureş, unde procentul etnicilor maghiari este mai mare decât la Braşov. Sau, poate, tocmai de aceea! Având o problemă, trebuie s-o rezolve. La Braşov nu există această problemă, aşa că oamenii sunt mai puţin conştienţi. Aşa se face că, printre membrii de frunte din Conducerea Consiliului Judeţean Braşov a rămas o reminiscenţă de pe vremea regimului comunist. Exista pe atunci, printre politruci, ideea că secţia organizatorică a partidului este cea mai importantă, urmată de cele de propagandă şi economică. Cultura, sănătatea şi celelalte erau pe planuri secunde. Pe de altă parte, din motive de imagine, în conducerea de partid, trebuiau să figureze reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale, femei şi bărbaţi, români, maghiari, germani etc. Unde? Bineînţeles la sănătate, cultură, sindicate şi alte domenii, considerate de mai mică importanţă. Este demoralizant să constatăm că această mentalitate s-a păstrat; cultura nu a pătruns în zona lor de preocupări. Nu, tovarăşi, cultura nu este o activitate secundară. Pentru naţiune este cea mai importantă.

Cu lipsa de responsabilitate a politicienilor noştri ne-am obişnuit. Aici însă este mai mult decât atât: este inconştienţă. Dar cum poţi să faci responsabil pe cineva care nu este conştient de efectul actelor sale?

Iar poate că şi mai trist este faptul că alegătorii înşişi doar mârâie pe la colţuri, fără să aibă curajul să se pronunţe deschis. Este stilul celor ce au stat sub jug străin şi încercau să se descurce în mod individual, crezând că sunt în avantaj alături de cei vremelnic puternici şi nu împreună cu cei apropiaţi.

Doamne, fie-ţi milă de români, că doar Tu mai poţi face ceva pentru ei.

* *

*

Da, o naţiune există şi rezistă prin cultură. Te surprinde că ştiu? Convins fiind că este aşa, cred că ar trebui să reflectăm mai mult asupra strategiilor adoptate.

Sfârşitul volumului 1