Cristache Gheorghiu

Anastasia

Roman

Volumul 2

Atena, 2013

New York, 1986

Kostas a câştigat premiul întâi la un concurs de literatură, pentru o compunere despre excursia lui în Grecia. Este elogiat de către profesori, admirat de câţiva colegi şi invidiat de alţii. Anastasia este, bineînţeles, în culmea fericirii. Nici Fotios nu se lasă mai prejos. Este şi el mândru; doar e fiul lui, mai ales că-i seamănă leit. Se gândeşte că ar fi cazul să-şi ia mai în serios rolul părinte şi să se ocupe de educaţia lui. Kostas este deja adolescent şi va trebui îndrumat de către un bărbat. Are chiar şi o idee: să-l ia într-o zi la vânătoare. Şi el, Fotios, a învăţat să vâneze datorită tatălui său. Vânătoarea nu este o probă de tir. Ea presupune un marş mai lung sau mai scurt, de fapt o plimbare prin aer liber cu puşca pe umăr, prilej cu care se poate discuta. Nu întâmplător practică acest hobby oameni de afaceri importanţi, politicieni şi alţii ca ei. Este un prilej potrivit pentru discuţii particulare, fără martori şi microfoane ascunse. Da, va merge cu Kosty într-o astfel de plimbare pe terenul de vânătoare al clubului în care tocmai a intrat.

- Tată, mă necăjeşte ideea că, atunci când am avut şi eu un succes, colegii s-au îndepărtat de mine, de parcă aş avea râie.

o Deşteptăciunea nu e contagioasă. Nu te teme.

- Da, chiar! Parcă aş avea o boală contagioasă. Dar eu nu sunt nici mai deştept şi nici mai prost decât săptămâna trecută. Mă mai ironizau ei şi înainte că sunt grec, mai ales după ce proful de fizică mă punea la încercare. Ala e un tip deştept. Găsea el câte o legătură între fizică şi Grecia, cum ar fi Legea lui Arhimede şi mă întreba dacă locuia departe de noi.

o Nu-i spuneai că tu eşti născut în Australia?

- Ba da. O ştia el prea bine, dar vroia să mă necăjească.

o Nu te necăjea. Observase că ai stofă şi vroia să te stimuleze. Este un bun pedagog. Dar cu profesorul de literatură cum te ai? În fond, el ţi-a acordat premiul.

- Da de unde. A fost o comisie cu profesori de la alte şcoli. Ei nu au avut voie să facă parte din comisie la şcolile unde predau. Al nostru a fost într-o comisie în Brooklin sau Bronx, nu ştiu precis.

o Dar eşti elevul lui.

- Ei da, se mândrea şi el, dar nu cine ştie ce. Dealtfel, nu prea mă are la suflet. Poate că şi eu i-am pus prea multe întrebări şi l-am deranjat, fiindcă nu ştia răspunsul.

o Ei, acum te dai tu mare.

- Ba nu mă dau mare deloc. Eu doar voiam să ştiu. Dar nu despre el vorbeam eu. Lui chiar îmi pare bine că i-am arătat că sunt mai bun decât credea el. Eu despre colegi vorbeam. Dacă am un succes, înseamnă să-mi pierd prietenii? Atunci, la ce-i bun succesul?

o Eşti bun nu dacă te laudă prietenii, ci dacă ai duşmani care să te ia în seamă. Pare ciudat, dar vei înţelege mai târziu ce vreau eu să-ţi spun acum. Lauda poate fi şi falsă. De aceea, nu trebuie să te culci pe lauri. Invidia este neplăcută, dar este dovada că ai valoare. Invidioşii te recunosc în sinea lor că le eşti superior.

* *

*

Nu prea des, dar cu regularitate, tatăl Anastasiei le scrie. Bineînţeles că are în fiecare scrisoare şi câteva cuvinte despre mama ei, dar ea nu scrie niciodată. Ultima a fost un adevărat slalom printre veşti bune şi rele. Importante au fost două.

Durerile în zona inimii, despre care scria cu ceva timp în urmă, nu sunt simple dureri. A fost la medicul de familie, iar acesta i-a recomandat un consult de specialitate la un spital cu dotări corespunzătoare, dar el a refuzat să se interneze. Anastasia va trebui să discute cu el serios când vor merge la Atena. Până atunci, va încerca să fie cât mai convingătoare printr-o scrisoare lungă, în care îi va spune, deşi ştie şi el, că nu e de joacă cu boala de inimă.

Vestea bună e că tatăl i-a pus casa din Creta pe numele ei. Era acum proprietară, dar nu în Statele Unite, ci în Grecia. Este de presupus că mama ei a făcut spume la gură, dar asta o preocupă mai puţin. Va vinde proprietatea cât mai repede, nu numai pentru ca să închidă posibilele discuţii, dar mai ales pentru a-şi putea cumpăra aici, în New York, o casă acceptabilă pentru familia lor, compusă acum din patru persoane. Fetiţa creşte şi va avea şi ea nevoie de camera ei. S-au chinuit deja prea mult până acum, cu un copil mic în dormitorul lor.

Căutarea casei potrivite a revenit în totalitate lui Fotios. Anastasia era ţintuită în casă cu fetiţa şi toate treburile gospodăreşti. Acum, avea un motiv serios să-şi cumpere o maşină. Şi-au luat chiar una nouă. Fotios era plin de importanţă la volan, dar toată familia se bucura că mergeau în mici excursii, în special duminicile, cu scopul vizitării locuinţelor anunţate în ziare. Cum nu cunoşteau cartierele, au avut mai multe decepţii: casele erau ori prea scumpe, ori prea mizerabile, ori cartierul nu era potrivit. A realizat, în schimb, ceva ce Anastasia îşi dorea încă de la venirea lor în New York: să cunoască oraşul. Pentru ea, era o curiozitate firească. Pentru Kostas era chiar mai mult: el trebuia să-l cunoască. Nu numai pentru bărbatul ce va fi, dar chiar şi în discuţiile cu colegii. Putea acum să înţeleagă mai bine întâmplările, pe care aceştia le relatau, localizându-le în mediul în care se desfăşuraseră. Nu era totuna ca acţiunea să se fi desfăşurat în Manhattan sau în Brooklyn, Bronx ori Queens.

Una dintre excursii le-a plăcut enorm la toţi. Se cam plictisiseră de căutări şi, mai ales că nu mai aveau nici o adresă în acea zonă, s-au hotărât să se abată şi să facă o mică excursie în munţi. Din aproape în aproape, şoseaua a urcat destul de sus. Era o zi splendidă de toamnă, tocmai când frunzele se pregătesc să cadă. Până atunci însă, coloritul lor încântă privirea oricui. El este şi cel care i-a atras pe eroii noştri într-o excursie cum nu mai făcuseră niciodată. Curioşi, şi-au permis chiar un mic drum pe jos, pe o creastă ca o şa între două stânci. Era senin, dar bătea un vânt rece, chiar foarte rece. De cum au ajuns sus, au fost martorii unui miracol. Deşi pe cer nu era nici un nor cât vedeai cu ochii, s-a pornit să ningă. Probabil că vântul aducea un aer umed, iar vaporii de apă, în contact cu atmosfera rece a muntelui, se condensau. Aşa îşi explicau ei fenomenul, deşi îşi dădeau seama că nu au nici un fel de cunoştinţe meteorologice. De ce, de ne-ce, a fost foarte frumos. Îşi vor aminti toată viaţa acest spectacol al naturii.

În final, Fotios a fost cel care a ales, la sfatul unui coleg. Casa era frumoasă, într-o zonă liniştită şi curată, avea chiar şi un pic de curte, unde Anastasia putea să iasă cu Nicky la aer. Acolo, fetiţa va putea să se joace şi singură, în condiţii de siguranţă. Kostas era mai puţin interesat; el mergea la şcoală şi era din ce în ce mai mult preocupat de ceea ce se întâmpla în afara familiei. Casa avea însă nevoie de unele reparaţii, ceea ce însemna că nu se vor putea muta imediat şi vor trebui să investească bani. Pe de altă parte, era şi un avantaj: puteau să refacă locuinţa după gustul lor.

După o primă fază, în care Fotios fusese surprinzător de activ şi interesat, a urmat o perioadă de stagnare, sau cel puţin aşa i se părea Anastasiei. Fotios ba se plângea că are mult de lucru la serviciu şi nu avea timp de casă, ba avea nevoie de tot mai mulţi bani. Nu se punea problema să lucreze el; nu făcuse în viaţa lui aşa ceva. Să cultive flori, da. Asta îi plăcea. Ca să bată un cui însă i-ar fi trebuit echipament de protecţie, ori el n-a purtat decât costum şi cravată. Pentru lucrările necesare la casă angaja echipe de oameni calificaţi. Dacă aceştia lucrau suficient de repede este greu de aflat. Cert este că Anastasiei i se părea o veşnicie orice mică etapă în lungul proces de refacere a clădirii.

Dar, cum orice veşnicie are un „dead line”, adică un termen limită, lucrările s-au terminat în cele din urmă şi s-au mutat. De data aceasta a fost rândul Anastasiei să muncească. Ea nu putea angaja echipe de specialişti. Trebuia să facă totul singură. Ce-i drept, era şi plăcut. Este o naivitate să crezi că la o mutare pui fiecare lucru la locul lui. Pentru asta ar trebui să existe asemenea locuri dinainte precizate. Abia după ce crezi că l-ai aşezat, găseşti o alternativă mai bună, astfel că lucrurile se aşează şi se reaşează, nu chiar la infinit, ci doar până când te plictiseşti.

Deşi obositor, era totuşi reconfortant. Probleme mai mari îi crea fetiţa. Deşi încă mică, avea o personalitate puternică, care se manifesta prin pretenţii şi mofturi pentru orice. Nimic nu-i plăcea; făcea totul invers de cum i se cerea. Nu a bruscat-o niciodată, nu i-a dat nici măcar o palmă, a încercat întotdeauna să se poarte cu blândeţe, să-i explice şi nu să-i impună. Cu toate acestea, fetiţa îşi trata mama ca pe un duşman, ca pe cineva care i-ar vrea răul.

Kostas, în schimb, era un băiat bun: serios atât în familie cât şi la şcoală. Îşi ajuta mama pe cât putea, dar preocuparea lui de bază era să ştie. Citea mult, se informa, era bucuros pentru orice afla, rămânea permanent nemulţumit că nu ştie totul. Punea şi îşi punea permanent întrebări, dar cu orice răspuns numărul întrebărilor se multiplica. Mama nu putea să-i răspundă; mai repede învăţa ea de la el. Cum tatăl, chiar dacă ar fi ştiut să-i răspundă la toate întrebările lui – deşi era puţin probabil -, era mai mult absent, rămâneau biblioteca şi profesorii de la şcoală, pe care uneori îi suprasolicita. Mama era mândră de el şi spera să-i fie un sprijin când va fi mare.

Din Grecia mai afla unele veşti de la tatăl ei, dar el se limita în a-i scrie numai de bine, eludând evenimentele negative, sau chiar acoperindu-le cu un voal roz. Găsea circumstanţe atenuante la tot ce nu era aşa după cum ar fi trebuit să fie. Mai multe afla de la prietena ei, Sofia. Da, avea o prietenă acum. Era mai mult o prietenă prin corespondenţă, dar era prima ei prietenă. O cunoscuse la nunta unui coleg de serviciu al lui Fotios, la care au fost invitaţi. Era grecoaică, rudă cu mirele şi venise la New York special pentru acest eveniment. A fost singura dată când s-au văzut. Sofia s-a întors imediat în Grecia. S-au plăcut, şi-au promis să corespondeze şi continuă s-o facă.

Într-adevăr, Atena înflorea din nou, după „epoca coloneilor”. Spre deosebire de tatăl ei, Sofia îi scria şi despre cele nu tocmai bune, ba parcă le căuta cu dinadinsul. O deranja, spre exemplu, faptul că grecii se mulţumesc cu roluri minore – secretare sau trepăduşi – în marile afaceri, aproape toate străine. S-a creat chiar mentalitatea că, dacă un grec are o căsuţă, o poate ceda unei societăţi importante, care va construi pe acel teren un edificiu cu multe etaje, iar el, grecul, va deveni un mic acţionar la firma respectivă, cu acţiuni ce îi vor permite lui şi urmaşilor săi să trăiască liniştiţi (la cafenea, bineînţeles) în vecii vecilor. Se poate că această strategie să funcţioneze în unele cazuri. Ea nu este însă o soluţie pentru un popor. Prosperitatea unei naţiuni este dată de forţa economică a clasei de mijloc, de cât de activă este ea, dar, în Grecia, această categorie socială este pe cale de dispariţie. Ei sunt convinşi că Grecia se va bucura în veci de poziţia ei geografică, că este dotată de la natură cu avantaje multiple şi, în consecinţă, grecii nu trebuie să facă nimic, fiindcă ţara lor va fi adulată de către bogaţii lumii, care o vor finanţa. Are dotă, e bună de măritiş. Da, Grecia poate fi măritată. Dar oamenii ei? În plus, aceasta nu este o strategie pentru viitor. Odată cu globalizarea, cu dezvoltarea comunicaţiilor, marile afaceri sunt dirijate de la distanţă, din birouri aflate oriunde, nu neapărat în porturi.

Sunt furioşi pe albanezi – vecinii lor – pentru că vin să muncească în Grecia, fac copii, copiii merg la şcoală şi – spre deosebire de copiii greci – învaţă bine. După absolvire, firesc, sunt preferaţi la locurile de muncă unde se cere o calificare superioară, obţin poziţii sociale mai bune. Aversiunea grecilor faţă de albanezi este veche dar, în afară de ei, în aceeaşi situaţie mai sunt mulţi alţii, inclusiv africani sau asiatici. În curând, grecii vor fi minoritari în ţara lor. Nu ca număr, ci ca poziţie socială.

Într-o oarecare măsură, îi salvează grecii veniţi din fosta U.R.S.S. Aceştia vin cu intenţii serioase. Nu toţi însă sunt chiar greci, unii chiar deloc. Mai sunt apoi copiii rezultaţi din căsătorii mixte. Prezenţa lor este vizibilă prin constituţia lor fizică: înalţi, supli, unii chiar blonzi. Cum însă lucrul rău se ia repede, şi aceştia îşi însuşesc metehnele localnicilor.

Ceea ce o interesa pe Anastasia mai mult erau informaţiile culturale ce le primea. Nu-i era clar dacă Sofia intuise lipsurile ei în acest domeniu şi încerca să umple lacunele, sau era doar dorinţa ei de a epata. Făcea însă totul cu discreţie, aşa că nu puteai să te superi. Iar informaţiile veneau parcă exact unde şi când trebuiau. Avea senzaţia că tocmai îşi pusese întrebarea la care Sofia îi dădea răspunsul.

* *

*

- Bună dimineaţa.

o Bună dimineaţa la prânz. Aţi benchetuit serios aseară.

- Odată termină omul şcoala generală. Află că i-am făcut praf pe toţi. Le-am arătat cum se dansează după muzică grecească.

o Dar tu habar n-ai să dansezi.

- Am văzut în filmul „Zorba grecul”.

o Filmul îl văzuseră şi colegii tăi.

- Da, păi din film a fost şi muzica după care am dansat. Eu am mai văzut şi la petrecerile grecilor din New York.

o La câte petreceri ai fost tu? Două nunţi şi un botez? La prima nuntă te-am ţinut în braţe.

- Lasă că am văzut eu. La nunta colegului lui tata am dansat cu Sofia. Ea m-a învăţat.

o Trebuia să fi învăţat de la un bărbat, nu de la o femeie.

- Aş fi vrut eu, dar nu s-a oferit nici unul. Apropo, cere-i Sofiei să ne trimită câteva discuri cu muzică grecească.

o La ce-ţi trebuie alte discuri. Are taică-tău o mulţime. Tu nu le asculţi nici pe cele pe care le avem.

- Aia e muzică? Mai mult bocete.

o Aşa e sufletul grecilor. A fost un popor oprimat şi oamenii îşi plâng soarta.

- Parcă ai fi la biserică. Când îmi spui că trebuie să mergem la biserică îmi vine rău. N-am înţeles niciodată de ce se lamentează preoţii ortodocşi.

o Este muzică bizantină. Ai vrea să danseze rock, ca negrii?

- Mai bine n-ar cânta deloc. Să spună ce au de spus şi gata. Ar fi mai convingători.

o Asta-i părerea ta.

- Desigur. Dar îi scrii Sofiei să ne trimită discuri? Nu cu bocete; d-aia veselă.

o Bine, îi scriu, dar trebuie să-mi spui tu ce vrei.

- Eu nu ştiu ce să-i cer, dar va şti ea. Am observat că e o femeie dezgheţată.

o Ce vrei să spui? Tatăl tău nu este dezgheţat?

- Este el, dar nu la muzică. Discurile lui, dacă nu sunt cu bocete seamănă cu muzica arăbească.

o De unde ai scos-o cu muzica arăbească? Nici vorbă de aşa ceva. Poate turcească. Asta îi aminteşte lui de insula Chios, unde s-a născut.

- Şi care-i deosebirea dintre turci şi arabi? Nu sunt şi ei musulmani.?

o Sunt, dar turcii doar au îmbrăţişat religia islamică de la arabi; ei au venit din Asia Centrală. Iar acum, Turcia este un stat laic, modern.

- O fi, dar muzica lor tot nu-mi place. Există totuşi muzică grecească veselă. Eu d-aia vreau.

o Cu asta sunt de acord şi eu. Şi mie îmi place muzica veselă.

- Ştii, eu cred că, pe lângă influenţa turcească, în Grecia există şi influenţă italienească. Ar fi imposibil să nu existe. Muzica italienilor place tuturor; chiar şi chinezilor. Eu cred că muzica grecească bună este cea cu influenţe italieneşti.

o E adevărat că italienii sunt veseli, au simţul umorului. . .

- Grecilor, în schimb, le lipseşte simţul ridicolului.

o Se vede că ai trăit doar în America; nu simţi greceşte deloc. Bine, am să-i scriu Sofiei.

Atena, 1987

- Am ajuns. Asta-i Agora Romană.

o De ce stă lumea la poartă şi nu intră?

- Nu ştiu; probabil e aglomeraţie şi se intră în grupuri.

o Ce aglomeraţie, că nu văd pe nimeni în interior. Şi nu par deloc a fi oameni care aşteaptă, Unii chiar pleacă. Şi-s foarte nervoşi.

- Ai dreptate. E grevă. Scrie pe hârtia asta agăţată pe poartă. Credeam că numai muncitorii fac grevă, dar ăştia se pretind intelectuali.

o Ce-i aia grevă, tată?

- Este o formă de protest. Personalul muzeului cere salarii mai mari, dar conducerea nu vrea sau nu poate să le dea şi atunci salariaţii încearcă să le forţeze mâna şi nu mai lucrează o oră, o zi, sau chiar mai multe.

o E posibil aşa ceva? Adică dacă eu, la şcoală, vreau ca proful de mate să-mi dea mai puţine exerciţii de rezolvat, fac grevă şi nu rezolv nici unul.

- Ei nu e chiar aşa.

o Dar cum e?

- E mai complicat să-ţi explic eu acum.

o Ei lasă, tată, că n-o fi chiar atât de complicat. Am înţeles eu lucruri mai dificile. Nu te da chiar aşa de important. Oamenii ăia care au plecat erau foarte furioşi. Să nu-mi spui că degeaba.

- Nu, sigur că nu degeaba. Erau spanioli. Au venit de la mii de kilometri, au cheltuit bani şi îşi ratează concediul din cauza unor netrebnici.

o A, deci recunoşti că nu-i normal.

- Păi, nu e, sigur că nu e.

o Şi acum, noi ce facem?

- Mergem acasă, ce să facem.

o Deci şi noi ne-am ratat ziua. Am venit degeaba. Şi tu eşti în concediu, nu?

- Da, dar noi avem mai mult timp la dispoziţie. Stăm în Atena mai multe zile.

o Pe mine m-ai tot amânat şi mi-ai spus că abia duminică, adică azi, vei avea timp să mergi cu mine la muzeu. Acum, când crezi că vei mai avea din nou timp pentru mine?

- Asta chiar că nu ştiu.

o Vezi cum eşti? Dar tot nu m-ai lămurit cum e cu greva. Cum îşi pot permite oamenii să nu lucreze şi nu sunt daţi afară?

- E democraţie; au şi ei drepturile lor.

o În Statele Unite nu e democraţie? Noi am învăţat la şcoală că SUA este un model de democraţie pentru toată lumea.

- Aşa este!

o Şi atunci, ei de ce nu fac greve?

- Au făcut şi ei cândva, dar au înţeles că nu asta este soluţia.

o Înseamnă că au găsit o soluţie mai bună? Grecii de ce n-o aplică şi ei?

- Păi . . .

o Da, ştiu, e prea complicat să-mi explici.

- Vezi tu, grecii sunt mai revoluţionari. Ei şi-au dobândit independenţa prin luptă împotriva turcilor şi le-a rămas în sânge.

o SUA şi-a dobândit independenţa în 1776, iar Grecia în 1821. Diferenţa e de doar 45 ani. Vezi că ştiu?

- Bravo!

o Şi de unde ai scos-o cu spiritul lor revoluţionar? În filmul acela cu grecul bătrân pe care l-a omorât Jack Nickolson cu iubita lui nu era deloc revoluţionar. Era chiar un papă-lapte.

- Ce film? Jack Nickolson e un actor din câte ştiu eu.

o Păi da, e un actor, dar am uitat cum se numea personajul interpretat de el. „Poştaşul sună întotdeauna de două ori” este titlul filmului.

- Zi aşa, am văzut şi eu filmul. Bun! Ala era un grec din Statele Unite. Şi tu eşti un grec din Statele Unite. Noi toţi suntem: şi eu, şi mama ta.

o Deci noi, în State, suntem papă-lapte, dar aici putem să facem grevă. Ce-ar fi să facem una chiar acum şi să-mi iei o prăjitura la cofetăria asta. Poate dai şi o Coca Cola.

- Mai bine vizavi, că au şi bere.

o Fie!

* *

*

Tatăl Anastasiei ştia foarte bine că ea ştie să gătească. O făcuse nu numai pentru familia ei, dar urmase şi un curs de artă culinară, urmare căruia avea un cult pentru preparatele deosebite. Într-o zi, fiind în Grecia, i-a cerut să prepare un pui după reţeta „Cordon Bleu”, bine cunoscută în toată lumea. A spus: „Eu voi cumpăra toate ingredientele şi tu îl vei prepara pentru mine şi prietenii mei”. Voia şi el să se mândrească cu fiica lui. Pe de altă parte, mama a certat-o, argumentând că nu este necesar să intre într-un asemenea bucluc. De fapt, era vorba de o competiţie. Ea niciodată nu a crezut că Anastasia ar fi în stare să facă ceva. Totuşi, când a început să lucreze şi a văzut cât de subţire taie fileuri din pieptul puiului, n-a mai putut rezista şi a spus:

- Vai, Dumnezeule, nu proceda astfel. Nu e nevoie de atâta bătaie de cap. Nu este suficient pui. Ai să-l distrugi.

o Lasă-mă în pace. Îmi voi face treaba aşa cum ştiu şi aşa cum vreau. Du-te şi fumează o ţigară.

Şi a plecat, fiindcă s-a simţit insultată. A reuşit să termine, iar tatăl şi prietenii lui au fost impresionaţi de modul în care Anastasia a preparat puiul după reţeta „Cordon Bleu”. Doar mama era nervoasă, fiindcă nu putea să recunoască succesul fiicei ei. Nervii i se vedeau pe mâini. Nu a putut să spună un simplu ‚Mulţumesc’.”

* *

*

- Mamă, vreau să te întreb ceva.

o Spune.

- Nu aici; să stăm undeva.

o Foarte bine. Şi eu trebuie să stau; sunt frântă de oboseală, după atâta mers. Ştiu o cafenea drăguţă aproape de-aici.

- Ah, nu la cafenea. Acolo e zgomot şi fum.

o Stăm afară; nu e fum.

- La cafenea oamenii pălăvrăgesc, nu discută.

o Şi ce-i rău în asta?

- N-am spus că-i rău; e o formă de socializare, dar nu un loc de discuţii serioase. Uneori nici n-apuci să termini fraza, că se găseşte unul să te întrerupă, că are şi el ceva de spus.

o Poate că are.

- Nu, el vrea doar să se dea mare, să arate ce ştie el. Este însă cel puţin nepoliticos, fiindcă trebuia să-l lase pe cel ce vorbea să spună ce are de spus – poate că alţii doreau să asculte – şi, după aceea, să-şi exprime şi el opinia - dacă are una – faţă de subiectul pus în discuţie. Într-o discuţie pe un subiect general, încerci să clarifici acel subiect. Dacă deviezi, discuţia se complică. În loc să limpezeşti raţionamentul, îl tulburi.

o Eu cred că, dimpotrivă, îl îmbogăţeşti.

- Nu, discuţia cade în derizoriu, sau chiar în bârfă. Uite aici se vede diferenţa dintre noi şi nemţi, că nu degeaba ei sunt prosperi şi noi nu. Noi suntem doar palavragii. Există o deosebire de structură chiar între limbile noastre. Neamţul pune verbul la sfârşitul frazei. Ascultătorul este obligat să asculte toată fraza, pentru a afla mesajul. Grecul crede că, după 2-3 cuvinte a găsit şi replica. În consecinţă, îşi permite să-l întrerupă, deşi, în majoritatea cazurilor, nu ştie nici ce ar fi trebuit să afle.

o Tu, ca de obicei, teoretizezi prea mult. Vrei să mergi la esenţe, dar discuţia devine seacă. Devierile, exemplele o pot face mai suculentă.

- Pentru o şuetă, ai dreptate. Pentru o discuţie serioasă însă, exemplificarea poate fi dezastruoasă. Hai să-ţi dau şi eu un exemplu, dacă tot mai provocat. La întrebarea profesorului „ce este un scaun?”, un elev răspunde: „un scaun este atunci când ne aşezăm la masă…”. Profesorul, evident, i-o taie dur: „un scaun nu este când”. Întrebările de acest gen au rolul să înveţe copilul să vorbească logic, să-şi definească termenii cu care se exprimă prin genul proxim şi diferenţa specifică. Iar el, în locul unei definiţii, dă un exemplu. Dacă este nevoie de exemple, înseamnă că definiţia nu a fost clară.

o M-ai liniştit; eu sunt elevul şi tu eşti profesorul.

- Ei, nu trebuie s-o iei chiar aşa, dar, dacă m-ai provocat, ţi-am dat şi eu o replică. Uite alt exemplu: dacă într-o discuţie despre creşterea animalelor, cineva spune „oaia paşte iarba”, omul tău începe să vorbească despre Paştele la creştini.

o N-ai să mă convingi. Rămân la ideea că un exemplu nuanţează discuţia şi chiar subiectul poate fi mai bine definit.

- Te gândeşti la zicala „excepţiile întăresc regula”? Cred că tocmai ţi-a ieşit un porumbel din gură. Mai întâi, ca să-ţi răspund, da, ai dreptate atunci când subiectul este clarificat. Când însă el nu este elucidat pe deplin, exemplele nu fac decât să polueze analiza. Cât despre zicală, ea este în de obşte greşit interpretată.

o Adică cum?

- Majoritatea oamenilor o folosesc ca pe o scuză, un pretext, o motivaţie a ceva ce nu le-a ieşit lor, o încercare de a minimaliza sau chiar ignora legile naturale.

o Păi, şi cum ar trebui să fie?

- Zicala spune că excepţiile întăresc regula, nu o slăbesc. Orice lege este valabilă într-un anumit domeniu. Legile lichidelor din fizică, sunt valabile la lichide, nu şi la gaze sau la solide. Excepţiile vin să delimiteze domeniul de valabilitate al unei legi. Prin asta, legea este mai precisă, este întărită.

o Eu cred că ce vrei tu este şedinţă, nu conversaţie.

- Zi-i cum vrei. Şi eu mă duc la cafenea, când vreau să socializez. Acolo mai mult ascult. Mă amuză fetele; ele discută în paralel. Nici una nu ascultă ce spune cealaltă, dar face din când în când câte o pauză, după care îşi continuă povestea, fără nici o legătură cu povestea celeilalte.

o Nu ştiam că eşti misogin. Bine, hai să stăm aici, pe banca asta. Spune ce ai de spus.

- Nu sunt misogin. Uite, eu am vizitat muzeele de artă modernă din New York. Nu pretind că am înţeles tot ce am văzut, unele lucrări chiar nu mi-au plăcut, dar le-am pus pe seama lipsei mele de cultură estetică. Plec de la ideea că arta a evoluat de la primitivismul celor ce pictau pereţii peşterilor şi până la cea din zilele noastre. Arta Greciei antice a fost şi ea o etapă în această evoluţie. Ţi-am spus mai demult că vreau să văd la locul lor monumentele originale – mă rog, ruinele lor – pentru că mă luau peste picior colegii că sunt grec şi nu le văzusem. Eram în clasa a IV-a atunci. Acum vreau nu numai să le văd; vreau să şi înţeleg.

o Şi m-ai găsit pe mine profesor.

- De ce nu? Ai văzut totuşi mai multe decât mine în viaţa ta. Pe profesori, dacă îi întrebi, îţi recită o poveste din care nu înţelegi mai nimic. Sau, cum zicea unul, nu mai înţelegi nici ce ai întrebat.

o Sau înţelegi că nici ei n-au înţeles, dar le e ruşine să spună şi încearcă să te ameţească cu vorbe încâlcite.

- Bravo! De data asta tu ai fost mai categorică decât mine. Ai spus-o mai clar.

o Mersi! Şi acum, ce vrei să-ţi spun eu?

- Să-mi spui cum se face că statuile astea vechi – şi nu numai statuile – sunt mai frumoase decât multe din cele ce s-au făcut mai târziu? Cum e cu evoluţia? Se opreşte puterea mea de înţelegere la acest nivel, sau arta a luat-o razna? Se spune că totul s-a schimbat după apariţia fotografiei.

o Grecii au avut bunul simţ (sau inteligenţa) să închine temple zeilor şi chiar zeiţelor, deci unor personaje imaginare şi nicidecum unora concrete, sau – Doamne-fereşte! – contemporane lor. Tot ceea ce este concret şi ancorat în epocă este perisabil. Dar, eu sunt grecoaică şi mă mândresc cu arta strămoşilor noştri. Arta modernă nici nu mă interesează.

- Văd eu că te eschivezi. Mă gândesc că valoarea estetică a sculpturilor greceşti a crescut după ce şi-au pierdut culorile. Poate că se va întâmpla la fel şi cu multe dintre tablourile moderniste. Hai să-ţi spun ceva mai interesant. Cum se face că oamenii de atunci nu purtau ochelari? În fresce, statui sau picturi, nu vezi pe nimeni cu ochelari.

o ???

- Înseamnă că vedeau bine. Erau clarvăzători.

o Te ţii de glume.

- E totuşi o problemă: dacă erau clarvăzători, nu se lăsau cuceriţi de romani. Se luptaseră ei cu perşii, un imperiu cu mult mai mare şi foarte vechi. Ba chiar i-au învins de câteva ori, şi s-au încurcat cu Roma, o ţărişoară în curs de dezvoltare la vremea aceea.

o Păi istoricii spun că grecii îi considerau fraţi pe romani şi, de aceea, mai întâi i-au acceptat.

- Asta-i o nerozie şi mai mare, dar istoricii şi-o pot permite. Ei îşi pot permite orice; oricum nu-i crede nimeni. S-a luptat Sparta cu Atena şi nu erau să se lupte cu Roma. Să fim serioşi!

o Cred că nu purtau ochelari fiindcă încă nu fuseseră inventaţi.

- Aşi! Au inventat grecii atâtea chestii deştepte şi erau să se încurce cu nişte sticle. În bătălia de nu-ştiu-unde au aprins corăbiile perşilor cu ajutorul oglinzilor. Erau deştepţi, ce mai! Eratostene stabilise deja că pământul este rotund şi i-a calculat şi circomferinţa, pornind de la diferenţa lungimii umbrei la diferite latitudini. Adevărul este că ei nu ştiau că nu văd bine. De aceea au făcut atâtea greşeli.

o Văd că, la orice spun eu, tu ai întotdeauna un contra-argument.

- De aceea e bine să începi cu contraargumentul. Cum se constată că lucrurile nu ies aşa cum am dori şi nici pe departe aşa cum ar trebui, vine cineva cu argumentul şi ne explică ce n-a fost bine, deşi ştiam şi noi chiar mai bine încă de la început.

o Bine-bine, m-ai convins. Acum hai acasă, că mâine avem treabă.

- Eu cred că am început să mă adaptez locului: noaptea vorbesc şi ziua dorm.

o Eşti prea tânăr pentru asta. Mai ai încă de învăţat.

- Să nu spui că va trebui să şi lucrez. Nu uita că, la origine sunt grec, nu american.

o Se pare că deja te-ai adaptat.

- Mergem, dar înainte de asta vreau să-ţi mai spun ceva.

o Ce ţi se mai învârte prin cap?

- De fapt, vreau să te felicit.

o Ei, asta e ceva. Şi, mă rog, pentru ce.

- L-ai făcut praf pe bunicul cu puiul tău „Cordon bleu”. Era foarte mândru de tine.

o Avea şi de ce, nu-i aşa?

- La început şi eu m-am îndoit că vei reuşi, după ce-am auzit-o pe bunica ironizându-te. Spunea că vrei să hrăneşti nouă persoane cu un piept de pui.

o Ea a văzut doar pieptul, când îl tăiam. În primul rând, nu era doar pieptul ci puiul întreg, şi nu era un pui, ci doi. Apoi, dacă mai faci şi o garnitură, ajunge şi pentru zece persoane, nu numai nouă.

- Eu mă gândeam că, poate, nu era un pui, ci o puicuţă şi, dacă avea şi silicoane . . .

o Eu credeam că vorbeşti serios.

- Am glumit, dar puiul să ştii că mi-a plăcut.

o Ajunge, hai acasă.

* *

*

Dacă pornim de la definiţiile din dicţionare, ajungem repede la concluzia că puştiul avea dreptate. Autorii lor nu au înţeles mai mult decât el, ba chiar mai puţin, fiindcă nici măcar nu şi-au pus întrebările lui. Iată câteva definiţii cel puţin amuzante, extrase chiar din DEX:

- Estetică – care ţine de estetică; propriu esteticii.

- Arta – forma a activităţii umane care oglindeşte realitatea prin imagini expresive.

Prima este o simplă tautologie. Să nu fi auzit autorii de ea? Curios este că termenul ’tautologie’ este corect definit în acelaşi dicţionar. Ce-i drept la o asemenea operă lucrează mai multe persoane şi este posibil să nu fi ştiut unii de alţii. În a doua se reflectă doar preocuparea pentru imitarea naturii (oglindirea realităţii), ceea ce nu este decât un obiectiv minor al artei.

Explicaţia schimbărilor produse după apariţia fotografiei este insuficientă. Nu este deloc adevărat că, până la fotografie, singurul obiectiv al artei a fost să imite natura. Arta gotică şi mai ales cea bizantină, dimpotrivă, interzic reproducerea fidelă a unor modele reale. Sfinţii sunt stilizaţi. Ei trebuie să redea ideea reprezentată de personajul biblic şi nu un portret al unei persoane oarecare, în faţa căruia privitorul să poată comenta dacă este sau nu bine făcut. Arta adevărată nu şi-a propus niciodată să imite. Ea trebuie să redea idei. Pictura rupestră a primitivilor nu–şi propunea să reprezinte animale, oameni sau obiecte. Acestea erau simboluri importante pentru mesajul transmis. Aprecierea lor după corectitudinea desenului este doar o dovadă de mediocritate intelectuală şi de neînţelegere a mesajului.

Tulpina arborilor este mai groasă la bază şi mai subţire la vârf. Coloanele unor temple sunt mai subţiri la bază şi puţin mai groase în partea de sus, pentru ca cel ce priveşte de jos să aibă impresia unui cilindru perfect, cu diametrul egal pe toată înălţimea lui. De la stilul doric la cel corintic, arta arhitecţilor s-a îmbunătăţit nu prin imitaţie, ci prin inovaţie.

Din punct de vedere estetic, artiştii greci din antichitate au atins o culme, pentru că ei şi-au propus să redea frumosul în valoare absolută. Tot ei sunt cei ce au inventat proporţia de aur, ca o relaţie matematică. Statuile lor sunt perfecte. Asta nu pentru că bărbaţii şi femeile de atunci erau mai frumoşi/frumoase decât cei/cele de azi. Dimpotrivă, cu regret trebuie să spun că grecii nu sunt frumoşi. Am motive să cred că, în trecut, erau chiar mai urâţei decât cei de azi. Artiştii greci din antichitate au inventat frumuseţea, nu au copiat-o. O operă de artă nu era mai valoroasă dacă reprezenta o noutate, ci dacă era mai frumoasă decât ceea ce se realizase în trecut.

Şi în literatură, există puţine modele, puţine teme, repetate de mii de ori. Claude Lévi-Strauss şi-a fundamentat opera pe această idee, fiind considerat părintele structuralismului în literatură, tocmai fiindcă a observat că, la toate popoarele, există doar câteva modele, reluate într-o infinitate de variante.

Un artist era apreciat dacă reuşea să-şi depăşească predecesorii, făcând acelaşi lucru ca ei, dar mai bine.

Paul Cézanne, unul dintre primii şi cei mai remarcabili reprezentaţi ai Impresionismului concluzionează: „A picta după natură nu înseamnă să copiezi lumea obiectivă, ci să dai formă senzaţiilor tale”. Iar criticul de artă Jules Castagnary scria în 1874, deci la apariţia acestui curent artistic: „Ei sunt impresionişti în sensul că redau nu peisajul, ci senzaţia produsă de peisaj”.

Cu timpul, arta şi-a propus alte obiective. Evul Mediu european a lansat arta religioasă creştină. Epocile recente pe cea a soldatului dur, de neînfrânt şi altele, binecunoscute, despre care nu mai este necesar să vorbesc. Există chiar şi o artă a urâtului. Asta nu înseamnă că arta trebuie să fie urâtă; subiectul reprezentat este urât. Arta poate fi frumoasă chiar şi în acest caz.

Legenda spune despre Kandinski că, într-o zi, revenind în atelier, a văzut un tablou pe care nu l-a recunoscut, dar i-a plăcut. Abia după un timp de contemplare şi-a dat seama că era unul dintre propriile lui tablouri, aşezat invers. (Nu se precizează dacă era băut sau nu, dar - judecând după nume – pare puţin probabil să fi fost treaz, indiferent de ora la care a făcut această observaţie.) Legenda afirmă că aşa s-a născut în mintea lui ideea de pictură abstractă: un tablou poate să nu reprezinte ceva anume; ceea ce contează este doar jocul de forme şi culori. Corect, cu condiţia să fie frumos şi să inducă privitorului un sentiment, un gând, o emoţie estetică.

Pictura abstractă are cu precădere un rol decorativ. Recunosc că unele tablouri îmi plac. Nu ale lui Kandinski. Unele îmi plac chiar foarte mult. Pe altele însă le consider oribile şi numai lipsa bunului simţ a celor ce, din greşeală, câştigă un ban – de bună seamă necinstit – pe seama artei le poate justifica existenţa.

Personal, rămân la o convingere optimistă. Aşa după cum credinţa (şi nu o religie anume) nu va dispărea (în pofida eforturilor preoţilor), arta nu va dispărea nici ea, pentru că dorinţa de frumos a oamenilor va exista veşnic, în pofida celor ce-i denaturează menirea din interese meschine. Artiştii autentici pun suflet în arta lor şi nu se folosesc de artă în scopuri mercantile.

* *

*

La pescuit

- Tată, eu mă aşteptam ca, în Atena, să găsesc mulţi americani, francezi, italieni, dar mai ales englezi. Găsesc în schimb peste tot ruşi. Care-i explicaţia?

o Mă tem că e prea complicată pentru tine. Aici se amestecă istoria cu economia şi politica.

- Încearcă-mă!

o Într-adevăr, în trecut, Grecia era plină de străini, în special englezi. Nu vorbesc despre trecutul mai îndepărtat, când Grecia era sub turci.

- Să nu o luăm chiar de la Adam şi Eva.

o Nu, după independenţă! Cu toţii au considerat Grecia o placă turnantă în comerţul internaţional şi au investit aici. Se văd şi acum clădiri impunătoare, ce au fost ridicate de către mari corporaţii străine. Acum însă, datorită globalizării, marile afaceri se dirijează de oriunde. Nu mai trebuie să ai birou în port. Din acest motiv, nu-i mai vezi pe englezi; ei stau la Londra sau pe vreo insulă paradisiacă la plajă.

- Şi ruşii de ce nu fac la fel?

o Fac şi ei, dar cei pe care îi vezi aici pe stradă nu sunt marii afacerişti. Aici intervine complicaţia. E nevoie de puţină istorie.

- La asta sunt bun. Am luat nota maximă de când mă ştiu.

o E vorba de istoria mai recentă şi de ceva politică. Rusia a apărut pe harta lumii mai târziu şi s-a dezvoltat în ultimele secole.

- Ca şi Statele Unite ale Americii.

o Da. Ca şi Statele Unite ale Americii. Ţarul Petru cel Mare le-a dat startul, iar în politica externă ei îi urmează indicaţiile, indiferent de regimul politic. Printre altele, el l-a spus că Rusia trebuie să aibă deschidere la toate mările. El a reuşit să ajungă la Marea Baltică. Marea Mediterană a rămas pentru ei un obiectiv neatins.

- Şi acum încearcă sub diverse forme.

o Exact. Te-ai prins! Se implică şi în economie, dar îşi trimit aici oameni sub toate formele posibile. Cea mai bună ocazie au avut-o însă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Cu toate defectele lor, grecii au şi unele calităţi: în faţa unui duşman comun se unesc. Au făcut-o şi atunci, împotriva italienilor mai întâi, şi apoi asupra nemţilor, prin crearea unor grupe de partizani. Iniţiativa lor a plăcut aliaţilor, care i-au ajutat. Cele mai active ţări au fost Anglia şi URSS.

- Până aici a fost bine.

o Da, dar după terminarea războiului, au făcut ce au ştiut ei cel mai bine să facă: să se lupte între ei. Şefii grupărilor de partizani nu s-au înţeles între ei; fiecare dorea să fie şeful cel mare. Mai întâi s-au certat. Primul guvern format a fost cel agreat de Anglia. Ştim astăzi că pe 9 octombrie 1944, Churchill s-a deplasat la Moscova şi, împreună cu Stalin, au stabilit zonele de influenţă ce vor fi trasate după război.

O decizie de asemenea importanţă nu putea fi luată de către cei doi. Mai erau în joc SUA şi alţii, aşa că hotărârea a fost una colectivă, dar aşa le place oamenilor, să personalizeze unele evenimentele. Tratativele au fost oficializate puţin mai târziu, prin Conferinţa de la Yalta (4-11 februarie 1945) şi finalizate după război, prin Conferinţa de la Potsdam, unde Churchill şi Roosevelt nu au mai participat. Nouă, românilor, ne place să afirmăm că, la Yalta, Churchill i-ar fi scris lui Stalin pe un colţ de hârtie că Grecia va fi sub influenţa Angliei în proporţie de 90%, în timp ce România va fi în cea sovietică în aceeaşi proporţie şi astfel s-a hotărât soarta noastră. Am fi infantili să credem o asemenea naivitate. Poate că, printr-o astfel de misivă, Churchill să-i fi amintit lui Stalin ce discutaseră cu patru luni înainte. La Conferinţa de la Yalta, acest subiect nici nu a existat pe agenda oficială de lucru. Un argument la îndemâna oricui, indiferent de cunoştinţele de specialitate, poate fi furnizat de harta Europei de est: Polonia, Cehoslovacia, viitoarea Germanie de Est, Ungaria, Bulgaria se aflau în zona de influenţă sovietică. Cum ar fi putut România, în mijlocul lor, să aibă alt statut? O problemă discutată atunci a fost statutul Austriei. Ea a fost în final considerată ţară neutră, astfel că cei ce doreau să emigreze dintr-o zonă în alta găseau refugiu aici. Din acest motiv, Austria a primit fonduri de la O.N.U. până în 1990, pentru cheltuielile implicate de organizarea taberelor de refugiaţi şi transferul lor. Cum cei din Vest nu doreau să treacă în Est, cei din Est au considerat Austria ca fiind o ţară occidentală.

Tatăl lui Kostas şi-a continuat explicaţiile:

o Cu toate acestea, URSS, cu abilitatea-i caracteristică, i-a instigat pe oponenţii guvernului format, până când cearta s-a transformat în lupte adevărate. Aşa a început Războiul civil. În mitologie ai câteva exemple de acest gen. Chiar tu mi-ai povestit una.

- Te referi la cea cu Eris, zeiţa vrajbei, care, la nunta zeiţei Tethys - unde nu a fost invitată – a aruncat în mijlocul zeiţelor prezente un măr cu inscripţia „celei mai frumoase”, stârnind rivalitate între Hera, Athena şi Afrodita.

o Exact. Romanii i-au spus Discordia, de unde şi sintagma „mărul discordiei”.

- Nici Războiul civil nu a fost chiar o noutate. De la războaiele antice dintre Atena şi Sparta şi până astăzi, această trăsătură a caracterului lor s-a păstrat intactă. Legendarul Război al Troiei, tot unul între greci, nu se află întâmplător în mitologie.

o Şi, ca orice legendă, şi aceasta transmite un mesaj, pe care însă grecii nu-l iau în seamă. Dar, să continuăm! Cum orice război are nevoie de arme, tot URSS a fost cel care şi-a alimentat adepţii. Cum nu o putea face direct, dat fiind convenţia stabilită anterior, a făcut-o prin intermediul Jugoslaviei, care le-a pus la dispoziţie şi tabere de antrenament. Jugoslavia avusese şi ea în timpul războiului serioase trupe de partizani.

- Despre ruşi am auzit şi eu o glumă la şcoală. Se spune că a fost lansată după invazia din Cehoslovacia, din 1968. Cică reprezentanţii URSS, SUA şi Anglia s-au întrunit să discute problema. Pentru a nu fi deranjaţi, au hotărât ca discuţiile să aibă loc pe un vapor, în largul mării. Vaporul însă s-a scufundat si ei au naufragiat pe o insulă ce părea pustie. Din fericire, au găsit o capră, pe care – în loc s-o mănânce imediat – au hotărât de comun acord s-o îngrijească şi să se mulţumească cu laptele ce ea putea să-l dea zilnic. Pe rând, în fiecare zi, câte unul dintre ei, mergea cu capra la păscut. Planul a funcţionat până când a venit rândul rusului. Acesta a plecat dimineaţa cu capra, dar a venit seara fără ea.

o Unde-i capra? - întreabă ceilalţi.

§ Care capră?

o Capra cu care ai plecat azi dimineaţă la păscut.

§ A, aia?

o Da, aia. Unde-i acum?

§ Cine?

o Capra, omule.

§ Care capră?

o Măi omule, nu avem noi aici o capră, pe care o ducem cu rândul la păscut, ca să avem seara puţin lapte de la ea?

§ Da, avem.

o Astăzi a fost rândul tău. Tu ai plecat azi dimineaţă cu capra. Recunoşti?

§ Da, recunosc.

o Şi acum, unde-i capra?

§ Care capră?

Aşa au decurs tratativele de retragere a trupelor sovietice din Cehoslovacia. Acesta era stilul sovieticilor în relaţiile internaţionale.

o Drăguţ. Să continuăm! Din fericire pentru Grecia, totul s-a terminat după ce Stalin s-a certat cu Tito. Ajungând la concluzia că alimentarea Greciei la nesfârşit nu are rost, mai ales că, între timp, Anglia cedase locul Statelor Unite ale Americii, Stalin a sistat ajutoarele şi, astfel, războiul a luat sfârşit. Nu fără consecinţe. La început, mulţi dintre foştii partizani, acum cu vedere de stânga, s-au refugiat în ţări aflate sub influenţa URSS, precum Bulgaria, România, Polonia, Ungaria, R.D. Germană, Cehoslovacia şi însaşi URSS. Cu timpul, majoritatea acestora au revenit în Grecia, îndoctrinaţi cu idei comuniste. Pe lângă ei, după destrămarea URSS, s-au repatriat şi urmaşii grecilor pe care regimul comunist i-a prins în zona de influenţă sovietică, de unde nu aveau voie să plece. Bineînţeles că, pe lângă ei, din iniţiativă proprie sau mai puţin proprie, au venit şi alţii, mai mult sau mai puţin greci. Dacă în Rusia comuniştii s-au lecuit, ai noştri sunt încă în faza naivităţilor.

(Într-adevăr, mulţi dintre cei rămaşi în ţară sau reveniţi după calmarea spiritelor au veleităţi comuniste, făcând din Grecia o ţară cu comunişti fără comunism. Putem afirma că există aici mai mulţi comunişti decât în Rusia, unde oamenii s-au lecuit. Acesta este şi principalul motiv al degringoladei economice de azi. Grevele şi manifestaţiile de protest organizate de K.K.E., partidul comunist grec, puternic susţinut de Rusia, nu fac decât să dezorganizeze economia şi să îndepărteze eventualii investitori.)

- Interesantă şi politica asta! Poate mă fac şi eu politician.

o Până atunci, mai ai de învăţat.

- N-ar trebui să urmez o şcoală de politicieni?

o Nu există aşa ceva.

- Politicienii nu au şcoală?

o Nu fii prea ironic. Unii au, alţii nu. Hai că tocmai ai prins un peşte. Ce faci cu undiţa aia? Era să-ţi cadă din mână.

- Chiar mă întrebam dacă sunt peşti pe-aici. De când stăm pe mal n-am văzut pe nimeni să ridice vreun peşte. Şi sunt cel puţin zece pescari prin preajmă. Majoritatea au undiţele fixate prin tot felul de dispozitive, iar ei stau pe bancă şi rezolvă cuvinte încrucişate.

o Sunt pescari amatori.

- Amatori de stat la soare.

New York, 1988-96

- Am primit un telefon de la mama.

o Ce i s-a întâmplat, că s-a îndurat să dea bani pe convorbiri telefonice?

- Tata a fost internat de urgenţă în spital.

o Ah, ăsta-i într-adevăr un motiv. Şi ce are?

- Inima lui. Aseară a leşinat şi l-au dus cu salvarea la spital. Este la cardiologie. Încă din timpul zile spunea că simte cum inima îi galopează. Acum, medicii îl investighează pentru precizarea diagnosticului şi în câteva zile vom avea rezultatele

Chiar dacă nu-l interesa, Fotios trebuia informat, ceea ce Anastasia tocmai a făcut. Diagnosticul a fost cardiopatie ischemică şi fibrilaţie atrială. Boala este deci serioasă, fibrilaţia fiind cea mai periculoasă. Din ea se poate muri oricând, în câteva secunde. A trebuit să stea în spital până când medicii s-au asigurat că este stabilizat – expresia le aparţine – adică poate fi externat în deplină siguranţă. Va trebui, bineînţeles să facă tratament şi să se îngrijească mai mult: fără eforturi, fără emoţii, fără stres. Eforturi fizice n-a prea făcut el nici până acum. Cu emoţiile e mai complicat, fiindcă nu ştii niciodată de unde şi când vin.

* *

*

Din jurnalul lui Kostas:

Pietrele Atenei? Depinde cum le priveşti. Uneori, tocmai prin pietrele moarte învie trecutul din scrumul anilor. Grozavă frază! Poet trebuia să mă fi făcut. Am auzit că ăia mor tineri. Mai bine economist, ca tata. Înveţi puţin şi te dai mare. Văd că matematică nu ştie nici cât mine. Uneori îi invidiez pe poliţişti. Ei sunt cei mai tari. Păcat că râde lumea de ei. Numai asta n-aş vrea: să râdă lumea de mine. Piatră trebuia să fiu, poate mă face cineva statuie, să mă admire trecătorii. Până să ajung statuie, dă unul cu dalta în mine, că dacă n-o face, rămân piatră de pavaj, să calce toţi proştii pe mine.

------------------------

În perioada Imperiului Bizantin, nu numai centrul de putere s-a mutat de la Atena la Constantinopol. Vechiul spirit grecesc a căzut şi el în desuetudine, începând cu eradicarea păgânismului ca şi sistarea Jocurilor Olimpice – o tradiţie-simbol a spiritului grecesc. Eradicarea păgânismului a însemnat şi renunţarea la mitologie, relevantă fiind închiderea Oracolului din Delfi, considerat de vechii greci ca fiind centrul lumii. Majoritatea întrebărilor de acum 3000 de ani erau aceleaşi ca în zilele noastre: ce carieră să urmeze, dacă să aibă, sau nu, încredere în cel/cea care se oferă să-i fie partener de viaţă, sau – în ipoteza că are unul – dacă îi este devotat, sau nu, etc. Aceleaşi întrebări le am şi eu. Înţeleg să fi găsit alte metode de a afla răspunsuri la întrebări, dar nu să interzici oamenilor dreptul de a-şi pune întrebări. Cred că acesta este şi păcatul religiilor: vor să-ţi dea răspunsuri prefabricate la întrebări pe care, poate, nici nu ţi le-ai pus.

------------------------

Interesant este că, astăzi, mulţi dintre grecii veniţi în Atena pretind că sunt veniţi din Constantinopol. Am putea înţelege că se referă la Istambul, dar nu le place denumirea turcească a oraşului şi o înlocuiesc cu cea veche, de dinainte de cucerirea lui de către turci. De fapt, ei nu vin numai din Istambul, ci din întreaga zonă aflată astăzi pe teritoriul Turciei. Constantinopol este însă denumirea dată de romani, după numele împăratului Constantin, care l-a fondat peste mai vechea aşezare grecească, Bizanţ, de unde şi numele imperiului: bizantin. Ne-am aştepta deci ca grecii de azi să folosească cu mândrie această denumire: Bizanţ. Ei bine, nu! Ei preferă Constantinopol, creând astfel o ambiguitate care nu-i avantajează. Sau poate că nu înţeleg eu subtilitatea, dar dacă nu o înţeleg eu, înseamnă că nu o înţeleg nici alţii, ceea ce le multiplică dezavantajul.

------------------------

Dacă te limitezi la cultură, Atena devine obositoare; prea multe monumente, ruine, muzee; Plaka este locul care poate contrabalansa senzaţia de stres, aşa că o plimbare prin acest cartier este binevenită. Asta dacă reuşeşti să eviţi kitschurile. Nici o şansă! Sunt prea multe şi peste tot. Singura soluţie este să te amuzi şi să le neglijezi. Plaka este în ansamblu un cartier nostim. Atenţie însă, printre kitschuri, în puzderia de lucruri derizorii, există şi artă adevărată.

Oricum, Plaka nu este ratată de către nici un turist, fie şi datorită poziţiei; este la poalele Acropole-lui.

------------------------

În timpul regimurilor democrate nu s-au construit monumente remarcabile. Nu numai în Grecia.

-------------------

Am citit o frază care mi-a plăcut: „Legătura grecilor cu trecutul este cerul şi marea, la care oamenii au adăugat nişte pietre, cărora le atribuie sensuri”. Da, aici pietrele reprezintă zei şi eroi legendari.

-------------------

Pe lângă „Zorba grecul”, Nikos Kazantzakis a scris şi „Ultima ispită a lui Hristos”, care se pare că este mult mai apreciată de către specialişti. Am citit-o. Este mai mult o carte de filosofie. S-a făcut şi un film după ea, dar nu l-am văzut. De fapt, este un eseu. Pare o răstălmăcire a Noului Testament, dar este mai mult decât atât. Personajele sunt descrise ca oameni cu personalităţi diferite, fiecare cu preocupările şi filosofia lui de viaţă.

- Iisus este visător şi este bun;

- Iuda era preocupat de problemele curente (ocupaţia romană etc.) şi nerezolvarea lor îl nemulţumea. Îl acuză pe Iisus că nu se implică în probleme reale fiindcă este fricos. („Fricosule, nu furi, nu preacurveşti, nu ucizi, pentru că te temi; toate virtuţile tale sunt fiice ale fricii.”)

- Magdalena este o luptătoare realistă. Şi ea spune că Iisus este fricos:

o Lupt eu singură, nu cer ajutor nici de la oameni, nici de la demoni, nici de la zei; lupt să scap şi-o să scap.

o Să scapi de ce? De cine?

o Nu de mocirlă, cum îţi închipui - să fie bine-cuvântată, în ea îmi pun toate nădejdile - ea este pentru mine drumul spre izbăvire.

o …

o când te prinzi de poalele mamei tale, când de ale mele, când de poalele lui Dumnezeu. Nu poţi să rămâi singur, pentru că ţi-e frică … Şi te duci în pustiu să te-ascunzi, să-ţi vâri nasul în nisip, pentru că ţi-e frică.

Se pare că Noul Testament a început să fie re-interpretat chiar de greci, unul dintre cele mai credincioase popoare creştine. Dealtfel, încă din Parabola Fiului Risipitor aflăm că cel ce alege viaţa şi riscul este până la urmă iertat de greşelile comise pe parcurs. Fratele lui, model de cuminţenie, este de fapt un mediocru şi un fricos.

-------------------

Toţi cercetătorii religiilor consideră credinţele ca fiind imanente omului primitiv, că ar fi apărut din dorinţa acestuia de a-şi explica fenomenele naturii şi de a-şi găsi un sprijin în momentele psihologic delicate. Fals! Dacă religia ar fi imanentă omului, cum omul se trage din maimuţă, ar trebui să admitem că ea este imanentă si maimuţelor.

Dorinţa de a-şi găsi un sprijin este rezultatul fricii, iar frica este inoculată. Copilul nu ştie ce este frica. De asemenea, explicaţia fenomenelor naturii nu-i aparţine omului simplu. El probabil că nici nu îşi punea asemenea probleme. În plus, aceste „explicaţii” nu pleacă de la constatări cât de cât reale. Dimpotrivă, sunt produse ale imaginaţiei. Autorii lor nu au crezut nici o secundă în adevărul propriilor lor născociri. Invenţiile lor au avut drept scop găsirea unei modalităţi de a-i determina pe oamenii simpli să se comporte conform eticii timpului sau dorinţei liderilor lor. Prin ele se construiau ritualuri, iar omul simplu era îndrumat să respecte ritualul. Spre exemplu, îngroparea morţilor. Fără ritual, oamenii ar fi fost suficient de leneşi să abandoneze cadavrele. Era nevoie de ceva mai mult decât indicaţia vagă: „e bine să faci aşa”. Chiar şi Biblia, conţine indicaţii despre cum e bine să-ţi faci cortul şi multe altele. Autorii miturilor sunt conducătorii spirituali ai triburilor primitive. Mentalităţile astfel modelate aveau la bază intenţii bune sau rele, în funcţie de puternicii zilei.

Ceea ce surprinde este faptul că religiile – chiar şi cele mai recente – sunt mai puţin înţelepte decât vechile mitologii. Pentru aceasta există însă o explicaţie: teologii sunt preocupaţi ca doctrina elaborată de ei să fie cât mai convingătoare, să-i facă pe credincioşi cât mai încrezători în preceptele ei, să fie cât mai supuşi. Pentru aceasta, ideile avansate trebuie să nu poată fi verificate. Cu cât sunt mai stranii, cu atât mai bine. În această privinţă, au avansat mult faţă de miturile primitivilor.

-----------------------

La orice încercare de a-l convinge pe grec că meritele trecutului aparţin celor de atunci, că ar trebui să facă şi el ceva pentru a putea fi declarat un demn urmaş al lor, el va repeta ca o poezie ceea ce toată lumea ştie: din cele 7 minuni ale lumii antice, patru sunt greceşti, dintre care trei în Grecia iar două chiar în Atena:

- statuia lui Zeus, de 12 m., de Fidias, în Templul lui Zeus Olimpianul, secolul 5 î.C.;

- templul zeiţei Artemis la Efes, 356 î.C., distrusă de goţi în 262;

- colosul din Rhodos, 30 m., statuie din bronz a zeului soarelui, Helios, 280 î.C., la intrarea în golf, a fost distrusă 55 de ani mai târziu;

- farul din Alexandria, 280 î.C., 134 m, a fost distrus în secolul 14.

Din păcate, nici una nu mai există azi. Minunata civilizaţie antică a devenit o construcţie imaginară pentru cei ce se apleacă să-i cunoască şi să-i înţeleagă semnificaţiile. Ea a lăsat într-adevăr posterităţii ceva. Grecul comun din zilele noastre nu are însă aproape nici o legătură cu antichitatea.

Este acesta un motiv să nu-ţi mai doreşti să faci ceva folositor azi?

* *

*

Ca de obicei, cu un aer preocupat, Fotios vine spre seară acasă.

- A telefonat mama.

o Înseamnă că e grav. Este al doilea telefon de când suntem noi în New York.

- Vor veni la New York.

o Cu boala lui?

- Întocmai: cu boala şi din cauza bolii.

o Din partea mamei tale era de aşteptat că nu va avea intenţia să poarte grija cuiva. Te-a expediat ea pe tine, fiica ei; ce contează un soţ?

- De data aceasta nu este decizia ei.

o Ea întotdeauna i-a pus pe alţii să „decidă” ce dorea ea.

- Nu, nu, e pe bune. Spune că s-au consultat cu mai mulţi medici şi cu toţii, chiar şi prietenii, l-au sfătuit să meargă în Europa sau în America să se trateze. Medicina din Grecia nu poate face prea mult pentru el.

o Aici au dreptate. Cred că şi tatăl meu ar fi trăit dacă era bine tratat. Adevărul este că Grecia este încă departe de a fi o ţară cu adevărat europeană. Este prea orientalizată, şi evoluţia din ultimii ani mă îngrijorează şi pe mine. Cei câţiva oameni educaţi în Occident sunt preocupaţi să facă avere, în timp ce majoritatea celorlalţi se mulţumesc să fie slugi la investitorii străini. Ei cred că „s-au ajuns”, dar este doar o iluzie.

- Eu îţi vorbesc de tata şi ţie ţi s-au trezit sentimentele patriotice. Foloseşte-ţi cunoştinţele economice la serviciu. Acum spune-mi cum ne descurcăm.

o Şi ce trebuie să fac eu?

- Tu? Nimic, ca de obicei. Au discutat ei cu nu ştiu ce clinică de cardiologie din New York – nu i-am reţinut numele, dar voi întreba – şi de la aeroport vor merge direct acolo. Mama însă va sta cu noi.

o Asta e o problemă.

- Şi încă una mare.

Tatăl Anastasiei a fost internat. Sub tratament, starea bolnavului se îmbunătăţeşte vizibil. Toată lumea e optimistă. Cea mai optimistă este însă Anastasia. Vizitele ei aproape zilnice la spital, preocuparea, grija faţă de bolnav, interesul faţă de tot ce se întâmplă acolo atrag atenţia personalului spitalului. Au ajuns s-o considere una de-a lor, mai ales că se oferă să îndeplinească orice serviciu ce-i stă în putinţă. În rezerva vecină cu cea în care se află tatăl ei se află o familie de bătrâni. Amândoi suferă de aceeaşi afecţiune. Coincidenţă! Crede că prezenţa lor în clinică este, pe lângă boală, şi un act de caritate din partea direcţiunii spitalului. Sunt prea în vârstă pentru ca să se mai poată îngriji singuri, pe altcineva nu au, iar la un azil de bătrâni ar fi murit demult. Pentru Anastasia este chiar un caz psihologic. Sunt aici de mult timp şi nimeni nu vorbeşte cu ei decât strictul necesar, acelaşi în fiecare zi. Simte nevoia să-i mângâie, sigurul lucru pe care îl poate face pentru ei şi vede că micile ei gesturi produc o mare bucurie în sufletele bătrânilor.

În mod curios, în spital, pe lângă bolnavii a căror însănătoşire este dorită de toată lumea, există şi unii pe care familia nu şi-i doreşte acasă şi foloseşte spitalul ca pe un fel de hotel de specialitate. Unii bolnavi sunt incurabili; alţii însă pot fi vindecaţi. Tratamentul lor depinde de umanismul sau interesul ştiinţific al medicului. Pentru alţii, este doar o afacere. Situaţii impresionante sunt şi din alternativa opusă. Un domn, spre exemplu, pentru a acoperi cheltuielile necesare tratamentului soţiei, şi-a abandonat toate interesele, a vândut maşină şi tot ce a depins de el. În final, ea a fost salvată; el însă a murit înainte ca ea să părăsească spitalul. Sunt cazuri care şochează pe oricine; pe Anastasia în mod special.

Şi-a permis chiar o observaţie personală: evoluţia bolilor depinde şi de starea psihică a bolnavilor. Era conştientă că ea nu poate aprecia efectul medicaţiei în funcţie de gravitatea bolii. Statistica însă îndepărtează orice dubiu. Numărul celor optimişti ce părăsesc spitalul vindecaţi este categoric mai mare decât al celor pesimişti. Invers, adică numărul bolnavilor pesimişti vindecaţi, ei bine, acesta era foarte aproape de zero. Cel mai convingător caz era şi cel mai amuzant. O doamnă cu aspect de gospodină, de cum s-a internat, s-a aşezat pe pat, cu perna la spate şi a început să croşeteze. Cu viteza cu care mânuia andrelele – şi era clar că avea o mare experienţă în această îndeletnicire – rostogolea şi cuvintele. Făcea pauză doar între orele patru după masă şi şase, uneori şase şi jumătate, după ce fiul ei, ce o vizita zilnic, îi aducea câteva pagini ale unei reviste de cuvinte încrucişate, pasiunea ei. Rezolvarea lor cerea oarecare concentrare. În restul timpului, spre nemulţumirea colegelor de suferinţă, vorbea. Cele mai multe îşi puneau perna peste cap, să n-o mai audă, dar nu puteau sta toată ziua în această poziţie. La orice întrebare în legătură cu boala ei răspundea: „Asta-i treaba medicilor. De asta mă aflu aici”. Optimismul ei, din nefericire, nu le-a molipsit şi pe celelalte. Dintre toate pacientele din acel salon, ea – ultima internată – a fost prima vindecată. Celelalte . . .

Mai dificil era acasă. Kostas şi Fotios se descurcă. Fotios se simte bine în afara casei, iar pe Kostas a crezut că-l face fericit dacă i-a dat bani să mănânce la McDonald’s-ul din apropiere. Înainte, îi invidia pe colegii lui, care mâncau cu regularitate acolo. După câteva zile însă a început să-şi facă singur acasă câteva mâncăruri simple. Prea mult spus mâncăruri: ochiuri, carne friptă şi altele de genul acesta, dar mai ales cartofi prăjiţi cu ochiuri. Aceasta este mâncarea lui favorită, dacă şi-o face singur. Cu Fotios e cel mai simplu: vine pe-acasă cât mai rar posibil. Trebuie iertat, fiindcă vine în schimb destul de des la spital şi se interesează de starea socrului lui.

Problema e mama. Aceeaşi mamă, aceeaşi problemă. Anastasia, deşi avea grija a doi copii, se ducea la spital să-şi vadă tatăl mai des decât o făcea soţia lui, fără nici o ocupaţie în New York. Vizitarea magazinelor era însă o activitate cu mult prea tentantă pentru a putea fi neglijată. În mod normal, ar fi putut să aibă grijă de unica ei nepoată, de Nicky. Măcar s-o supravegheze, deoarece fata are o fire capricioasă, face de obicei invers decât i se cere şi nu vrea să se implice în problemele familiei. Acum profită de ocazie şi chiuleşte de la şcoală. Nu se ştie pe unde umblă şi ce face, fiindcă nu este nici acasă, nici la şcoală şi nici pe la vreo prietenă cunoscută. Nu vrea să mănânce decât mâncare proaspătă, preparată în casă de către un adult, în nici un caz cea preparată de Kostas. Ar fi putut să meargă cu Kostas să mănânce împreună la McDonald’s, dar nu vrea. O aşteaptă deci pe Anastasia, de parcă vrea cu tot dinadinsul să-i creeze o problemă suplimentară. Bunica nici nu vrea să audă de bucătărie. Nici nu-şi dau seama aceste două fiinţe, nepoată şi bunică, cât de mult seamănă. Interesant este că, în loc să se iubească, ele se urăsc. De fapt, doar nepoata îşi urăşte bunica; bunica nu vrea să ştie de existenţa nepoatei.

Şeful de secţie unde este internat tatăl Anastasiei, un medic dur la prima vedere, dar foarte cumsecade în fond, i-a propus să urmeze un curs de asistente medicale, la absolvirea căruia ar putea să lucreze într-un spital, eventual chiar aici. Dacă doreşte, va vorbi cu directorul, dar este sigur că acesta nu va avea nimic împotrivă. Bineînţeles că i-a răspuns pe loc că va fi fericită să urmeze cursul. Era visul ei din copilărie.

Se părea că – în sfârşit – a sosit un moment favorabil şi pentru Anastasia; principalele lor probleme sunt acum cât de cât rezolvate: Fotios are un serviciu destul de bine retribuit, chiar dacă nu grozav, Kostas merge la şcoală cu bune rezultate, Nicki nu mai are nevoie de dădacă, deci Anastasia ar putea să se gândească şi la ea. Să fie o întâmplare, să fie destinul? Spitalul nu este tocmai aproape; face o oră cu autobuzul. Una la dus, alta la întors, cât mai stă acolo îi ocupă aproape toată ziua. Indiferent de efort, merită! Este prima ei şansă, după cea din copilărie, când se antrena să devină înotătoare de performanţă, cu şanse de a participa la Olimpiade. O grecoaică campioană olimpică! Ar fi ridicat puţin prestigiul Greciei, prea puţin vizibilă prin rezultate sportive. Toată lumea ar fi vorbit despre ea, cel puţin până la următoarea Olimpiadă. N-a fost să fie! Un accident a scos-o din cursă. Acum însă este vorba de ceva cu mult mai serios: să ajute oamenii în suferinţă. Este visul ei încă de când era elevă în Anglia. Suferinţa ei a marcat-o mai puţin decât suferinţele altora, a celor din jur. Iar satisfacţia cea mai mare o simte acum, când – fie şi doar cu o mângâiere sau o vorbă bună - le prilejuieşte celor în suferinţă o clipă de alinare, recompensată doar printr-un gest de mulţumire, un zâmbet sau o privire în care se citea recunoştinţa.

N-a apucat să-i spună tatălui; dormea când a plecat din spital şi n-a vrut să-l trezească. Îi va spune a doua zi. Le-a comunicat însă bucuria celor de acasă, imediat ce a ajuns. Nu-şi aminteşte să fi terminat tot ce avea de spus, când a constatat că bucuria ei era unilaterală. Pentru ceilalţi părea o calamitate. „Eşti nebună?” a fost prima replică ce a venit din partea mamei. Dialogul ce a urmat nu merită să fie pus pe hârtie. Argumentele erau aceleaşi pe care le mai auzise şi în copilărie, cum că femeile din familia noastră nu lucrează, la care se adăuga frica mamei că va fi pusă să aibă grijă de casă pe toată durata şcolarizării şi, poate şi după. Cearta ce a urmat a pus capăt relaţiei mama-fiică, destul de şubrede şi până atunci. Dacă plecările ei la spital au fost tolerate – nu întotdeauna fără reproşuri, deşi era vorba de tatăl ei – ideea de a urma un curs şi – implicit – de a dobândi o calificare, urmată de prestarea unui serviciu permanent, nu era agreată.

În timpul nopţii, se gândea cum să-i spună tatălui, dacă să-i spună, ştiind că, în trecut, a avut şi el aceeaşi mentalitate. Poate, cu timpul, să şi-o fi ameliorat. Nu putea să doarmă, aşa că frământa aceleaşi gânduri, când a sunat telefonul. Era spitalul. „Ce s-a întâmplat?” „Tata, nu se simte bine”. Era un fel de a vorbi. Nu se ştie cum se simţea. Până să ajungă ea la spital, cu toate rugăminţile adresate şoferului de taxi, care gonea în noapte, tata murise. N-a apucat să-i spună bucuria ei, neîmplinită nici de această dată. Şi visul s-a oprit.

A plâns. Întreaga ei viaţă a ascultat şi urmat deciziile tatălui ei. Din respect întotdeauna şi uneori din încredere în judecata lui, deşi avea şi îndoieli, mai ales că nu toate s-au dovedit a fi de bun augur. A fost însă singurul pe care l-a iubit.

Miami, 1997

Fotios era foarte fericit pentru noul său job în Florida, fiindcă viaţa lui s-a îmbunătăţit în mod semnificativ, cu mai mulţi bani, responsabilităţi şi oportunităţi de care se putea ocupa. A renunţat demult la visul oricărui grec, de a avea propria lui afacere. El a fost educat In Londra, iar acum este american. Într-adevăr, cândva, toţi grecii voiau să fie patroni. Cum se face că se născuse în ei acest spirit de iniţiativă şi chiar de independenţă este uşor de intuit: secolele de dominaţie străină. Iar dacă au aflat că strămoşii lor se ocupau de comerţ, şi-au deschis şi ei dugheană la parterul sau subsolul blocului în care locuiesc. Să lucreze într-o întreprindere nu poate fi vorba. Ar însemna să lucreze la stăpân, să se scoale de dimineaţa şi – culmea – să-şi petreacă cele mai bune ore ale zilei lucrând. El crede că este liber dacă nu face nimic. Libertatea lui este teoretică. În realitate este sclav, dar nu ştie. Pentru grec, totul se învârte în jurul banilor. Nu ştiu cât de întâmplătoare este asemănarea dintre cuvintele „leftá” şi „lefteriá”. Primul înseamnă bani, iar al doilea libertate. (Nu trebuie să ne influenţeze faptul că cele două cuvinte se scriu uşor diferit: leftá şi leυτεριά; s-ar putea să fie doar o strategie a grămăticilor. Pronunţia este cea care contează. O limbă a fost mai întâi vorbită şi apoi scrisă. Deci, în concepţia grecilor, eşti liber dacă ai bani. Întreaga filosofie a stoicilor ne spune însă că este invers. În limba română, a fi lefter înseamnă a nu avea bani. Iată adevărata libertate!

Peste tot în lume, majoritatea oamenilor preferă să fie supuşi decât să-şi asume riscul unei iniţiative. Atunci când egiptenii erau pe punctul să-i ajungă pe evrei, aceştia s-au speriat: „Mai bine robi în Egipt, decât să murim în pustie” (Exodul 14, 12). A fost nevoie de unul ca Moise, de un conducător, pentru ieşirea din impas. Gloata preferă sclavia. Ca peste tot, există şi printre greci oameni ce au harul de a conduce. Majoritatea însă nu ştiu calea pe care ar trebui să meargă, sau se folosesc de har în scopuri personale.

Fotios învăţase că, împreună cu alţii, are mai multe şanse decât singur. Este adevărat că nici firea lui nu era a unui om cu foarte multă iniţiativă. Acum, găsise ceea ce i se potrivea. Nu era el iniţiatorul, nici măcar preşedintele unei companii înfiinţate cu o generaţie înaintea lui; ca vice-preşedinte, era totuşi în staff-ul ei. Se simţea un om important şi chiar era. Toţi cei din domeniul lui de activitate îl respectau şi îl apreciau pentru cunoştinţele sale. El era cel care făcea compania să lucreze eficient. Era admirat de mulţi oameni de afaceri din domeniu pentru modul în care conducea firma. Citea multe cărţi despre afaceri şi economie, consulta două-trei ziare zilnic, pentru a fi mereu în actualitate. Era cunoscut în toată lumea şi comunica cu alţi oameni de afaceri asemenea lui din Statele Unite ale Americii.

Miami este o localitate cu rezonanţe în toată lumea. Sună bine când spui că ai fost acolo. Să locuieşti acolo înseamnă că eşti aprioric etichetat ca fiind un personaj important, cu excepţia celor ce lucrează în domeniul serviciilor. Nu este cazul lor, dar nici ideea de a locui în zona rezidenţială sau măcar cea a turismului de lux nu poate fi vizată decât în vis. Au cumpărat o casă ceva mai departe de centru, într-o zonă liniştită, pe care o vor amenaja după gustul lor, dacă se poate cu multe flori. Ele, florile, le vor aminti de Grecia, unde clima este uscată şi terenul pietros, dar tocmai de aceea dragostea grecilor pentru flori şi – în general – pentru vegetaţie, este una specială. Aici, în Florida, este umed. Vegetaţia creşte singură, chiar şi acolo unde nu este dorită. Oamenii o îngroapă în beton. Ei însă vor avea o grădină; vor asta.

Kostas urma un colegiu privat şi se pregătea să intre la universitate. Nicky, deşi încă foarte tânără, era dificilă şi refractară. Făcuse o mulţime de lucruri rele şi a creat multe probleme. Nu dorea să meargă la şcoală, a pretins chiar că fusese abuzată de tatăl ei. Se pare că semăna cu bunica ei.

Deşi ar fi trebuit să-l preocupe educaţia copiilor săi, Fotios venea acasă din ce în ce mai rar, pretinzând că lucrează toată săptămâna, de dimineaţă până seara şi nu are timp nici măcar pentru vânătoare şi pescuit. Familia? Nu era printre pasiunile sale. Desigur, nu vorbea despre amantele sale, femeile ocupând unul dintre cele mai importante locuri printre pasiunile lui.

Erau chiar pe punctul să se despartă. A spus deschis că iubeşte o altă femeie, una dintre fostele lui secretare.

* *

*

Din jurnalul lui Kostas:

Marmura Elgin

„În 1801, Thomas Bruce, ducele de Elgin, era ambasadorul britanic la Poarta Otomană, guvernul turc care stăpânea pe atunci Atena. Turcii foloseau blocurile antice din Acropole ca materiale de construcţie. Lordului Elgin i s-a permis să păstreze câteva pietre şi sculpturi, pe care acesta le-a vândut până la urmă către British Museum în 1816. Cele mai faimoase dintre acestea, frizele Parthenonului, sunt cunoscute drept Marmura Elgin.” Aşa scrie în ghidul despre Grecia, editat de National Geografic, pe care îl am în faţă, dar nu numai. Peste tot pe unde au avut prilejul, muzeografii atenieni au menţionat această informaţie, dovedind cât de mult îşi doresc recuperarea patrimoniului naţional. Frumos din partea lor, adevăraţi patrioţi.

Totuşi, adevărul e că vestigii ale trecutului sunt destule în Grecia şi încă câteva în plus nu ar modifica situaţia în mod semnificativ. În schimb, dacă ar fi rămas toate la locul lor, ar fi astăzi cu mult mai puţine, cunoscută fiind predilecţia oamenilor pentru distrugeri. Marmura multor temple a fost folosită ca material de construcţii pentru lucrări banale, nu numai de către turci, dar şi de către grecii înşişi. În marile muzee ale lumii însă, relicvele expuse fac cunoscută arta Greciei antice întregii lumi. Turiştii care vizitează Grecia au luat mai întâi cunoştinţă despre exponatele din muzeele din ţărilor lor şi din albumele acestora. Interesul lor pentru Grecia a fost generat tocmai de aceste exponate. Altfel, ţăranul grec le-ar fi ignorat în continuare şi – eventual – ar acuza guvernanţii că îi interzic valorificarea în interes personal a ceea ce a mai rămas. Pentru el, un templu ar fi tocmai bun pentru un grajd, dacă mai este încă în picioare. Dacă nu, măcar antablamentul să-l folosească pentru pavarea curţii. Frize, metope, ce-s alea? Mofturi! Coloanele însă chiar îl încurcă. (Poate din acest motiv au rezistat mai bine timpului.) S-ar spune că furturile din patrimoniul grec, fiindcă nu a fost doar „marmura Elgin”, ci foarte multe altele, au funcţionat asemenea unui microb, un fel de Cal Troian. Obiectele ajunse la Paris sau Londra au molipsit lumea.

----------------------

Xantipa, soţia lui Socrate, era cicălitoare. Să fie o condiţie pentru filosofare?

----------------------

În antichitate, artiştii sculptau sau pictau bărbaţi goi şi femei îmbrăcate. Azi e invers.

Oamenii trec cu uşurinţă de la o extremă la alta. Excesul de sexualitate de azi a fost precedat de excesul de pudicitate impus în Evul Mediu de către biserică.

Am citit undeva că într-o copie mai veche a Bibliei scria „Dumnezeu a luat una din părţile lui (a lui Adam) şi a strâns carnea la loc. Şi partea pe care o luase din om, Dumnezeu a prefăcut-o femeie şi a adus-o către om.” Nici vorbă de coastă. De ce tocmai o coastă? Înseamnă că, înainte de asta, omul avea 13 coaste? Ar fi fost foarte dureros.

Versiunea este logică şi are legătură cu mitul androginului, existent în multe credinţe. Dumnezeu l-a făcut pe om bisexuat. Ulterior a separat sexele în acest mod. Şi aici, excesul de pudicitate i-a determinat pe teologi să modifice textul. Dacă numai pentru atât şi-au permis să se abată de la original, este de aşteptat că paragrafe cu mult mai profunde să fi fost modificate.

Mi-a spus o fată, care studiază medicina, că poate exista o coastă suplimentară în zona cervicală şi că se numeşte coastă de drac. Asta înseamnă că încă se mai nasc Adami, dar chirurgii care-i operează nu ştiu ce să facă cu coasta extrasă. Mie îmi place denumirea de coastă de drac.

Eu cred că Dumnezeu a făcut-o pe Eva din urechea lui Adam, fiindcă limba greacă are acelaşi cuvânt, atât pentru ureche, cât şi pentru pronumele „ea”: afti. Acum, omul are două urechi, pentru localizarea sunetelor în spaţiu bidimensional. Înseamnă că omul primordial avea trei urechi, probabil pentru localizarea sunetelor în spaţiu tridimensional. Dumnezeu a constatat însă că această abilitate nu-i era necesară – poate că a apreciat-o ca fiind chiar dăunătoare – şi s-a decis să dea celei de a treia urechi o altă destinaţie, Adam rămânând cu o ureche mai puţin. Aşa se face că unii oameni, anticipând evoluţia ulterioară a umanităţii, au lansat expresia „Cutare este într-o ureche”.

De altfel, chiar şi cosmogonia biblică este destul de transparentă. Se spune că Dumnezeu l-a aşezat pe Om în Rai, pe unde treceau patru râuri, dar, pentru că a mâncat din fructul cunoaşterii, l-a alungat. Două dintre numele celor patru râuri sunt Tigrul şi Eufratul, de unde putem recunoaşte poziţia Raiului: era vechea civilizaţie a Sumerului. Aici apare prima ciudăţenie: Biblia tratează cu destulă precizie evenimente istorice reale; cum se face că Sumerul nu este menţionat în nici un fel? Arheologii moderni au descoperit civilizaţia sumeriană la începutul secolului XX. Autorii Bibliei, dacă ştiau totul de la facerea lumii, ar fi trebuit să ştie şi câte ceva despre Sumer. De ce nu apare în Biblie? Explicaţia este simplă: cosmogonia biblică este o istorie romanţată. Raiul era însăşi Sumerul. Prin Om se înţelege un trib, care a fost primit „în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească”. Trecem peste faptul că Raiul nu avea nevoie să fie păzit, neexistând nimic în jur. Metafora confecţionării omului din ţărână sugerează ideea că tribul se afla asemenea nisipului dus de vânt. De altfel, numele Adam este sugestiv pentru cei ce cunosc limba greacă. El înseamnă: Ανατολή (răsărit) Δύσις (apus) Άρκτος (miazănoapte) Μεσεέμβρη (miazăzi), pentru că se spune că Dumnezeu a folosit ţărâna culeasă din cele patru zări. Cât despre cuvântul ţărână, versiunea în limba engleză a Bibliei foloseşte termenul „dust”, adică praf. Fapt este că cei din trib nu şi-au respectat contractul, au râvnit la mai mult, poate la posturi în administraţie, şi atunci conducerea Sumerului (Dumnezeu) a constatat: „Iată că omul a ajuns ca unul dintre Noi...”. Şi i-a izgonit. Istorie curată.

Ideile de mai sus nu-mi aparţin. Le-am citit într-o carte nostimă. Am uitat numele autorului, dar îmi amintesc titlul cărţii: „Filosofia unui bolovan”.

----------------------

Bun Beethoven ăsta; are câteva piese atât de bune, că parcă le-aş fi compus eu însumi. Smile!

-----------------------

Teoretic, istoricii trebuie să prezinte faptele consemnate în documente. Interpretarea faptelor aparţine cititorului, în funcţie de inteligenţa şi gradul lui de cultură.

Cei care prezintă nu doar faptele, ci şi explicaţia lor, nu sunt istorici în sens de oameni de ştiinţă, ci profesori sau persoane ce lucrează în domenii în care este implicată istoria. Ei introduc punctul lor de vedere, care nu numai că este subiectiv, dar poate avea – şi de cele mai multe ori are – o interpretare tendenţioasă, cu implicaţii propagandistice.

Pentru elevi, explicaţiile sunt folositoare şi chiar necesare, pentru deschiderea orizontului lor, pentru a-i învăţa cum să interpreteze evenimentele. De ce s-a întâmplat aşa şi nu altfel? Care a fost raţiunea autorilor unor decizii importante, mentalitatea populaţiei, aspiraţiile ei, credinţele religioase, sentimentele patriotice etc.? Ei vor constata atunci că evenimentele sunt consecinţe ale universului mental al oamenilor, a filosofiei lor de viaţă şi nu invers. Mentalitatea, la rândul ei, se modelează în timp. Ea este o consecinţă a educaţiei, dar şi a concluziilor la care a ajuns poporul în urma unor evenimente trecute, concluzii cu efect direct în morala şi etica sa. Cele două se condiţionează reciproc.

Literatura este cea care avansează alte puncte de vedere, alte ipoteze – toate subiective – influenţând într-o măsură mai mare sau mai mică formarea opiniei cititorului.

-----------------------

Hippocrate (Ipocratus) nu a fost un ipocrit. Aş zice că invers, a fost opusul ipocritului. Jurământul lui este, teoretic, valabil şi azi. El cuprinde îndatoririle morale ale medicilor în exercitarea profesiunii lor. Asta se întâmpla demult. Hippocrate s-a născut în Cos în 460 î.Ch. şi a murit la Larissa în 370 î.Ch. Astăzi, există, din păcate, mulţi ipocriţi ce se cred urmaşi ai lui Hipocrat. Păcatul este însă mai vechi. Am citit undeva că, în secolul 16, Papa Clement al VII-lea a luat un medicament care conţinea pietre preţioase pisate în valoare de 40.000 de ducaţi, o suma care astăzi ar echivala cu peste 3 milioane de euro.

-----------------------

Am citit mai multe cărţi despre Grecia, înainte de a o fi vizitat. Cărţi de istorie, religie, ghiduri turistice, chiar şi un roman şi mi-am imaginat locurile unde se desfăşura acţiunea.

Am fost de curând acolo şi am constatat că realitatea era altcumva.

Nu-mi pare rău pentru nici una. Ambele au meritat, deşi în feluri diferite.

Odată întors acasă, am revăzut romanul citit. Abia atunci le-am înţeles cu adevărat.

Trei viziuni asupra aceluiaşi spaţiu: două reale – a mea şi a autorului – şi una imaginară, formată în timpul primei lecturi şi dependentă de text.

Cea mai valoroasă din punct de vedere estetic este cea imaginară şi ea îmi aparţine mie, la sugestia autorului.

New York, 2001

Ar părea ciudat să spunem despre Fotios că a avut noroc. Totuşi, după gravitatea accidentului, este surprinzător că a rămas în viaţă, iar asta a fost posibil datorită intervenţiei medicilor. După 45 de zile la reanimare în spitalul în care a fost internat iniţial, a fost transferat la New York, unde a fost operat. Alte zile de aşteptare, alte emoţii, alte cheltuieli. Deoarece costurile erau foarte mari, pe lângă asigurarea lui, a fost necesar să contribuie şi Anastasia cu Kostas, cu asigurările lor. Importantă era salvarea vieţii lui Fotios şi asta au reuşit. Acum se punea problema recuperării. Fotios trăia, dar era asemenea unui prunc: nu putea să meargă, mişcările – atât ale mâinilor cât şi ale picioarelor - îi erau necontrolate, nu mai ştia să vorbească, nu putea nici măcar să mănânce. Un ochi este definitiv pierdut. Toate speranţele erau în recuperare. Li s-a spus că există unele şanse, dar cu multă răbdare şi, bineînţeles muncă. Pe deplin normal însă nu va mai fi niciodată. Anastasia şi Kostas sunt gata să facă tot ce le stă în putinţă pentru soţul şi tatăl lor. Nicki a plecat în Grecia la o rudă. Nu vrea să se implice în problemele familiei.

Cu excepţia soţului şi a copiilor, care i-au creat mai multe probleme, Anastasia a fost mereu singură. Kostas este un copil bun, dar – cel puţin până acum – a fost doar un copil. Accidentul tatălui său a fost prima încercare majoră din viaţa lui. A dovedit cu această ocazie că are un caracter frumos. Faţă de duritatea întâmplării, s-a comportat excelent. Nu se poate spune acelaşi lucru despre Nicki. Kostas este însă la vârsta la care trebuie să-şi construiască o carieră. Este încă departe de a-şi asuma rolul de cap de familie, cu un tată invalid. Anastasia rămâne în continuare singură, cu responsabilităţi sporite. În plus, se află într-o ţară străină, fără prieteni, fără relaţii. Conform mentalităţii grecilor, relaţiile sunt ale soţului. Acum, cu toţii l-au abandonat, cu excepţia lui Nikos, vechi prieten atât cu ea cât şi cu el, dar el locuieşte în Canada. (De altfel, în curând va muri şi el.) Femeia de care Fotios era îndrăgostit - ultima lui cucerire şi cu care spunea că vrea să se căsătorească după ce va divorţa - a fost prima care s-a deszis şi n-a mai vrut s-audă de existenţa lui.

Bineînţeles, probleme financiare cereau o rezolvare imediată. Fotios avea nevoie de asistenţă socială permanentă, iar pentru următoarele luni – poate ani – de recuperare profesională într-o unitate sanitară specializată. În S.U.A., asemenea cheltuieli ar fi cu mult peste posibilităţile ei financiare. În plus, Fotios şi-a pierdut memoria şi doar cu greutate îşi aminteşte unele cuvinte greceşti. Engleza parcă n-a ştiut-o niciodată, iar personalul spitalului pretinde ca, pentru recuperare, să poată colabora cu pacientul. În Anglia, unchiul care l-a ajutat pe Fotios de-a lungul carierei este deja foarte în vârstă, singur şi el. Singura soluţie este deci Grecia, deşi nu mai are pe nimeni acolo s-o ajute. Mama nu intră in calcul. Va fi totuşi „acasă”. Nu este un străin, un venetic, iar limba greacă este limba lor maternă.

Ştie că în Grecia va avea suficient de multe probleme. De aproape 40 de ani locuieşte în străinătate. S-a obişnuit cu stilul de viaţă occidental, destul de diferit de cel grecesc. În vizitele sale în Grecia, deşi scurte, a observat nu numai diferenţe majore de mentalitate, dar şi diferenţe faţă de perioada copilăriei ei. Unele evoluţii sunt explicabile; problema este „cum se va adapta ea la aceste schimbări?”.

* *

*

- Alo!

o Sofia, tu eşti? Anastasia la telefon.

Sofia era vechea ei prietenă, cea pe care o cunoscuse la New York şi cu care a rămas în corespondenţă.

o Peste câteva zile, Fotios iese din spital. Aici nu putem rămâne. Venim în Grecia.

- Crezi că vă va fi mai bine aici?

o Nu ştiu, dar în State nu mai putem sta.

- Şi veţi sta la mama ta?

o Oh, nu! Este imposibil. Nu vorbim de peste zece ani. Vom închiria un apartament, iar pentru câteva zile vom sta la un hotel.

- Dar ea are destul spaţiu. Chiar mă întreb ce face singură în toate camerele. Într-una doarme, în alta mănâncă, în alta fumează, adică nu, că ea fumează tot timpul şi peste tot.

o Nu-i controlez eu viaţa. Am o rugăminte la tine: ajută-mă să găsesc pe cineva să stea cu Fotios. El nu poate fi lăsat singur.

- Un asistent social ar costa destul de mult. Aici însă sunt mulţi străini care se angajează pe bani puţini pentru asemenea servicii. Au invadat Atena albanezii, bulgarii, românii şi mai ales ruşii.

o Excelent! El tot nu prea poate vorbi decât foarte-foarte greu. E ca un copil mic, care învaţă să meargă şi să vorbească. Poate învaţă o limbă străină.

- Îţi mai arde şi de glume! Până să înveţe el, trebuie să te înţelegi tu cu ei. Albanezii şi bulgarii ştiu greceşte cel mai bine - doar sunt vecini cu noi.

o Bine, caută tu pe cineva.

- Albanezii trebuie evitaţi; ăştia sunt răi. Bulgarii cer mai mulţi bani. Românii şi ruşii sunt cei mai ieftini.

o Românii nu sunt ţigani?

- Oh, nu! Sunt şi ţigani printre ei, mai ales cerşetori. Majoritatea sunt normali, chiar foarte harnici. Mulţi dintre ei locuiesc aproape de noi, mai sus de Omonia şi în Kipseli. Ruşii cei mai mulţi sunt mai departe, în Kalithea.

o Bine, ia un român, sau o româncă.

- Chiar ştiu pe cineva care a angajat o româncă pentru curăţenie. Cu siguranţă că ea cunoaşte la rândul ei pe alţii. Ne vom descurca!

o Ok, mersi. Pa!

* *

*

Etapa americană a Anastasiei va lua sfârşit. Una nouă va începe, de data aceasta, pe tărâm natal.

Sub influenţa religiilor extrem orientale, în special a celor din India, orficii, ca şi pitagoreicii, au preluat ideile metempsihozei. Greci fiind, nu se puteau mulţumi cu atât, aşa că au inventat „Câmpiile Elizee”, unde se duc cei fără de păcat. Opusul acestui tărâm de vis este Tartarul, destinat celor răi. Nu ni se spune dacă acestora li se oferă o a doua şansă, printr-o altă reincarnare, ceea ce înseamnă că – la această oră – Tartarul trebuie să fie foarte aglomerat.

Homer plasează Câmpiile Elizee dincolo de fluviul Okeanos. Hesiod le identifică cu „Insulele fericiţilor” şi le plasează tot acolo. Unii pretinşi exegeţi au zis că ar fi Insulele Canare, dar au fost contrazişi. Francezii, cu îngâmfarea caracteristică lor, le-au plasat în Paris, sub forma unui bulevard: Champs-Élysées. Noi ar trebui să le plasăm pe continentele americane, pentru că – nu-i aşa? – asta însemnă „dincolo de ocean”.

Spre deosebire de Rai, unde sufletele celor neprihăniţi se duc să se plictisească veşnic, Câmpiile Elizee oferă doar o şedere trecătoare, până li se găseşte un corp potrivit lor, pentru reincarnare.

Să fi fost şederea Anastasiei în S.U.A. o asemenea etapă? Dacă da, atunci trebuie să modificăm conceptul conform căruia Câmpiile Elizee oferă un trai idilic, pentru că al ei nu a fost deloc aşa. Sau, poate, a fost o etapă de purificare, una în care Divinitatea i-a pus la încercare caracterul. Dacă da, urmează să vedem rezultatele testului.

Omonia, 2001

Hotelul la care Anastasia rezervase două camere duble era nu departe de Piaţa Omonia. Zona Omoniei însă nu era nici pe departe cea pe care o ştia ea: o aglomerare de taverne şi cafenele, în mijlocul unei ţesături de străzi mari şi mici, în care a avut întotdeauna probleme de orientare.

De ce se numea Omonia, adică „armonia”, n-a ştiut niciodată; a presupus doar că, în trecutul îndepărtat, bărbaţii veneau aici la o cafea sau un pahar de uzo să se împace după discuţiile violente din Agorá, acolo unde se dezbăteau problemele cetăţii. Doar ei inventaseră şi practicau democraţia. Înainte de a lua hotărâri, înainte de a vota, problemele şi, mai ales, soluţiile propuse, trebuiau discutate, ceea ce putea da naştere la animozităţi. În Omonia se restabilea armonia dintre ei. Dacă era chiar aşa nu putem şti. Mintea grecilor este mai ciudată. Harmonia este numele zeiţei „bunei înţelegeri”, fiica lui Ares şi a Afroditei. Prima ciudăţenie este chiar împreunarea celor doi, considerată nelegitimă. Ca răzbunare, la căsătoria ei cu un oarecare Kadmus - cel care a întemeiat Theba – primeşte în dar de la Hefaistos un colier şi de la Athena un veşmânt, ambele impregnate cu otravă. Viaţa ei decurge în armonie. Dintre copiii ei însă, una dintre fiice înnebuneşte, alta se îneacă iar a treia este fulgerată de Zeus. Mai mult, darurile primite la nuntă atrag interesul altora, fiind pretextul „Celor 7 contra Thebei”, din care scapă doar şeful. Cu alte cuvinte, armonie în toata regula, în variantă grecească.

Acum, în Piaţa Omonia este un uriaş şantier. În centru va fi o importantă staţie de metrou. Promite să se modernizeze. Pentru moment însă este un zgomot continuu, praf şi circulaţie blocată ba pe o stradă, ba pe alta. Va trebui să caute un apartament în care să se mute cât mai urgent posibil. Zona este populată acum mai mult de către străini decât de greci. Şi nu este vorba de cei ce lucrează pe şantier, ci de africani, asiatici şi europeni veniţi în special din fostele republici sovietice şi din ţările ocupate de ruşi după al Doilea Război Mondial.

Amestecul de limbi pe care le auzi aici te face să te gândeşti că Turnul Babel a fost un experiment la scară redusă. Lumea se schimbă. Astăzi, se construiesc turnuri mai înalte decât Turnul Babel. Tocmai s-a finalizat unul de peste 1 kilometru înălţime. Interesant este că realizarea unor asemenea turnuri este posibilă prin unirea eforturilor unor oameni de naţionalităţi diferite, vorbitori de limbi diferite, care - în interesul colaborării - sunt nevoiţi să comunice în aceeaşi limbă. Potrivit Vechiului Testament, Dumnezeu a vrut ca oamenii să nu se mai înţeleagă între ei şi le-a dat limbi diferite. De fapt, i-a învrăjbit. Nu este de mirare: iudaismul este o religie naţionalistă, afirmând existenţa „naţiunii alese”. În schimb, în Noul Testament, Dumnezeu le-a dat apostolilor darul limbilor, pentru a putea propovădui în lume noile idei. Firesc, creştinismul este o religie internaţională; creştin poate fi oricine, indiferent de etnie.

Plecând din Omonia către Piaţa Syntagma, ambianţa se schimbă brusc. Strada este chiar elegantă, deşi se lucrează şi aici la faţadele unor clădiri. Cele ale Universităţii sunt mândria oricărui grec, mai ales că sunt în stil antic. Aici însă nu sunt apartamente de închiriat. Pe cealaltă stradă, care ajunge la Acropole, aspectul este cel de bazar oriental. Aici nu şi-ar dori să locuiască, chiar dacă ar găsi un apartament liber, dar nu e cazul; nu a văzut nici un anunţ.

La nord de Omonia însă este plin de afişe în acest sens. Aproape fiecare clădire are la parter cel puţin unul; scrie negru pe hârtie galbenă: ENIKIAZETAI. Zona însă nu-i place deloc. În plină zi, africanii întind pe trotuare cearşafuri pe care îşi expun tot felul de obiecte de vânzare; unele sunt din ţările lor, dar altele sunt greceşti, la preţuri cu mult mai mici decât în magazine. Cum le-au obţinut, rămâne un mister cu multe supoziţii. Lângă Muzeul de Arheologie, pe o străduţă laterală, zeci, uneori peste o sută de indivizi dubioşi vând şi cumpără ţigări şi droguri. Noaptea i-ar fi teamă să treacă pe-aici. Pe străzile secundare nu-ţi place întotdeauna cu cine te intersectezi, iar seara nici n-ar îndrăzni să circule.

Ceva mai departe, aspectul se mai limpezeşte puţin. „Pedion Areos Gardens” a devenit un parc de toată frumuseţea. A fost frumos şi înainte; acum însă, bine îngrijit, cu aleile betonate, arată splendid. O cunoştinţă a speriat-o informând-o că tocmai aflase că unei vecine i se furase poşeta în plină zi de către doi arabi. Spre deosebire de negri, care vin în Europa cu bune intenţii, în speranţa unei vieţi mai bune şi pentru care îşi doresc să găsească de lucru, arabii vin doar în timpul sezonului estival pentru câştiguri ilicite, mai ales furtişaguri. Lucrează profesional, în grupuri organizate. Grecii însă au devenit xenofobi şi îi judecă pe străini la grămadă. Uită că, în trecut, unii dintre străbunii lor au emigrat ei înşişi, pentru că ţara era săracă. Să fi fost aceia singurii greci harnici şi întreprinzători? Nu i-ar place să creadă – este şi ea grecoaică – dar prea multe lucruri au nemulţumit-o în evoluţia recentă a conaţionalilor săi. Poate că şi contactul cu Occidentul a făcut-o mai pretenţioasă. Acum însă trebuie urgent să găsească o locuinţă. Hotelul costă mult, deşi este printre cele mai ieftine, dar mai ales incomod. În plus, în curând vor sosi lucrurile din America şi nu va avea unde să le depoziteze.

Ceva mai la nord, pe partea dreaptă a bulevardului Patision, cartierul Kipseli pare mai curăţel, mai ales după ce treci de Platia Kipseli şi urci către Ano Kipseli. Aici şi-au construit case mulţi greci veniţi de pe insule sau din munţi, şi acum închiriază camere la străini. Sunt mulţi români în zonă. Fokionos Negri, pe unde cândva se scurgea un pârâu, este acum o stradă elegantă, de departe cea mai frumoasă din zonă, poate din întreaga Atenă. Este mai mult o alee decât stradă, fiindcă, în loc de cale rutieră pentru autovehicule, se află pomi şi scuare cu bănci, iar trotuarele sunt foarte late. La parterul clădirilor riverane cafenelele şi barurile formează două şiruri aproape continui. Aici cuvântul „riveran” chiar că se potriveşte, fiindcă pe sub stradă, acoperit, curge încă vechiul pârâu. Din nefericire, zona – destul de aproape de bulevardul Patision - este nesigură, din cauza multor bruneţi ce încă nu şi-au găsit de lucru.

Mai departe, dar in direcţie opusă, către mare, atmosfera se schimbă. Este vizibil că, în perioadele favorabile, grecii şi-au însuşit câteva lucruri bune din Occident. O bună parte a bulevardului Singrou, în special treimea apropiată de litoral, deci mai nouă, impresionează prin modernismul arhitecturii. Pe de altă parte, în centrul Atenei, unele clădiri sunt în paragină, deşi – în altă ţară - ar fi fost declarate monumente de arhitectură.

Ceea ce la început părea doar o impresie, prinde acum contur din ce în ce mai clar. Centrul Atenei nu este ce credea. Oraşul s-a extins foarte mult. Cartierele elegante s-au mutat la periferie. Kifisia este unul dintre ele. Acolo însă casele sunt scumpe şi este extrem de departe. Tot scumpe, dar cu avantajul mării, sunt noile cartiere de pe litoral. În top se află Glyfada. Merită încercat.

O încearcă un regret să renunţe la centrul Atenei, dar este limpede că acesta n-o mai atrage. Desigur, unele zone îşi păstraseră eleganţa, în special în apropierea Parlamentului, dar chiar şi aici aglomeraţia şi poluarea sunt suficient de dezagreabile pentru ca, după câteva ore, să-ţi doreşti să te retragi undeva la aer curat şi linişte. Centrul Atenei este centrul de atracţie doar pentru turişti.

Pentru a-i înţelege evoluţia trebuie coborât puţin în istorie. Odată cu divizarea Imperiului Roman şi crearea Imperiului Bizantin, centrul de interes s-a mutat de la Atena la Constantinopol, noua capitală. După ocuparea Greciei de către turci, toate oraşele greceşti au decăzut şi mai mult. Dacă, în perioada bizantină, Atena a căzut în provincialism - atât la propriu, cât şi la figurat - după venirea turcilor, a căzut de tot. Sparta este şi azi un sat oarecare. Pe Acropole – simbolul Greciei antice – au construit o moschee, din Parthenon au făcut depozit de armament, care apoi a produs o uriaşă explozie, care i-a distrus acoperişul.

Adevărata dezvoltare a Atenei moderne a început după dobândirea independenţei şi Atena a devenit capitala noului stat. Interesul puterilor apusene pentru această regiune a făcut din Atena un oraş modern. În acelaşi timp însă, oraşul s-a populat cu mulţimea celor veniţi din insule şi din munţi, din dorinţa unui trai mai bun în capitală. Din Istambul în Atena nu avea nimeni interesul să vină, cel puţin din două motive:

- convieţuirea cu turcii era pentru ei demult consolidată;

- cei care luptaseră pentru independenţă, patrioţii, îi acuzau că pactizaseră cu turcii sau că erau chiar trădători ai neamului.

Era de preferat pentru ei să plece în oricare altă ţară decât în Grecia, ceea ce mulţi dintre ei au şi făcut. În aceste condiţii, Atena nu avea capacitatea să-i asimileze pe noii veniţi din mediul rural, aşa că mentalităţile lor s-au impus în faţa celor urbane.

Timpul, în loc să îmbunătăţească situaţia, a agravat-o. În urma conflictelor cu turcii şi mai ales a schimbului de populaţie de după evenimentele din Smyrna, în Grecia au venit aproape un milion şi jumătate de greci. Toţi aceştia, săraci lipiţi, nu puteau merge în sate, unde nu ar fi avut mijloace de întreţinere. Au invadat oraşele, unde puteau primi ajutor de la stat.

Astăzi, Atena cuprinde peste o treime din populaţia Greciei, iar insistenţa lor în păstrarea unor obiceiuri diferite de ale Europei civilizate se simte şi azi. Este şi unul dintre motivele pentru care noile centre de afaceri şi zonele de reşedinţă s-au deplasat în alte direcţii, cum ar fi Kifisia, dar mai ales către Marea Egee. Glyfada este una dintre ele, poate cea mai elegantă la acea vreme, în special datorită magazinelor, asemănătoare cu cele mai şic din Occident. Evident, astfel de magazine trebuie să aibă şi cumpărători, ceea ce dă o ideea despre locuitorii săi: mulţi străini bogaţi. Diversitatea limbilor ce pot fi auzite este remarcabilă.

Anastasia, după ce se mutase în Miami, căpătase gustul maşinii. Chiar îi plăcea să conducă, deşi ea nu stă prea bine cu vederea nici azi. Prin centrul Atenei n-ar îndrăzni să se aventureze. Prin comparaţie, traficul din Statele Unite pare o plimbare printr-un parc. Pe bulevardele principale din Atena, şuvoiul de maşini şi motociclete – enorm de multe motociclete – este continuu. Unele motociclete fac un zgomot asurzitor, fiindcă posesorii – tineri cu minte mai puţină – nu cunosc semnificaţia cuvântului civilizat. Dacă le atragi atenţia, răspund că este democraţie şi el poate face ce vrea. Cam la atât se limitează opinia lor despre democraţie. Partea proastă este că sunt cam mulţi.

* *

*

Românca recomandată de prietena ei este o fată drăguţă, vorbeşte o grecească foarte aproximativă, dar te poţi înţelege cu ea. Se numeşte Ileana. Are grijă de Fotios, este curată şi decentă, aşa că de o grijă a scăpat; se poate ocupa de locuinţă. Ileana insistă asupra cartierului Kipseli, unde locuieşte şi unde se oferă să găsească un apartament de închiriat, dar Anastasia deja înclină spre Glyfada, cu mult mai elegant şi plin de străini, care vorbesc limba engleză. Mulţi dintre ei sunt ruşi, dar nu dintre cei ce au venit să caute de lucru, ci dintre cei ce fac afaceri pe picior mare. Magazinele de aici sunt cel puţin la fel de elegante ca cele mai elegante din Occident. Bineînţeles că şi preţurile sunt pe măsură, dacă nu chiar şi mai mari, ceea ce dă un indiciu despre potenţialul financiar al cumpărătorilor. Chiar dacă ea nu va mai putea fi niciodată la nivelul lor, femeie fiind, eleganţa magazinelor nu o lasă indiferentă, cu tot subiectivismul şi inconsistenţa criteriului.

Românca are o fire veselă. Într-o zi, i-a relatat o întâmplare amuzantă din ţara ei. Cică mai demult, pe când nu exista televiziune şi chiar aparatele de radio erau puţine, oamenii nu-i prea cunoşteau pe politicieni. Nu ştiau cum arată. Pe de altă parte, demnitarii foloseau de multe ori pentru deplasări taxiul. Astfel, s-a întâmplat ca însuşi primul ministru să ia un taxi pentru a se deplasa la sediul radiodifuziunii, unde urma să ţină un discurs. Ajuns acolo, l-a rugat pe şofer să-l aştepte. Şoferul i-a spus că nu poate să-l aştepte, pentru că se grăbeşte să ajungă acasă să-l asculte pe primul ministru, care urmează să vorbească la radio. Atunci, flatat, acesta i-a dat un bacşiş gras. Văzând atât de mulţi bani, şoferul i-a spus primului ministru: „Îl bag . . . pe primul ministru! Eu va aştept pe dumneavoastră!”. (Este vorba despre Octavian Goga, iar întâmplarea a fost povestită de el însuşi.)

* *

*

Una dintre dificultăţile deja observate – e drept, una minoră - este chiar limba maternă. În cei 40 de ani cât a fost plecată, limba greacă a suferit transformări importante, iar acum ea, Anastasia, era considerată de către localnici o străină care vorbeşte şi înţelege foarte bine limba greacă, dar cu unele . . . să le zicem anacronisme. Orice limbă evoluează în timp şi este considerată ca fiind dezvoltată în măsura în care reuşeşte să exprime idei cât mai complexe în cuvinte simple. Cea greacă însă a suferit transformări, dar din alte două cauze particulare. În primul rând schimbările demografice. Înainte, dialectul elevat era katharévusa (καθαρεβούσα), care acum este aproape uitat. Limba literară a fost invadată, aproape acoperită. A doua cauză a fost evoluţia mai lentă din cele patru secole de ocupaţie otomană şi necesitatea recuperării decalajului faţă de Europa occidentală, cu care a stabilit relaţii strânse doar în ultimele decenii. Mai ciudat este faptul că, atunci când statul a încercat o reformă mai radicală a limbii, profesorii – tocmai ei, profesorii - au protestat şi au intrat în grevă. Pe de altă parte, diaspora grecească din Statele Unite ale Americii, cu care Anastasia putea folosi limba greacă, vorbea un dialect original, rezultat din amestecul cu limba engleză, construind chiar cuvinte compuse din ambele. Acum, trebuia să re-înveţe limba maternă. Nu a fost o problemă majoră, dar – în primele luni – o irita destul de mult.

Şi dacă ar fi fost numai limba . . . Obişnuită cu mentalităţile occidentale, obiceiurile anacronice ale unor greci o enervează şi azi. Nu putea concepe, spre exemplu, discrepanţa dintre femei şi bărbaţi. Nu este o feministă, dar unele concepţii rămase din antichitate sau împrumutate de la turci sunt de-a dreptul revoltătoare. Interesant este că femeile se adaptează mai repede. Ele sunt în general cu mult mai politicoase decât bărbaţii. În spaţii publice, un bărbat nu cedează aproape niciodată locul unei femei, în timp ce femeile o fac chiar pentru bărbaţii în vârstă sau bolnavi.

Un alt exemplu este dorinţa de afişare in public a „dragostei” unor persoane pentru animale. În majoritatea cazurilor este doar o fanfaronadă, asociată cu practica evacuării dejecţiilor direct în stradă, fără nici cea mai mică intenţie de a le colecta şi arunca mizeria la gunoi. Ca urmare, trotuarele sunt presărate cu asemenea mici movile, pe care trecătorii sunt obligaţi să le ocolească, în caz contrar fiind obligaţi să-şi spele pantofii. Anastasia iubeşte cu adevărat animalele şi avea în Statele Unite o colecţie întreagă de câini, pisici, papagali şi altele, dar nu le scoate pe stradă cu scopul de a-şi păstra apartamentul curat. Ea l-a adus în Grecia pe Lucky, nu numai pentru că poartă numele primului căţel, cel cu care fusese dotată de către tatăl ei, în copilărie, dar şi pentru că el, la rândul lui, este cel mai ataşat de ea. Îşi va reface însă în curând „grădiniţa zoo”, pe măsură ce condiţiile îi vor permite.

Cel mai mult o afectează însă agitaţia politică. Au grecii un apetit deosebit pentru anarhie. Regimul „coloneilor”, Războiul civil, de fapt războaiele, pentru că au fost cel puţin două, toate astea o îngrozesc. Poate că nu se vor repeta, deşi evenimentele recente din Cipru accentuează nesiguranţa şi neîncrederea în capacitatea grecilor de a se auto-conduce. „Erare humanum est, perseverare autem diabolicum”.

Grecia este totuşi ţara ei. Va trebui să se adapteze.

* *

*

Grecii de azi se consideră, nu doar urmaşi, ci continuatorii celor din antichitate, care au inventat democraţia. Am putea trece cu vederea absurditatea acestei pretenţii, dacă ea nu ar fi ridicolă. Mai sunt însă cel puţin două lucruri care le scapă.

În primul rând, în antichitate, nu orice imbecil era ascultat în agora; numai cei mai erudiţi şi convingători oratori erau luaţi în seamă. Ceilalţi puteau fi doar fericiţi să-i asculte şi nimeni nu-şi propunea să-i aducă pe aceştia la urne prin propagandă politică. Societatea era puternic structurată. Efebul, până la vârsta de treizeci de ani, nu putea să ocupe vreo funcţie şi nici să ia cuvântul în adunarea poporului. Efebi erau tinerii în curs de şcolarizare, în terminologia de azi, studenţi. Cei ce nu au fost vreodată efebi nu aveau niciodată dreptul de a ocupa un loc în agora.

Nu cred că palavragii de azi sunt capabili de acte asemănătoare cu cele ale strămoşilor lor. Se laudă cu ele, sunt chiar mândri, dar nu realizează că ei sunt doar epigoni.

Al doilea lucru care le scapă palavragiilor de azi este faptul că înşişi grecii din antichitate au constatat ineficienţa democraţiei şi au renunţat la ea. Aşa se face – zic unii – că venirea unui şef hotărât ca Alexandru Macedon ar fi fost considerată ca binevenită în Atena. Personal, nu cred că pe Alexandru îl interesa opinia lor politică, dar şi-a dorit să se erijeze în exponent al Atenei. Avea o cu totul altă rezonanţă decât Macedonia, de care nu auzise nimeni până atunci. În plus, avea şi un interes major: din Macedonia nu putea recruta atâţia soldaţi de câţi avea nevoie pentru armata lui.

Nu era însă pentru prima dată când grecii renunţau la democraţie. O mai făcuseră şi în trecut. Tocmai această schimbare frecventă a regimului politic i-a permis lui Aristotel să sintetizeze evoluţia sistemelor politice. El arată că sunt trei forme de guvernare, în funcţie de numărul celor ce se află la putere: unul singur (monarhie), mai mulţi (aristocraţie), toată lumea (politea – de la póli (πόλη=oraş). Cum însă nici una dintre aceste forme nu poate fi perfectă, în timp, societatea trece printr-o fază degradată (tiranie, oligarhie şi, respectiv, democraţie), după care adoptă forma de guvernare următoare. În felul acesta, cele trei forme se succed ciclic. După cum se vede, Aristotel consideră democraţia o formă degradată a conducerii de către mulţime. Ceea ce contează nu este deci forma de guvernare, ci stabilitatea sistemului politic şi pacea, singurele în măsură să facă posibil progresul. Iar dovada cea mai clară pentru noi este dată de Europa modernă, în care Anglia şi Franţa - ca să dau doar două exemple - sunt monarhie şi respectiv republică în formă, dar aproape identice în conţinut. Nikos Kazantzakis, poate cel mai celebru scriitor grec contemporan, scrie în „Ultima ispită a lui Iisus”: „Armonia pământului şi a inimii, aceasta este împărăţia cerurilor”.

După părerea mea, sistematizarea lui Aristotel are o lacună. Regele nu poate conduce singur (cazul monarhiei) şi nici întregul popor nu poate participa la guvernare. Regele are o camarilă în jurul său, iar, în democraţie, poporul îşi alege mai mult sau mai puţin conştient guvernanţii. În final, în toate formele de guvernare, la conducere se află un grup de persoane care îşi apără interesele de grup. Restul este propagandă. De fapt, diferenţa dintre diferitele sisteme este dată de modul de acces la putere, iar acesta poate fi doar de două feluri: ereditar şi aleatoriu. În cel ereditar, reprezentat de către monarhie, viitorii conducători sunt educaţi de mici copii pentru rolul ce-l vor avea în societate. În cel aleatoriu, pretendentul trebuie mai întâi să se lupte cu alţi pretendenţi şi numai după ce şi-a atins scopul să dovedească ce este capabil să facă. Cum cele două etape cer oameni cu caracteristici diferite, nimeni nu le poate avea la cel mai înalt nivel pe amândouă. Cel odată ajuns la putere, va constata curând că îi lipseşte nu numai calitatea cerută, ci – mai grav – educaţia şi cultura specifică postului. Asta nu înseamnă că sunt un adept al monarhiei. Se pot imagina şi alte forme. Să numim una dintre ele ca elito-craţie, dar nu înţelesul că se selectează conducătorii dintr-o categorie socială presupusă a fi superioară, ci că viitorii conducători se educă de mici în acest scop şi că, dintre ei, se vor ridica cei mai eficienţi.

De ce au renunţat grecii din antichitate la democraţie? Pentru că au constatat efectele ei negative, începând cu faptul că, în agora, aveau putere de convingere cei mai buni de gură şi nu cei mai deştepţi şi bine intenţionaţi. De asemenea, au mai constatat că oamenii cu puţină cultură sunt sensibili la argumente pe măsura puterii lor de înţelegere, în timp ce motivaţiile mai profunde sunt ignorate. Se ştie că, la vot, mulţimea a votat întotdeauna pentru război, deşi nu întotdeauna a fost soluţia cea mai bună. Nu întâmplător se spune că plebea votează pe Barabas şi nu pe Iisus. Un exemplu amuzant cu privire la puterea de înţelegere a oamenilor simpli este răspunsul dat de un ţăran român la întrebarea: „Care guvernare a fost mai bună: cea a lui X sau cea a lui Y? Răspunsul poate fi luat drept model de logică pentru categoria sa socială: „Păi, a lui X, fiindcă am avut o recoltă bună la grâu în anul acela, în timp ce în a lui Y a fost secetă”. Relatarea mea este aproximativă, fiindcă nu am acum la îndemână textul original, dar ideea este clară. Dar cel care a criticat cel mai tare democraţia a fost marele Aristotel.

Zeus nu este o simplă născocire. El este o sinteză abstractă a conducătorului. Are calităţi, dar şi mari defecte, asemenea oricărui om. În ansamblu, el este un mare conducător. Din haos el face ordine. Spiritul lui nu poate dispărea, fiindcă omenirea – societatea umană – are nevoie de ordine, fără de care nu ar putea exista. Cosmos asta şi înseamnă: ordine. Zeus, Dumnezeu şi orice altă divinitate au construit cosmosul din haos, deci au făcut ordine în societate. Mitologia este – de aceea – o carte de înţelepciune şi – ca orice astfel de carte – ea trebuie interpretată şi înţeleasă. Democraţia înţeleasă ca anarhie este opusul înţelepciunii mitologice.

Filosofia modernă nu numai că nu mai este o filo-sofie (dragoste pentru înţelepciune), ci doar o penibilă colecţie de idei simpliste, îmbrăcate într-o paradă de cuvinte pretenţioase, proliferate şi destinate celor mai mediocri dintre noi, dar cu pretenţii mari. Dilemele lor majore sunt de tipul: „Cine a dat gaura la macaroană?” Este acesta unul dintre motivele degringoladei de azi? Poate!

Are asta vreo legătură cu grecii de azi? În nici un caz; ei cred că sunt democraţi prin vocaţie, deşi unii dintre ei sunt comunişti prin „educaţie”. Sunt două condiţii de care trebuie să ţinem seama în orice discuţie cu ei. Nici o argumentaţie nu-i atinge în probleme politice; ei nu dialoghează, ci recită proză. Măcar de-ar fi originală, dar nu e.

* *

*

La cafenea, discuţiile dintre două-trei persoane pot deveni colective, dacă subiectul este unul de interes general.

- S-a constatat că, în Europa, speranţa de viaţă a femeilor este mai mare decât a bărbaţilor. Asta înseamnă că ele se ramolesc mai târziu. Este deci greşit ca femeile să iasă la pensie mai devreme. Ar trebui, dimpotrivă, să iasă mai târziu.

o Anomalia îşi găseşte explicaţia în trecut, când bărbatul întreţinea familia şi, de aceea, se căsătorea doar după ce situaţia lui materială îi permitea. Soţia, de regulă casnică, era cu câţiva ani mai tânără.

- Da, da, dar astăzi, când femeile sunt egale cu bărbaţii, situaţia a devenit anacronică.

o De vină este orgoliul bărbaţilor: când unele femei au început să lucreze, ei au considerat nefiresc ca bărbatul să se pensioneze, devenind casnic, iar soţia să meargă la serviciu.

§ O corecţie s-ar putea face dacă s-ar schimba mentalitatea şi, la căsătorie, mirele ar fi mai tânăr decât mireasa.

- Eu cred că, dacă femeile vor să fie egale cu bărbaţii, ar trebui să iasă la pensie odată cu ei.

o Corect! Egale în faţa legii, egale în faţa lui Dumnezeu.

§ Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii.

o Iar în faţa sfinţilor, femeile îşi atârnă o cruciuliţă de gât, privirea sfinţilor alunecă pe-alături şi nu numai că li se aprobă pensionarea mai repede, dar primesc şi pensia mărită.

· Între Eros şi Thanatos e bine să fii femeie.

o Ţie numai la mitologie ţi-e capul. Când faci dragoste, tot despre asta vorbeşti?

· Când fac dragoste, nu vorbesc. Iar mitologia e plicticoasă numai pentru proşti.

o Sper că nu-i o aluzie. Cât despre dragoste, asta se întâmpla în secolul trecut. Îţi mai aminteşti tu ce făceai atunci?

· Dacă tot ai zis că e bine să fii femeie în timpul vieţii, ce trebuie să înţeleg că ar trebui să fii dincolo de ea?

- Te referi la sufletele care hălăduiesc prin univers până se reîncarnează? Se pare că sufletele nu au sex.

o Omul va dispărea de pe pământ, aşa cum au dispărut şi dinozaurii, chiar dacă mai există şopârlele, care le seamănă. Sunt prea mari distrugători, pentru ca să mai poată rezista timp îndelungat.

§ În comparaţie cu dinozaurii, şopârlele sunt simpatice. Oare oamenii-şopârle vor fi mai simpatici decât noi?

· Şi dacă omenirea dispare, atunci sufletele morţilor în ce se vor reîncarna?

§ Ele se pot reîncarna şi într-o plantă.

· Să calce elefanţii pe sufletul meu.

o Ar trebui să te sperie mai tare faptul că, în viaţă fiind, te calcă alţii în picioare.

- Ideea cu reîncarnarea aparţine celor ce şi-au ratat viaţa şi speră într-o a doua şansă.

· Asta-i viaţa! Nu suntem în Arcadia.

- Băiete! O cafea la domnul, să nu adoarmă cu naiul la gură.

Cu urechile atente la o masă alăturată, cineva deviază conversaţia pe subiectul discutat acolo. Discuţia devine colectivă.

- Globalizarea nu este o doctrină politică, nici măcar una economică. Ea este un efect. Un efect al dezvoltării tehnologice: avem astăzi automobile, trenuri, avioane, telefoane, internet, televizoare etc. Comunicaţiile au făcut posibilă globalizarea. Cine vrea să-şi probeze atitudinea împotriva globalizării ar trebui să renunţe la toate acestea şi nu numai. Ar trebui să trăiască din produsele naturii, asemenea cuplului Adam şi Eva.

o Mai puţin merele, deoarece consumul exagerat de mere dăunează grav sănătăţii intelectuale, prin dobândirea conştiinţei de sine, care conştiinţă este cea mai gravă eroare ce s-a produs în evoluţia noastră.

§ Ştiam că tu eşti adeptul evoluţionismului. Mă aşteptam să iei ca exemplu urangutanul.

o ADN-ul uman seamănă în proporţie de 95% cu cel al unui urangutan. Deci un progres tot există.

- Eu, ca medic, vă spun că ADN-ul porcului ni se potriveşte mai bine. De la el se prelevează cele mai multe organe pentru transplant. În plus, ca şi omul, porcul mănâncă multe mere, dacă i se dau.

o Eu cred că un castravete ar fi de preferat, chiar dacă ne asemănăm cu el în proporţie de doar 50%. Sau, poate, chiar mărul.

· Greşit! Ideală este nuca. Are ea coaja mai tare, dar miezul are circumvoluţiuni.

§ Exact ce s-a dovedit a fi dăunător omului.

- În concluzie, optăm pentru nuca fără miez.

§ Magister dixit!

- „Quod erat demonstrandum”.

Aceasta a fost o discuţie mai mult sau mai puţin nostimă. Majoritatea celorlalţi discută subiecte politice, ce nu merită să fie redate.

* *

*

Menajera din România i-a adus aminte de Dracula. Bineînţeles că n-o va menaja şi va încerca să afle ce-i cu acest Dracula. A existat el în realitate sau nu? Cât e legendă şi cât e adevăr, pentru că ceva adevăr trebuie să existe; nu iese fum până nu faci foc, nu-i aşa? Ideea asta cu vampirismul, deşi bântuie minţile oamenilor, o cam deranjează. S-au făcut şi filme şi tocmai filmele de groază nu-i plac. Nu de groază are ea nevoie. Dimpotrivă! Totuşi, misterul ar trebui elucidat şi se pare că momentul potrivit s-a ivit prin prezenţa Ilenei. Ea ar trebui să fie expertă în acest subiect.

N-a avut noroc nici de data aceasta. Ileana este destul de ignorantă. Ştie că lângă Braşov există un castel al lui Dracula, pe care îl vizitează turiştii străini şi că a fost un domnitor- zic ei, un fel de şef de stat – cu numele Vlad Ţepeş şi că el ar fi fost Dracula, dar nu era vampir, ci doar foarte aspru cu cei ce nu respectau legea.

Surpriza a venit de la Kostas. El ştia mai multe. Ideea a fost lansată de un scriitor englez, Bram Stoker. Cartea a avut succes, ceea ce a fost oarecum explicabil, datorită momentului psihologic în care a apărut. Lumea tocmai abandonase religia şi, fiindcă trebuiau s-o înlocuiască cu ceva, au imaginat tot felul de surogate. În locul diavolului, care asemenea lui Dumnezeu, este impalpabil, l-au plasat pe cel rău printre oameni. Cum mâncatul ficaţilor nu mai era la modă, au imaginat băutul sângelui. Schimbarea era chiar la îndemână, deoarece în Anglia autorului există expresia „To suck the very marrow out of somebody”. Ce mi-e măduvă (marrow), ce mi-e sânge? Asocierea Transilvania-Dracula nu este deci deloc întâmplătoare, deoarece dracul este tocmai termenul românesc pentru diavol, şi a mai existat şi un domnitor cu această poreclă. Că el nu a fost tocmai Vlad Ţepeş nu este vina lui Stoker. Aici românii şi-au adus şi ei contribuţia la dezvoltarea legendei. Nu pentru că le-ar fi plăcut, ci din motive comerciale. Adevărul este că aceasta a fost prima cale prin care România a devenit cunoscută în lume. Adevărul este că la originea cuvântului a fost tot un grec, pe nume Draco. În Atena anului 621 înainte de Christos, el creat un cod de legi aspre, care limitau puterea nobililor. Au fost numite „legi draconice”, termen care a făcut carieră chiar şi în România. (Termenul, nu şi legile!)

Sfârşitul volumului 2